Exista printre noi destule femei divortate sau necasatorite vreodata. Si fara copii. Fie ca nu s-a ivit ocazia, fie ca au refuzat-o dintr-un motiv sau altul. In general, sunt foarte educate, lucide si cu umor. Ce cred ele despre statutul de femeie singura dupa 35 de ani, atunci cand toata lumea te preseaza sa te mariti ori sa faci un copil?

Enervate sa tot auda ca nu se marita sau ca „nu au si ele un copil“, femeile care trec de 35 de ani si nu s-au casatorit (sau recasatorit) reprezinta o categorie aparte. Mi-am chestionat prietenele cu privire la aceasta stare interesanta de libertate, pentru care societatea le cam culpabilizeaza.

Dar ele nu vor sa renunte si sa intre in relatii nesatisfacatoare doar pentru a se inscrie intr-o norma generala… Ce cred ele? Cum vad ele viata, relatiile cu barbatii, pe barbati insisi?

Nu e simplu deloc sa te opui mamei (care se vrea bunica), prietenelor (care au deja copii si te privesc condescendent), barbatilor (care se simt cam inhibati de libertatea ta asumata uneori si de libertinajul castigat si trait cu satisfactie) sau sefilor (care iti dau de lucru mai mult ca, de, nu te asteapta copii acasa, deci poti sa faci mai mult). Cu umor si intelepciune, amicele mele se confeseaza.

 

“Invat independenta si ma cunosc mai bine“ – Iulia, 36 de ani, marketing manager

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–DIVORT LA NOTAR SAU DIVORT LA MEDIATOR ?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

„Avantajele in a fi single la orice varsta sunt multe. Chiar daca unele pot parea de-a dreptul egoiste. Imi impart timpul dupa bunul meu plac, dau prioritate placerilor mele… (hobby-uri, iesiri, un curs nou, o calatorie).

De exemplu, locul meu de munca actual presupune destul de multe deplasari, pe care le pot face fara retineri si fara sa imi doresc mai degraba sa fiu acasa cu… el.

Nu spun ca nu este un sentiment placut sa ai un partener cu care sa imparti acelasi spatiu. Dar toate acestea sunt experiente pe care le prioritizezi tinand cont si de celalalt. Or, in momentul de fata, le traiesc fara remuscari, fara a-mi dori sa fiu in alta parte.

Faptul ca am timp pentru citit si intalniri cu prietenii, e grozav! Un partener ar reduce, probabil substantial, timpul alocat lor… In cazul meu, cel putin. Un alt plus este ca invat independenta si ma cunosc mai bine. Nu devin mai pretentioasa cu barbatii, din contra, cred ca sunt destul de  permisiva.

Sunt mai ok cu mine, iar in partener nu voi cauta un echilibru, ci, poate, doar niste completari ici-colo. Dezavantaje? Pai, sincer, m-am saturat sa se mire toata lumea ca-s singura si sa le par ca as suferi de vreun sindrom care ma face indezirabila.

Oamenii simt nevoia sa compatimeasca ori sa analizeze ceea ce nu face parte din «firescul» lor. Dupa o vreme, devine redundant si… overrated.

Dezavantajul real este acela ca uneori iti lipseste cineva implicat. Nu vreau sa sune dramatic, dar parca nu as vrea sa uit cum e sa iubesti si sa fii iubit. Am fost insa casatorita si am divortat.

Decat sa fiu parte dintr-un cuplu in care nu ma regasesc, cu un domn care nu este pe aceeasi lungime de unda cu mine, prefer sa fiu doar eu, corecta cu mine insami si mult mai linistita. Nu stiu daca pot face prea multe compromisuri, recunosc.

Copiii. La 36 de ani ai mei, nu pot spune ca nu am auzit ticaitul ceasului. Imi plac copiii si imi permit uneori sa imi imaginez cum ar fi daca…

Dar tot la cei 36 de ani ai mei, nu simt ca prezenta unui copil este prioritara. Nu am un instinct matern atat de dezvoltat incat sa simt un gol.

Dar, mai mult de atat, imi place sa cred ca sunt o persoana rationala, capabila sa discearna intre «a fi pregatit si capabil sa fii parinte» si «a acoperi un gol/ a bifa un rol». Am multe prietene care sunt mame deja. Dar ele si-au gasit un alt drum decat mine.

Si nu are nicio legatura cu cariera, nu pot spune ca am una care sa imi tina de cald noaptea. Are legatura cu ceea ce mi-as dori sa pot oferi unui copil si cu a nu-l avea de dragul meu si atat.

Prin urmare, este open subject. Daca maine ma trezesc si decid ca viata mea nu mai are sens fara un copil, il voi face. Daca ma trezesc prea tarziu, il voi infia.

