Cel mai bun divort pentru copii

Share Button

Copilaria este despre zambet. Iar in justitie nu toti judecatorii au pantofi albastri

dupa un text de:Cristi Danilet

Cel mai bun avocat pentru divort…

Aşa cum arată statisticile noastre, cele mai mari abuzuri psihologice la copii au loc în cazurile de divorţ: soţii nu se mai înţeleg, aleg să se separe şi atunci începe războiul pentru copil: un război dur, lung, dureros, cu înfrângeri în ambele tabere, dar după o tactică îndelung încetăţenită. Astfel, un părinte ia copilul şi nu îi mai dă voie celuilalt să îl vadă. Părintele începe rapid un proces de `reeducare„ a copilului în spiritul urii faţă de celălalt părinte. Părintele îl înstrăinează pe copil de celalalt părinte care devine vinovat că: `el/ea şi-a făcut o altă familie; are un alt copil şi pe tine nu te mai iubeşte; ne-a abandonat şi nu il mai interesează de noi; din cauza sa ne-am despărţit etc` – micuţul, prin abuzul psihologic a cărui victimă este, devine astfel, în scurt timp, un alienat parental. El e transformat nu doar într-o minge de ping-pong, purtată de la unul la altul dintre părinţi în funcţie de hotărârile judecătoreşti  date sau reclamaţiile la Direcţia de Protecţie a Copilului ce intervin, ci într-un adevărat obiect de şantaj (`Dacă vrei să te las să îţi vezi copilul, îmi dai parcela aia de teren sau îmi laşi apartamentul`), de răzbunare (`Aha, nu ai vrut să îmi dai divorţul? Ei, nu o să-ţi mai vezi copilul!`; `Vrei să pleci din ţară cu copilul?! Las`, nu îţi dau eu acordul şi îţi arăt eu că nu o să pleci!`) sau de înavuţire (nu sunt puţine cazurile în care un părinte plăteşte pensie de întreţinere copilului, dar acesta beneficiază efectiv doar de cel mult 10% din această pensie, restul însuşindu-şi-l exclusiv părintele custodian).

Atunci, cei doi adulţi, în loc să meargă la un psiholog să îşi rezolve problemele maritale sau la un mediator să rezolve amiabil problemele de foşti soţi, apelează la judecător. Desigur, unii se vor mai duce întâi la un avocat care le va spune în faţă: `Asta nu cerem că instanţa nu vă dă„ sau `Aşa e practica, o să vă vedeţi copilul la două week-enduri`. Revin: cei doi ajung la judecător. Care se uită în dosar, vede iar `doi nebuni care se luptă pentru copil` şi le dă termen în funcţie de încărcătura cu dosare, de vacanţă, apoi vin amânările lungi, o ordonanţă preşedinţială se soluţionează în minimul jumătate de an, un proces pe fond durează câţiva ani buni, soluţia este motivată când se poate, copilul creşte….

Cel mai bun mediator pentru divort

Ah, dar judecătorul nu poate împăca precum mediatorul, ci doar tranşa…El nu uneşte ca primarul, ci el doar desparte şi împarte… Paradoxul este că astfel de cazuri se soluţionează la Judecătorie, unde sunt cei mai tineri magistraţi: în vârstă de 24-25 de ani, fără a fi ei încă căsătoriţi sau fără a avea copii, ei trebuie să decidă cu privire la trei destine. Legal, ar trebui să decidă în funcţie de interesul superior al copilului. Practic, vor decide la care proprietar se va duce lucrul, după care vor limita dreptul celuilalt de a decide accesul la lucru că `aşa se face` – nu se are în vedere că s-a schimbat radical legislaţia de 5 ani de zile, că nu mai există `încredinţare`, ci `autoritate părintească comună` (`Ce prostie mai e şi asta, autoritate părintească comună?`, `Cum să aibă copilul două case? Tulburi copilul!` spune specialistul ]n drept devenit ad-hoc psiholog), că există de câţiva ani posibilitatea efectuării unei expertize psihologice judiciare sau că din oct. 2013 avem criterii clare de stabilire a domiciliului copilului şi sancţiuni pecuniare pentru cel care nu permite accesul celuilalt părinte la copil. Judecătorul ştie că trebuie să audieze copilul care a împlinit 10 ani şi, cum nimeni nu i-a spus vreodată ce înseamnă asta, va întreba copilul `Părinţii tăi au decis să se despartă, tu cu cine vrei să rămâi?” încălcând toate recomandările posibile şi năruind instantaneu lumea acelui copil care are nevoie de amândoi părinţii, dar care brusc este pus în situaţia de a decide între părintele cu care a venit de mânuţă la instanţă să stea de vorbă cu doamna judecătoare şi părintele celălalt pe care l-a văzut plângând printre uşi.

