“Fiecare om este rezultatul propriei sale copilării” spune Irina Petrea, în cartea ei “Şi tu poţi fi Supernanny”. Nimic mai adevărat, deoarece propria copilărie ne urmăreşte pentru toată viaţa, iar structurarea adultului de mâine depinde fundamental de modul în care a fost percepută şi trăită propria copilărie. Fără să îşi dea seama, în funcţie de copilăria pe care le-o oferă propriilor copii, părinţii devin artizanii vieţii viitoare a micuţilor lor.

În condiţii normale, fiecare părinte să străduieşte să-i ofere copilului său tot ceea ce crede că este mai bun pentru el. Însă, nu întotdeauna reuşeşte să facă acest lucru, fie din exces de zel “părintesc”, fie din insuficientă cunoaştere a copilului şi a nevoilor sale reale.

În cei aproape paisprezece ani în care am lucrat cu copii şi cu familiile acestora, am observat că cele mai frecvente greşeli pe care părinţii sunt tentaţi să le facă în educaţia copiilor lor sunt următoarele:

Inconsecvenţa comportamentală a părintelui în raport cu copilul

Este un tip de comportament care induce o mare confuzie în modul de funcţionare al copilului. Se referă la situaţiile în care părintele permite un anumit comportament al copilului într-o împrejurare, pentru că, într-o altă împrejurare, acelaşi comportament să fie permis sau chiar încurajat. Îmi amintesc despre o mamă căruia i se părea foarte drăguţ felul în care copilaşul ei de trei ani îi spunea tatălui său “plostule” (prostule) în situaţia în care tatăl nu era de acord cu copilul, însă se supără foarte tare pe copil dacă la grădiniţă acesta folosea acelaşi apelativ atunci când un copil nu îi dădea o jucărie, iar educatoarea îi făcea observaţie mamei pentru limbajul copilului. Copilul era foarte confuz cu privire la această situaţie, deoarece nu înţelegea de ce într-o situaţie era apreciat, ba chiar încurajat să folosească acest cuvânt, pe când în cealaltă era certat sau chiar pedepsit.

Disensiuni şi dezacord de opinii ale celor doi părinţi în educaţia copilului

În situaţiile în care părinţii aplică seturi de reguli diferite în educaţia copilului apar două efecte principale: pe de o parte, confuzia copilului, iar pe de altă parte, discreditarea reciprocă a celor doi părinţi în faţa copilului. Astfel, acesta va învăţa să speculeze la un moment dat situaţia în avantajul lui, ceea ce poate crea un adevărat haos în sistemul de educare. Mă refer la situaţia concretă în care, de exemplu, mama nu îi dă voie copilului să privească desene animate mai mult de o jumătate de oră, însă tatăl îi permite să rămână în faţa aparatului cât doreşte el. Şi mai grave sunt situaţiile în care aceste disensiuni sunt manifestate în prezenţa copilului, pentru că îi vor întări sentimentul de confuzie, dar şi certitudine că va putea specula situaţia în favoarea lui.

Ameninţările şi pedepsele disproporţionate în raport cu fapta copilului

În general ameninţarea şi pedeapsa nu reprezintă metode eficiente în educaţia copilului. Lucrurile devin cu atât mai grave cu cât acestea sunt disproporţionate în raport cu comportamentul copilului. Există situaţii în care părintele ameninţă, dar niciodată nu îşi pune în practica ameninţarea. Îi poate spune copilului ceva de genul: “Dacă te mai tăvăleşti pe jos prin magazin, nu-ţi mai cumpăr niciodată nimic.” Este un gen de ameninţare care, cu certitudine nu va putea fi aplicată niciodată, pentru că este puţin probabil că de la acel moment părintele să poată face cu adevărat acel lucru. O astfel de formulare este cu atât mai periculoasă, deoarece neavând o finalitate concretă şi repetându-se la modul regulat, riscă să ducă la pierderea credibilităţii părintelui în faţa copilului. Pe de altă parte, o pedeapsă disproporţionată în raport cu fapta copilului (mult prea intensă), îl poate face pe copil să se simtă neîndreptăţit, furios şi să riposteze sub altă formă. Îmi amintesc despre o situaţie în care unei adolescente de 15 ani i-au fost confiscate toate cărţile de către mamă şi date unui centru de reciclare, pentru că fata a întârziat câteva minute la masă. Rezultatul a fost că acea adolescenta a fugit de acasă, a fost accidentată de o maşină şi a suferit leziuni grave. Pentru a fi eficiente, pedepsele trebuie să fie proporţionate cu gravitatea faptei copilului, iar părintele trebuie să fie consecvent în aplicarea ei.

Lipsa timpului de calitate petrecut împreună cu copilul

Părinţii de astăzi sunt părinţi foarte ocupaţi, pentru care asigurarea existenţei familiei devine de obicei prioritatea numărul unu. În aceste condiţii, majoritatea copiilor îşi petrec aproape întreaga zi la grădiniţă cu program prelungit sau la şcoală şi variante afterschool. În acest context, timpul petrecut de copii împreună cu părinţii lor este destul de redus. Chiar dacă nu putem creşte cantitativ timpul petrecut împreună cu micuţul nostru, îi putem conferi o calitate mai mare. Aceasta înseamnă să ne implicăm efectiv în activităţi împreună cu el, să îi citim poveşti, să construim să ne plimbăm cu bicicleta sau pur şi simplu să îl ţinem în braţe. Cunosc multe situaţii în care părintele, atunci când ajunge acasă, se aşează în faţa televizorului sau al calculatorului, considerând că este suficientă prezenţa lui fizică în aceeaşi încăpere cu copilul pentru a satisface nevoile acestuia.