Intre noi, fetele. Da, statutul de femeie singura, vesela si libera, e un statut pe care il recomand. Nu recomand insa nimanui sa se ambitioneze in acest statut si sa fluture steagul solitudinii ca pe o virtute.

Nu recomand nici sa se ambitioneze sa faca parte din cupluri nefericite pentru ca… «e mai bine sa fii in cuplu».

Nu recomand compromisurile duse la extrem in niciuna dintre cele doua situatii. Cand esti single ai suficient de mult timp pentru tine ca sa te poti descoperi si intelege.

Or, sa te cunosti bine e foarte important si pentru momentul in care vei fi cu cineva. Anumite lucruri despre tine le afli doar cand esti doar tu, doar cu tine.

Si poate tocmai pentru ca multe femei au prostul obicei de a-si sacrifica anumite dorinte, aspiratii, placeri, atunci cand sunt solo, ele le experimenteaza, se bucura de ele si invata sa le pretuiasca.

Mai apoi vor sti sa revina la ele in timpul cuplului sau dupa dizolvarea lui. Este un mod de a invata sa contezi pentru tine si sa te respecti.

Prea putini barbati eligibili sau prea multe exigente din partea femeilor. O sa raspund ciudat la intrebarea aceasta, pentru ca eu tot cred ca mai tine si de sansa. Nu pot spune ca nu exista barbati eligibili.

Cunosc barbati grozavi, dar care au deja partenere. Nici nu pot spune ca nu am cunoscut barbati mai mult decat ok, dar intr-o perioada in care nu ne-am sincronizat, fie din cauza unuia, fie a altuia, fie a ambilor.

Noi, femeile, da, suntem exigente. Si asta, pentru ca, desi ne sfatuim tot timpul sa nu il mai cautam pe ala inalt, frumos, destept, amuzant, loial si bogat, noi tot avem un ideal care ne incetoseaza mintea. Idealul relatiei.

Toate ne imaginam intr-un anume fel relatia ideala. Apoi incercam sa incadram diferite persoane intr-un sablon in care nu se potriveste decat fantezia noastra. Si atunci, da, e greu sa gasesti pe cineva.

In extrema cealalta, daca esti suficient de «nenorocoasa» sa intalnesti cazuri «speciale», se poate sa generalizezi si sa-ti cam pierzi speranta. Dar, chiar si atunci, te poti intreba ce faci tu de dai numai de aceste cazuri?

Cel mai important mi se pare sa nu renunti la dating cand esti single by choice. Cunoaste oameni, descopera-i, afla ce-ti place. Nu fugi pentru ca tu vrei sa fii singura si independenta si nici nu pupa prima broasca pe care o gasesti.

Presiunea maritatului si remaritatului. Am simtit presiuni si in continuare am senzatia ca imi dezamagesc parintii. Ei sunt la varsta nepotilor, iar fiica lor are deja in dotare… o pisica. Evident, spera sa ma asez la casa mea, sa am un sot, sa fac copii. Asteapta firescul.

Au oscilat intre «esti tu prea pretentioasa», «iesi mai mult», «hai sa-ti prezint pe fiul unor vecini», dar acum cred ca s-au mai linistit.

Bineinteles, dupa ce le-am explicat ca nu sunt impotriva cuplurilor, dar ca momentan nu pot produce o relatie asa cum mi-as dori, doar de dragul lor.

Daca puteam, o faceam de dragul meu. Cel mai greu e cand incep urarile de bine din partea apropiatilor, sfaturile de a nu-mi «pierde speranta» si awareness-ul ca «ai o varsta, trebuie sa te gandesti la o familie».

Eu am invatat ca nimic nu trebuie. Si ca nu pot sa intru intr-o oarecare relatie ca sa fiu in randul lumii… lor.

Presiunea ceasului biologic. Presiunea de a avea copii a fost foarte evidenta atunci cand parintii din dotare mi-au spus ca macar pot avea un copil, chiar daca nu ma casatoresc. Adica, ei accepta si o jumatate de norma, macar sa fie ceva, acolo…

Din partea mea, presiunea nu este atat de mare. Exista momente de dorinta, dar daca ar fi fost atat de puternica, pana acum as fi fost deja mama.