Judecătorii vor folosi, pentru a decide, manualele de dreptul familiei scrise de profesorii formaţi în comunism şi o decizie din anii `70 a fostului Tribunal Suprem care a decis că `Atunci când copiii sunt mici au mai multă nevoie de mamă`, deşi aceste chestiuni sunt contrare a tot ceea ce înseamnă familie şi nediscriminare după sex sau vârstă asumate prin documente internaţionale obligatorii pentru România. Ori vor folosi propria experienţă de viaţă. Dar – atenţie! – sunt judecători care au propriile probleme: trădaţi în dragoste, divorţaţi, abandonaţi, ei sunt chemaţi să decidă în cazuri în care se regăsesc şi, uneori, izbucnesc în sala de judecată în accese de subiectivsm (`Lasă, că vă ştiu eu, toţi/toate sunteţi la fel!`). Şi, în final, vine hotărârea cu motivarea halucinantă, dar…conformă practicii: `întrucât copilul este de sexul…., el va fi dat…părintelui de acelaşi sex` sau `e adevărat că în prezent copilul este la X, dar când termină Y studiile se va întoarce să îşi crească copilul, deci se dă copilul lui Y` sau primeşti dreptul să îţi vezi copilul (unii şi folosesc expresia `program de vizitare`, ca şi cum ar fi vorba de un animal la zoo sau un bolnav la spital, deşi expresia legală este de vreun deceniu `program de relaţii personale cu copilul`), dar numai la domiciliul şi în prezenţa celuilalt părinte, ca şi cum ai fi un infractor gata să faci rău propriului copil sau poţi să vezi copilul o dată la două week-enduri şi cel mult o lună în vacanţe, dar să plăteşti şi pensie de întreţinere pentru acea perioadă.

Şi aşa se ajunge la situaţia în care un adult care urăşte un alt adult, un copil purtat ca o marfă de la unul la altul şi, întotdeauna, rupt sufleteşte. La doi părinţi care vor redeschide ani de-a rândul conflictul cerând, în multiple alte dosare: program vizitare, schimbare program vizitare, reducerea pensiei de întreţinere, stabilirea de instanţă la ce şcoală să meargă copilul, substituirea acordului celuilalt părinte ca părintele să iasă din ţară cu copilul etc. Asta, desigur, dacă nu se pun la socoteală plângerile penale pe care şi le fac unul pentru că celălalt nu a plătit pensia de întreţinere, acesta din urmă pentru că primul nu respectă programul de vizitare. Desigur, totul asezonat cu chemat poliţia şi executorul la punerea în practică a programului de vizitare, interogat copilul despre cine este cealaltă persoană din viaţa fostului partener, înregistrat copilul pe ascuns, înregistrat celălalt părinte pe ascuns, reclamaţii la serviciul celuilalt, plâns pe blog, pe Facebook, ameninţări prin sms…

Cine şi-ar putea imagina că adversarii de astăzi sunt partenerii de ieri? Că cei doi, în trecutul pe care îl vor şters din memorie, au prietenit, s-au iubit, au suferit unul după altul, s-au împăcat, au conceput un copil…. S-au dus dracului dorinţa, plăcerea, romantismul, nostalgia, visele. Rămân procesul, egoismul, gustul egoist al unei victorii (`Am câştigat copilul!`) şi un gol mare al înfrângerii neînţelese (`Am pierdut copilul… Justiţia asta! Mă duc la CEDO!`).

Stimaţi colegi judecători şi colegi avocaţi: încercaţi să acceptaţi că un copil are nevoie de doi părinţi toată viaţa sa. Alienarea parentală este o boală care distruge copilul şi familia. Sexul copilului sau al părintelui nu pot fi folosite ca argumente sau motive pentru a da un copil unuia sau altuia, căci taticii şi mămicile au drepturi egale în privinţa copiilor, aşa cum s-a decis recent (oare trebuia?!) la nivel european. Soţii divorţează doar între ei, nu ca părinţi de copil. La divorţ, copilul nu se încredinţează unui părinte, ci se stabilesc drepturile şi obligaţiile ambilor faţă de copil. După divorţ, copilul rămâne al amândurora. Mergeţi la mediere şi folosiţi planul parental pentru a stabili conţinutul autorităţii parentale,evitând tranşarea de către judecător a conflictului care este unul preponderent emoţional şi psihologic, nu juridic . La alegerea părintelui unde va locui mai mult copilul, folosiţi principiul californian. Daţi prioritate întreţinerii copilului în natură, în acest sens este legea din anul 2011! Permiteţi copilului să îşi vadă cât mai des ambii părinţi şi să ia legătura pe orice cale cu ei, indiferent la cine a decis instanţa să stea copilul. Deciziile cu privire la bonă, şcoală, operaţii, ore de sport ale copilului trebuie luate împreună de cei doi părinţi, indiferent de starea lor maritală. Şi mai citiţi din când în când Legea nr. 272/2004, s-ar putea să descoperiţi multe lucruri noi…