Supraîncărcarea programului copilului

Majoritatea părinţilor, pentru a asigura o şansă mai bună în viaţă, sau pur şi simplu pentru a compensa propria lipsă din viaţa copiilor, îi înscriu pe aceştia la o multitudine de activităţi extraşcolare. Astfel, nu sunt puţine cazurile în care, un copil de vârstă preşcolară sau de vârstă şcolară mică, după ce a terminat programul obişnuit de grădiniţă sau de şcoală (care de cele mai multe ori este un program prelungit), intră imediat, în aceeaşi zi în activităţi extracurriculare, cum ar fi practicarea unui sport (înotul, tenisul, arte marţiale, călăria etc), învăţarea sau educarea unor deprinderi noi (cântatul la pian, dansul, pictura, modelaj, etc.) sau învăţarea unor limbi străine. Am în minte acum situaţia unei fetiţe de 10 ani care urmează o şcoală cu predare în limba germană (deşi limba maternă este limba română), învaţă să cânte la pian, participă la concursuri naţionale de dans sportiv, învaţă în particular limba germană şi face cursuri de înot. Programul obligatoriu al copilului începe la 7 dimineaţa, atunci când se trezeşte şi se termină la ora 21.30, atunci când merge la culcare. Tot acest interval de timp este foarte bine organizat între activităţile mai sus menţionate, dar din program lipseşte o activitate esenţială: timpul liber al copilului. În aceste condiţii înţelegem tot mai bine termenul de “copilărie furată”.

Nerespectarea rutinei cotidiene a copilului

În special la copilul mic, dar şi la şcolar, existenţa unei rutine zilnice este esenţială, pentru că îi asigură puncte de reper şi stabilitatea de care are nevoie. Este de datoria adultului să se plieze pe nevoile şi programul copilului şi nu invers. Rezistenţa scăzută la frustrare şi la stres şi instabilitatea emoţională sunt apanajul copilului, iar acestea se pot manifesta mult mai virulent în absenţa unui program de viaţă adaptat vârstei şi nevoilor copilului.

Folosirea exagerată a condiţionărilor şi a recompenselor de tip material/alimentar pentru a obţine un comportament dezirabil din partea copilului

Pe termen scurt, în termeni de minute, ore sau maxim o zi, aceste tehnici pot părea de succes. Pe termen lung, o astfel de abordare a părintelui în educaţia copilui este o cale sigură spre eşec. Copilul va învaţă astfel să manipuleze şi să nu mai reacţioneze decât condiţionat, în funcţie de tipul de recompensă pe care îl primeşte. Pe de altă parte, recompensele alimentare (dulciurile, în general), pot încuraja dezvoltarea unui comportament alimentar complet nesănătos.

Supraresponsabilizarea copilului şi tratarea lui din poziţia de “mic adult” şi “prieten” al părintelui

Există mulţi părinţi care afirmă mândri că micuţul lor este un adult miniatural, pe care îl tratează de la egal la egal. Nu trebuie confundată atitudinea prietenoasă şi înţelegătoare a părintelui în raport cu copilul său, cu o atitudine caracterizată de relaţionare de tipul adult – adult. Pentru a se simţi confortabil emoţional şi securizat din acest punct de vedere, copilul are nevoie să simtă pe lângă dragoste şi înţelegere, fermitatea părintelui şi capacitatea acestuia de a pune limite. Un copil fără limite este un copil nesecurizat din punct de vedere emoţional, căruia îi lipsesc cadrele de referinţă.

Necunoaşterea caracteristicilor de vârstă şi dezvoltare a copilului

Am întâlnit de-a lungul timpului părinţi care obişnuiesc să spună despre copilul lor că este rău sau mincinos. Analizând motivele care au dus la o astfel de etichetare a copilului, de cele mai multe ori constatăm că apelativul porneşte de la faptul că părintele nu ştie exact care sunt capacităţile copilului său la vârsta respectivă. Un copil de trei ani nu poate fi numit rău pentru că nu a rezistat timp de o oră la piesa de teatru de păpuşi. La această vârstă, perioada maximă de timp în care un copil se poate concentra este de 10, maxim 15 minute. Un copil preşcolar nu poate fi etichetat ca fiind mincinos pentru că la vârsta de 5 ani distorsionează adevărul, fiind în plin proces de fabulaţie. Fabulaţia este un proces imaginativ absolut normal la copilul de vârstă mică, ce nu are nicio legătură cu minciuna.

A fi părinte este probabil cea mai grea dar şi cea mai frumoasă “meserie” pe care o poate avea un om în decursul existenţei sale. Este o provocare pe care merită să o accepte orice persoană responsabilă şi matură ce poate aprecia darul minunat al vieţii. În acelaşi timp, atunci când ne ocupăm de copii, e bine să nu uităm ce spunea Lucian Blaga: “Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul.”

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–Cat costa un divort la notar?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Sursa:http://smartandhappychild.ro/greseli-frecvente-pe-care-le-fac-parintii-educatia-copilului/