Reputatul psiholog american Alfie Kohn crede că recompensele şi pedepsele se potrivesc mai bine cu dresajul animalelor decât cu creşterea copiilor. El susţine parentingul necondiţionat, o teorie revoluţionară care pune accentul pe colaborarea dintre părinte şi copil. Înainte de a veni la Bucureşti, pe 22 noiembrie, specialistul a oferit un interviu pentru „Adevărul”.

Psihologul american Alfie Kohn i-a pus pe gânduri pe părinţii români care au asistat la sfârşitul anului trecut la primele sale conferinţe despre parenting necondiţionat sau, mai exact, despre cum să-şi educe concret copiii în spiritul ideii de iubire necondiţionată, atâta timp cât cei mai mulţi aplică iubirea condiţionată, guvernată de recompense şi pedepse, fără ca măcar să realizeze răul pe care îl fac pe termen lung. Înainte de a reveni la Bucureşti, specialistul în educaţie a vorbit pentru „Adevărul” despre sinceritatea de care părinţii trebuie să dea dovadă faţă de ei înşişi, în aşa fel încât să-şi recunoască greşelile făcute în relaţia cu propriii copii, greşeli născute din felul în care au fost crescuţi la rândul lor, dar mai ales despre puterea de a se ierta pentru a putea să fie îndrumători cu adevărat pozitivi. „Adevărul“: În ce măsură credeţi că este posibil ca un părinte să-şi regândească relaţia cu propriul copil, în condiţiile în care este tributar unei educaţii restrictive, bazate pe recompensă şi pedeapsă? Alfie Kohn (A.K.): Atunci când devii părinte, trebuie să-ţi iei inima în dinţi şi să faci un pas în spate pentru a te gândi ce înseamnă, de fapt, să fii un părinte bun. Există, bineînţeles, părinţi care pur şi simplu îşi astupă urechile, indiferent de informaţiile şi de dovezile cu care se întâlnesc în viaţa de zi cu zi sau care reies din cercetările ştiinţifice, părinţi care continuă să se poarte cu ei înşişi, dar şi cu copiii lor, într-un mod nociv şi lipsit de sens. „Adevărul“: Credeţi că părinţii români, formaţi într-o societate tradiţionalistă, în care încă se face educaţie cu palma şi violenţa verbală este prezentă în sânul familiilor, iau măcar în serios o abordare cum este cea propusă de dumneavoastră, a parentingului necondiţionat, teorie conform căreia părintele trebuie să colaboreze permanent cu copilul, nu să se situeze pe o poziţie de a forţă, a adultului care le ştie pe toate cel mai bine? A.K.: Aş face o analogie cu o altă întrebare, despre educaţie, care mi se pune destul de des: atunci când vorbesc despre educaţia progresistă, cea care se concentrează pe interesele şi întrebările individuale ale elevilor, nu pe strategiile de a-i face să memoreze informaţii peste informaţii, mi se spune că „în această şcoală sunt prea mulţi elevi într-o clasă şi, din acest motiv, nu putem lua în considerare educaţia progresistă“. Răspunsul meu este acelaşi: obstacolele nu schimbă obiectivul final, ci doar îl fac mai greu de îndeplinit. Acest lucru este valabil şi atunci când vine vorba de aplicarea principiilor parentingului necondiţionat într-o societate mai “tradiţională” – cum spuneţi că este cazul României, dar cum este şi cazul altor ţări, unde gradul de rezistenţă la schimbare este încă mare: obiectivul este acelaşi, doar că e mai greu de îndeplinit. Ar trebui educaţi părinţii şi cei care au putere de decizie, dar, bineînţeles, acest lucru nu se face de pe o zi pe alta. Voi începe prima dintre conferinţele pe care le voi susţine pe 22 noiembrie la Bucureşti prin a-i întreba pe părinţi care sunt obiectivele pe termen lung pentru copiii lor. Cel mai probabil şi ei au aceleaşi obiective pe care le au părinţii din întreaga lume. Îi voi întreba apoi dacă practicile pe care le folosesc în educaţia copiilor servesc acestor obiective pe termen lung şi dacă nu cumva remarcă discrepanţe între cum se poartă cu copiii lor azi şi aceste obiective. „Adevărul“: Am fost învăţaţi că disciplina înseamnă impunerea anumitor restricţii, limite. În condiţiile în care întreaga societate se bazează pe astfel de limitări, nu va fi derutat copilul dacă acasă va fi educat într-un fel (conform principiilor parentingului necondiţionat), dar la şcoală, de exemplu, se va lovi de aceeaşi abordare restrictivă? A.K.: Permiteţi-mi să fac o precizare esenţială: aplicarea principiilor parentingului necondiţionat nu înseamnă lipsa limitelor, a structurii, a obiectivelor, ci înseamnă că, atunci când copilul face ceva greşit, ştie că este iubit şi acceptat de părinţii săi. Atât în cărţile mele, cât şi la conferinţe vorbesc despre abordarea de tipul “a face împreună” în loc de “a face ceva copilului”. Dacă avem acest tip de abordare, o faptă reprobabilă săvârşită de copil sau un comportament care lasă de dorit sunt văzute ca probleme ce trebuie rezolvate împreună, nu ca infracţiuni ce trebuie pedepsite. Copiii nu devin persoane mai bune atunci când noi îi facem să sufere pentru că nu s-au purtat conform aşteptărilor noastre. Dar acest lucru nu înseamnă că noi nu trebuie