Revăd textul care m-a impresionat. Din păcate, situaţia descrisă cu privire la judecător este o excepţie. Cu privire la părinţi, este o regulă. Noi, ca judecători, ne vom fi împlinit măsura: indiferent cui dăm copilul, noi închidem dosarul printr-o hotărâre. Trei nume şi un dosar – atât rămâne din tot cazul: nişte statistici şi ceva maculatură consumată, închisă între două coperţi şi aruncată apoi într-o arhivă prăfuită. La rândul lor, ca părinţi, vor afla inevitabilul verdict: unul căştigă, celălalt pierde. Dar el, copilul, e singurul evitat în tot acest conflict, deşi este chiar miezul său. Şi el, copilul, acea fiinţă plăpândă, brusc se va maturiza. Uneori într-o zi. Şi în loc să zâmbească în copilăria sa fără griji, să fie pur ca un înger, copilul va deveni doar o bucată de lut pe care cineva o va modela cum vrea el. După care se va usca şi se va întări….

Recitirea textului mă face, printre lacrimi, să înţeleg suferinţa şi să regret neputinţa. E ciudat că normalitatea trebuie evidenţiată, dar trebuie să spun: „Felicitări omului judecător, doamna cu pantofi albaştri!”

Doamna cu pantofi albastri (postare pe FB a avocatei Mădălina Scutelnicu, pe data de 5 iulie 2016)

Ora 8:45 … Clienta mea, mama a unui baietel de apoape 8 ani, isi zareste copilul dosit de taica-sau, intr-un colt al Judecatoriei. Nu l-a mai vazut pe R. de 1 an si 6 luni.
Mama izbucneste in plans si merge tinta catre pustiul ei, se apleaca pana ajunge perfect egala cu inaltimea lui, si-i sopteste cu inima: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai stii pe mama? Da-mi manutele, sa ti le pupe mama!”. Fostul sot al femeii isi bruscheaza fiul si-l trage tare, mai aproape de el, urland spre clienta mea sa plece de unde a venit, ca ei doi, baietii, se descurca singuri. Se ridica tonul, copilul incepe sa planga, apare jandarmul, ii spun ca nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.

Ora 8:55 … Reusesc, intr-un final, sa o linistesc pe mama copilului, care s-a lasat aproape fara viata in banca din sala de judecata, avand sufletul sfasiat si privirea pierduta undeva, departe… tare departe.

Ora 9:00 … Reusesc si eu, cu mare greutate, sa-mi tin in frau lacrimile… as fi plans in hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta … aveam nevoie de concentrare maxima pentru audierea a 4 martori si luarea interogatoriului tatalui copilului, probe de care eram constienta ca va depinde, de-acum incolo, legatura mama – fiu. Nu-i usor deloc sa fii responsabil de asa ceva, credeti-ma!
Orele 9:05 – 10:45 … Se audiaza cei 4 martori, tatal baiatului raspunde la cele 9 intrebari care am avut grija sa fie „capcana”.

Speta e asta: in timp ce clienta mea era in strainatate, la munca, sotul a obtinut si divortul, si custodia exclusiva asupra copilului. Am vazut dosarul: proces facut repede, cu hei-rup-ul, sa dea bine la bilant.

Reintoarsa in tara, femeia a gasit totul ferecat. Usa locuintei. Inima fiului ei., tinuta sub lacat de catre fostul sot. Martorii nostri au aratat ca, de nenumarate ori, mama a venit sa-si vada copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat incontinuu, individul interzicandu-i total fostei sotii orice forma de acces la minor. Asa, de-a naibii! Martorii lui au spus lectia dinainte invatata: nu tatal e cauza, ci copilul, domle, care nici nu vrea sa auda de mama.

Ora 10:46 … Instanta dispune audierea minorului. De-aici incolo, incepe mesajul pe care vreau sa-l transmit prin scriitura asta…

O doamna judecator, in jur de 40 de ani, cere jandarmului sa-i fie adus copilul in sala. Cand il vede pe pusti, magistratul coboara de pe podium, parcurge sala pana aproape de usa, se apropie de micut si-i spune, facand un gest larg cu mana: „Vezi, R., am pantofi albastri! Tu ai pantofiori albastri? Uite, am si pelerina! Da-mi manuta si hai cu mine, sa-ti arat cat de maaare e castelul asta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, si extrem de tristi, se uita cand la doamna, cand la taica-su, de care statea lipit, pana ce acesta ii da ok-ul sa mearga cu doamna.

