“Nu există copii, există doar oameni.” (Janusz Korczak)
M-am gîndit mult la frîntura asta de text, la aceste șase cuvinte care exprimă atît de bine ce cred și simt despre felul în care ar trebui să ne creștem copiii. Eu cresc copii de doi ani și jumătate, cuvintele astea le-am auzit acum trei zile. Da, așa este, în capul și-n sufletul meu, cresc oameni, nu copii. Mai bine zis, le fac din brațele mele un cadru sigur în care-i las să crească așa cum le vine bine.
Doar pentru că sînt mai mici nu înseamnă că ne sînt inferiori. Că nu ne merită respectul. Că avem dreptul să-i tratăm ca pe niște animale de casă. Că ne putem impune controlul asupra lor, doar pentru că sînt dependenți de noi.
Nu știu cum de n-am scris despre asta pînă acum. Am vorbit însă despre asta acum un an, la lansarea cărții lui Alfie Kohn, Parenting necondiționat. Am spus atunci că unul dintre lucrurile pe care le-am făcut instinctiv cu Sofia a fost să renunț la tendința mea de a avea mereu controlul cînd vine vorba despre ea. Și cred că am făcut foarte bine. Am dat astfel la o parte o mare sursă de frustrări ale mele și ale copilului. Doar renunțînd să mai am control în unele aspecte, nu în toate. Nu săriți, nu e vorba despre lipsa de limite și copii care ți se urcă în cap, e vorba despre a alege să pui relația cu copilul tău și afecțiunea lui pentru tine mai presus de nevoia ta de a-i impune lucruri ne-necesare. Explic mai jos.
V-ar mai putea interesa si:
–Mediere divort cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Cat costa un divort la notar?
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Oficiere logodna Bucuresti
Noi, adulții, ne simțim destul de lipsiți de control în general în viață. Am crescut în familii care ne-au lipsit de control, ne-au pus la colț, ne-au pedepsit, ne-au spus să nu le răspundem, să facem ce spun ei cît stăm în casa lor și așa mai departe. Am mers la școală, unde am stat cuminți în bancă și am învățat pe de rost comentarii la limba română, fără să avem control nici măcar asupra propriilor idei. Apoi am mers la job, unde șeful are controlul asupra salariului nostru. Administratorul de bloc are control asupra confortului nostru în bloc. Politicienii au control asupra legilor, taxelor, condițiilor noastre generale de trai. Dumnezeu are control asupra sănătății noastre. Prea puține lucruri dintre cele care contează sînt în controlul nostru. Sigur, putem controla ce gătim diseară și cu ce ne îmbrăcăm, dar la naiba, de asta ne-am făcut mari? Avem și noi nevoie să deținem control în domenii mai importante!
Și facem copii. Niște mogîldețe adorabile care nu știu decît să clipească. Perfect, ia să exercităm noi niște control asupra lor și să numim asta educație. Sigur, parte din acest control e necesar. Copilul trebuie să învete multe lucruri și trebuie s-o facă în siguranță. Îl ajutăm, îl protejăm, îi explicăm. Doar că pe lîngă toate astea atît de necesare și benefice, foarte des ne impunem asupra lor complet nejustificat, doar pentru că ei sînt mici și noi mari, pentru că noi i-am făcut pe ei și nu invers. Din păcate, făcînd asta nu-i mai tratăm ca pe niște oameni, ci ca pe niște ființe inferioare pe care nu le respectăm prea mult.
Dacă să spunem ieșiți în oraș cu un amic și el vă spune amuzat că iar și-a uitat portofelul acasă și va trebui iar să plătiți voi berea, o să începeți să strigați la el: – Iaaar! Ești chiar culmea! Faci anume să mă enervezi? Ți-am spus de atîtea ori să nu mai uiți portofelul! Treci imediat în camera ta, chiar m-ai enervat!
Nu prea, nu-i așa? Vă amuzați că amicul e uituc și plătiți berea. Dacă însă copilul își uită iar la grădi haina de ploaie, ohooo, ce e la gura noastră! Deși nu, copilul nu face în ciudă nimănui, nu vrea să enerveze pe nimeni, copilul e un om care are 3 ani și care are alte priorități în viață. Adică e ok ca un adult să plece de-acasă fără portofel, dar cînd un copil uită un ceva mai puțin important (pentru el), e motiv de pedeapsă?
Revin la control. Spuneam că eu am simțit de la început că trebuie să renunț să-l am cu orice chip dacă îmi respect copilul. Și a venit foarte natural, și ne-a fost foarte bine tuturor astfel. Stau și analizez fiecare cerere a Sofiei și dacă nu găsesc nici un motiv să spun nu, spun da, iubito, hai. Nici un motiv serios și valid, pe care să i-l pot explica fără s-o mint. Că n-am eu chef nu e un motiv serios, că ea are, eu n-am, de ce să cîștig eu de fiecare dată? Că mi-e lene iar nu e. Că nici pe mine nu m-a lăsat mama nu, nu e un motiv bun. Vă dau cîteva exemple.
Mami, pot să stau desculță în parc?
E cauciuc pe jos, nu sînt cioburi sau alte lucruri periculoase, e doar praf, deci da, poți. Ba o să stau și eu cu tine desculță!
Mami, pot să dorm cu fusta roz?
Nu te incomodează, nu văd de ce nu, deci da.
Mami, pot să merg în parc în pijamale?