să avem aşteptări sau scopuri, ci că este de preferat să cooperăm cu cei mici pentru ca acestea să se materializeze, de îndată ce vârsta le permite. Această abordare, care pune accent pe colaborare şi pe un tip de relaţie necondiţionată, este cea mai bună pregătire pentru „lumea reală“, cu toate încercările şi dezamăgirile inerente. Nu îi pregăteşti pe copii pentru situaţii dificile de viaţă făcându-i intenţionat să se simtă nefericiţi când sunt mici. Abordarea tradiţională în care părintele spune “faci cum zic eu, pentru că aşa zic eu, pentru că eu sunt tatăl/mama” îi pregăteşte pentru viaţa în societate, dacă e vorba de o societate totalitară. Dar, înainte de toate, o astfel de abordare este o „bună“ pregătire pentru o viaţa nefericită. Un adult se poate confrunta mai uşor cu greutăţile şi poate trece mai uşor peste momentele dificile dacă, în copilărie, s-a simţit acceptat şi respectat de părinţii săi şi, mai presus de toate, dacă s-a simţit şi dacă se simte iubit pentru ce este, nu pentru ce face – principiul de bază al parentingului necondiţionat. „Adevărul“: Credeţi că părinţii ar trebui să înţeleagă mai întâi problemele pe care le-au dezvoltat ei în urma relaţiei cu propriii părinţi pentru a putea să-şi schimbe radical modul de a interacţiona cu copiii lor? A.K.: Atunci când devii părinte este esenţial să treci printr-un proces de introspecţie, dar nu este o etapă pe care un părinte o bifează şi o încheie într-un anumit moment. În acelaşi timp, un părinte nu îşi creşte copiii în mod tradiţional din simplul motiv că încă nu şi-a încheiat autoanaliza şi nu poate trece la următorul nivel. Nu, creşterea copiilor şi introspecţia pot fi două procese simultane… „Adevărul“: Aplicaţi principiile parentingului necondiţionat şi cu copiii dumneavoastră? Aţi descoperit până acum şi aspecte mai puţin eficiente ale acestei metode educative pe care o promovaţi? A.K.: Da, fac tot ce îmi stă în putere! Nu cred că putem vorbi de aspecte mai puţin eficiente sau mai puţin realiste ale parentingului necondiţionat, ci de cât de greu este, uneori, să avem răbdarea necesară pentru a respecta principiile în care credem. De când am devenit părinte, nu mi-am schimbat convingerile, dar am devenit mai umil în faţa complexei şi dificilei acţiuni de a creşte un copil. „Adevărul“: Puteţi să ne daţi un exemplu clasic de situaţie în care părintele acţionează în mod greşit în relaţia cu copilul său şi cum ar trebui să procedeze în concordanţă cu ideea de parenting necondiţionat? A.K.: Sigur! Vă voi da drept exemplu situaţia în care un copil nu este niciodată gata la timp pentru a pleca la şcoală. Ce poate face un părinte într-o astfel de situaţie? Îl poate ameninţa pe cel mic: „Dacă nu eşti gata la timp, mâine nu te mai duci în parc cu prietenii tăi/nu mai ai voie pe Facebook/nu mai primeşti desert“. A doua variantă este să-i promitem recompense: „Dragule, dacă în următoarele cinci dimineţi eşti gata la timp, în weekend îţi cumpăr ursul de jucărie pe care l-ai văzut la magazin“. Ambele abordări se potrivesc mai bine cu dresajul animalelor decât cu creşterea copiilor şi se concentrează doar obţinerea superficială, pentru o perioadă limitată de timp, a unui comportament dorit de noi. Ce se întâmplă pe termen lung? Relaţia dintre părinte şi copil are de suferit, iar cel mic nu îşi asumă nicio responsabilitate pentru rezolvarea problemei. Când m-am confruntat cu această problemă, acum mulţi ani, când fiica mea nu era niciodată gata de plecare dimineaţa, am luat-o deoparte (bineînţeles, nu când ne grăbeam cel mai tare, dimineaţa, ci într-un moment mult mai calm al zilei) şi am căutat împreună o soluţie. Am ajuns împreună la concluzia că cel mai mult dura îmbrăcatul, drept pentru care fiica mea s-a culcat de atunci îmbrăcată cu hainele de a doua zi. Nu sugerez că toţi copiii ar trebui să adoarmă îmbrăcaţi, ci că este o modalitate de a rezolva o problemă prin cooperare şi de a pune în practică principiul „Vorbeşte mai puţin, pune mai multe întrebări“. „Adevărul“: Ce teme de discuţie veţi aborda anul acesta în conferinţele pe care le veţi susţine la Bucureşti? A.K.: Prima conferinţă se numeşte „Dincolo de educaţia convenţională – ce e în neregulă cu pedepsele sau recompensele“. Voi vorbi despre consecinţele negative ale pedepselor şi recompenselor folosite în educaţie, pornind de la ideile de bază că manipularea nu îi va ajuta niciodată pe copii să se gândească la ce fel de oameni îşi doresc să devină şi că recompensele şi pedepsele sunt două faţete ale aceleiaşi monede şi că niciuna nu cumpără mai mult decât obedienţa temporară a copilului.

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–Cat costa un divort la notar?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Sursa:http://adevarul.ro/life-style/parinti/psihologul-alfie-kohn-nu-i-pregatestipe-copii-situatii-dificile-viata-facandu-i-simtanefericiti-mici-1_545f6dd90d133766a8b04ed0/index.html