Ora 11:20 … Se deschide usa de acces a instantei, magistratul intra in sala, de mana cu copilul, ii spune sa coboare atent de pe podium, sa nu se loveasca, si-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Baietelul trece pe langa mama sa, care hohotea de plans in prima banca, isi trece usor manuta peste piciorul ei drept, ca din intamplare, dupa care fuge catre tata si-i cauta acestuia privirea, sa nu cumva sa-l fi suparat ca s-a dezlipit de langa el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sala.

Ora 11:25 … Instanta ne citeste, pe scurt, ce a declarat copilul in cursul audierii si ne da sa lecturam, mie si avocatului partii adverse, cele cateva cuvinte scrise pe o foaie de catre baietel: „Mama…tata zice sa scapam de tine. R.”…

Se inchide cercetarea judecatoreasca, ni se da cuvantul final, pe fondul cauzei. Eu ma lupt pentru ca mama sa obtina dreptul de a-si vedea copilul, de a-l lua la ea in weekenduri si in vacante. Ceilalti se lupta ca mama sa nu-si poata vedea fiul decat in prezenta tatalui sau, si doar in locuinta acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!

Ora 11:40 … Magistratul inchide dosarul, cade pe ganduri pret de cateva secunde si spune: „Instanta suspenda sedinta 15 minute!”.

Si … doamna judecator cu pantofi albastri coboara de pe podium, traverseaza sala, iese pe usa destinata oamenilor obisnuiti, si, ajunsa in hol, intinde mana stanga catre clienta mea, iar cea dreapta catre copil. Uite asa, toti 3, ca intr-o poveste din cea mai frumoasa carte, intra in camera destinata Arhivei si nu mai ies de acolo decat dupa un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt in castelul asta – imi zic in gand.

De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, asa ca mi-am permis sa plang in hohote, fara sa-mi pese ca oamenii cu roba nu trebuie sa lacrimeze din cauza problemelor clientilor… si, in niciun caz, nu plang niciodata in fata acestora… da-le-ncolo de reguli!
M-am pravalit pe un scaun de la prima terasa, colt cu Judecatoria, si-am asteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaica. Am batut recordul la nicotina pe secunda, pana a venit. Clienta mea a aparut radiind de fericire, pentru ca avusese sansa sa-si tina copilul in brate, dupa 1 ani jumate… fix optsprezece luni.

Ce dialog au avut mama si copilul, sub ochii doamnei judecator cu pantofi albastri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, ca tati nu mi-a cumparat, si astia sunt rupti! Sa vii la mine! Sa ma iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.

Cand a scapat de sub influenta total irationala a tatalui, copilul s-a cuibarit in bratele mamei sale, ca si cum nu ar fi fost despartiti nici macar o secunda. Asta a vrut sa verifice magistratul, pentru a fi sigur ca va da o solutie corecta, ca-si va pune semnatura pe o hotarare corecta, ca va putea dormi impacat, ca a decis corect si nu s-a jucat de-a justitia, cu vietile oamenilor. Doamne, ce fiinte nemaintalnite or fi in castelul asta?!

– „Vreti o bomboana, doamna avocat?”

– „Aaaa….”

– „Doamna judecator i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar inainte sa plec, copilul mi-a dat si mie cateva… ”

– „Si… a vazut doamna judecator gestul asta?”

– „Daaa, pai, cum sa nu? Stati sa va arat, ca ne-a facut si poza, mie si lui R.”

– „Cine? Doamna judecator?”

– „Daaa. Pai, am scos telefonul si i-am zis lui R. sa zambeasca, sa-i fac o poza. Si, imediat, doamna ne-a spus sa trecem unul langa altul, sa ne faca una la amandoi. Uitati poza! Doamne, am poza cu R., nu-mi vine sa cred!”

– „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine sa cred!”

– „Daaa. Si, stiti, eu mi-am cerut scuze fata de doamna, ca statea dupa noi… aveam atatea de vorbit cu R., dupa un 1 an jumate… da` doamna a zis ca pentru ea nu e nicio graba… Nu vreti o bombonica de la R., doamna avocat?”.

N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura. Am vazut magistrati pentru care audierea minorului insemna urmatorul dialog, purtat fix in fata usii salii de judecata, asa, din voleu, cum ar veni: – „Cati ani ai, cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.

Doamna cu pantofi albastri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind constienta ca lucreaza cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.

Domnilor magistrati, permiteti-mi o sugestie: cumparati-va pantofi albastri, poate in asta sta magia! Nu exista nici castel, si nici pelerina, fara un strop de magie, nu-i asa?

Share Button
(Acest articol a fost citit de 115 persoane, 1 vizite astăzi)