Nu e frig, deci nu văd de ce nu, da, iubito, poți.
Mami, am voie să folosesc singură dvd-ul?
Nu e nici un risc de curentare, o să îți arăt cum, tu o să înveți, deci da, nu văd de ce nu.
Mami, pot să gust și eu mîncare jamaicană?
E picantă, dar asta o să constați și tu, deci poftim de gustă.
V-ar mai putea interesa si:
–Mediere divort cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Cat costa un divort la notar?
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Oficiere logodna Bucuresti
În mod normal, primul instinct ar fi fost sa îi spun NU la toate de mai sus. Fără să am un motiv real. Sigur, lumea nu iese din casă în pijamale. Dar… de ce? Pentru că așa e regula, dar ea e încă un copil pentru care aceste reguli nu sînt importante. Cînd va avea 25 de ani va înțelege ea singură de ce nu e bine să iasă în pijamale în parc. Nu aș lăsa-o desculță în parc, că se murdărește. Și ce? N-avem destulă apă acasă? Nu lași copilul să umble la DVD. De ce? Habar n-am, că nici pe mine nu mă lăsa tata?!?
Mami, am voie să gust apă din veceu?
Nu. Apa e murdară și te poți îmbolnăvi.
Pot să învîrt eu în mămăligă?
Nu, e foarte fierbinte și te poți arde.
Și așa mai departe. Dacă există un motiv serios pentru care NU, atunci îi spun nu și îi explic. Nu s-a întîmplat niciodată să se trîntească cu capul de pereți pentru un NU. Pentru că a auzit multe DA-uri și pentru că știe că atunci cînd e NU e pentru că nu se poate, din motive de sănătate, siguranță, principii sau valori importante (gen nu mințim, nu lovim, nu luăm jucăriile altora, nu stricăm lucruri, nu mîncăm bomboane etc).
Da, am renunțat la control de dragul controlului. Dar am cîștigat o relație bună cu fiica mea, care are încredere în mine. Care se distrează și se joacă frumos cu mine, pentru că sîntem egale (după ce, repet, dăm la o parte limite de siguranță). Și eu îi cer ei voie să fac lucruri. Să o îmbrac. Să o pup. Să o pieptăn. Sîntem oameni care se iubesc și se respectă. Ea înțelege că eu sînt responsabilă pentru ea și are încredere în NU-urile mele, știe și simte că nu spun NU doar pentru că pot, că-s mai mare și că plătesc ratele pentru casa în care stăm (de fapt, le plătește soțu).
Același principiu îl aplic și cînd e vorba de lucrurile pe care i le cer. Nu-i cer să mănînce tot din farfurie, știe ea mai bine cît să mănînce. Nu-i cer să se îmbrace în două minute, o anunț din timp și îi mai aduc aminte. Nu îi cer să deseneze în contur, poate ea va face un contur mai bun (pentru ea). Nu-i cer să se joace cu ce-i cumpăr, îi pun la dispoziție și ea decide.
O întreb mereu ce crede despre lucruri. Și ea îmi spune. Cînd sîntem într-o criză (de exemplu e seară și nu-s găsește plușul de somn), îi explic situația și o întreb pe ea ce crede c-ar trebui să facem. E uimitor cum, la doar doi ani și jumătate, știe să găsească soluții: uite, mami, luăm alt pluș. Sau îl rugăm și pe tati să ne ajute să-l căutăm. Sau mă gîndesc mai bine unde l-am pus. Nu-i spun că nu e important plușul ăla, știe ea mai bine cît e de important pentru ea. Doar pentru că e mică nu înseamnă că eu știu mai bine ca ea ce simte ea.
Sînt multe de spus despre respect, empatie, puterea noastră de a renunța la lucruri pentru ei. Nu vreau să mă lungesc, țineam musai să vă povestesc și asta despre felul în care creștem noi împreună. Nu uitați vă rog că eu nu dau sfaturi și nici nu vreau să cert pe cineva, eu doar povestesc lucruri din experiența mea (mică, ce-i drept) de mamă în speranța că unele lucruri pot fi de folos și altor părinți. Știu că în contextul în care am crescut și în care trăim, sună foarte aiurea asta: să renunți la control și să-l pui în palmele mici ale copilului. Multă lume va înțelege, ca de fiecare dată, că ce vreau să spun e să-i lăsăm să facă ce vor, cînd vor, să devină niște răsfățați și niște isterici pe care o să-i urască toată lumea. Dar nu, vă asigur că nu ăsta e efectul unei relații părinte-copil bazate pe respect. Văd destule familii în jur, primesc destul povești, îmi văd copilul cum crește frumos, înțelept, fericit, mulțumit, sigur pe el, mă văd pe mine dezbărată de vechi obiceiuri enervante (da, nevoia de control permanent e foarte obositoare pentru cei din jur, mari sau mici), mi-a fost extrem de ușor să renunț la control în secunda în care m-am pus cu adevărat în locul fetiței mele și am vrut să aflu de ce vreau ca ea să facă sau să nu facă anumite lucruri.
Pentru că așa este, nu există copii, există doar oameni.
V-ar mai putea interesa si:
–Mediere divort cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Cat costa un divort la notar?
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Oficiere logodna Bucuresti
Sursa:http://www.printesaurbana.ro/2014/11/parintele-copilul-si-nevoia-de-control.html#comment-91187