Ceasul biologic ma face doar sa ma gandesc ca ma apropii de momentul in care nu voi mai putea face aceasta alegere si… daca sunt ok cu asta. Inainte de orice ceas, vreau sa am ce sa-i ofer unui copil. Sa stiu, in primul rand, ca ma pot oferi pe mine, asa cum ar avea nevoie.“

 

“Statutul de femeie singura nu e nici mai bun, nici mai rau decat cel de femeie maritata.“ – Oana, 38 de ani, economista

„Viata de femeie fara barbat? La modul foarte brut, pot sa spun ca ma culc cand vreau, ma trezesc cand vreau, nu ma agit daca am sau n-am mancare in frigider, plec oriunde am chef si cu cine am chef. Bineinteles ca lucrurile sunt mai adanci de-atat si sunt nevoi la nivel emotional care raman neimplinite.

Cel mai mult am resimtit diferentele intre a fi si a nu fi single in momentele grele, dupa zilele lungi si complicate de la birou, cand veneam acasa si nu ma astepta nimeni. Si de sarbatori.

Insa perioada aceasta de «singuratate» mi-a dat timpul sa ma cunosc mai bine, sa ma accept si sa invat eu sa fiu bine, in primul rand, cu mine.

Asta mi se pare ca este prima conditie in a avea o relatie functionala si acum, dupa aproape zece ani de cand m-am maritat, spun ca nu eram pregatita pentru o casatorie.

Eu nu mi-am dorit niciodata copii la modul real. Am cochetat vag cu ideea, dar nu a fost niciodata un gand asumat. Nici chiar in timpul casatoriei nu mi-am pus aceasta problema, desi nu m-am maritat foarte tanara, aveam 29 de ani.

Ma banuiesc uneori chiar de lipsa totala a instinctului matern. Am cateva prietene apropiate care au copii mici si m-am vazut in interactiune cu ei, iar dupa doua ore vreau acasa. Dar, totusi, nu spun niciodata «niciodata»…

Parerea mea e ca statutul de femeie singura nu e nici mai bun, nici mai rau decat cel de femeie maritata. E doar… altfel si, atata vreme cat inauntru e pace, e in regula.

Stigmatul exista atata vreme cat accepti sa te raportezi la prejudecatile societatii, ceea ce eu nu am facut niciodata. Si recomand intotdeauna acest statut in contrapartida cu o relatie nefunctionala, toxica, consumata, sau una din care nu ai nimic de invatat.

Nu cred ca e neaparat o problema doar a Romaniei, a pietei maritale de aici. Dar, da, «piata e proasta» (cum spune un bun prieten al meu) si devine din ce in ce mai proasta odata cu inaintarea in varsta.

Intotdeauna m-am gandit cu invidie la barbati pentru ca, in cazul lor, inaintarea in varsta aduce marirea plajei de femei eligibile. Pentru noi, femeile, odata cu trecerea anilor, orizontul devine din ce in ce mai ingust.

Barbatii de 30-35 de ani nu mai sunt accesibili si nici dezirabili pentru mine. Asta ar fi o prima problema, absolut naturala. Vin apoi cerintele – o problema de ambe sexe, nu doar a femeilor. Cerintele cresc odata cu experienta, pe masura ce te cunosti mai bine.

In tinerete, imi era mult mai usor sa leg o relatie – nu neaparat de iubire, orice fel de relatie. Interactiunea cu oamenii era mai usoara, caci standardele erau mai jos si deschiderea mai mare. Imi amintesc ca aveam 23 de ani cand m-am mutat cu un tip, la o luna dupa ce l-am cunoscut.

Cerintele mele la momentul acela au fost absolut minime. E adevarat, am avut o relatie frumoasa, care a durat cativa ani, cu ajutorul careia am aflat si ce-mi place si ce nu-mi place, ce nu-mi mai doresc vreodata de la un partener, dar si ce vreau sa am langa mine.

Dar acum nu as mai face la fel, pentru ca experienta (dupa relatia asta a urmat casnicia si trauma divortului) mi-a facut lista de exigente de bifat mult mai lunga.

Pe de alta parte, mai e o chestiune de ordin strict logistic. In ritmul in care se desfasoara vietile noastre acum, este foarte greu sa cunosti oameni, si atunci cercul se restrange la vechile cunostinte regasite si reactivate, la prietenii prietenilor sau la colegii de serviciu.

Practic, nu prea ai de unde sa alegi si, daca suprapunem si cerintele crescande, lucrurile devin si mai complicate.

Nu, nu am simtit niciodata presiuni de maritat. Parintii mei au fost intotdeauna foarte deschisi in privinta starii mele civile, poate pentru ca aveau istoricul lor in spate, niciunul dintre ei nefiind la prima casatorie. M-au educat sa nu acord niciun fel de importanta cliseelor sociale si sa fac exact ceea ce imi dicteaza inima si constiinta.

Evident, s-au bucurat cand m-am maritat si s-au intristat cand am divortat, dar pentru ca si-au dorit amandoi ca mie sa imi fie bine. Si asta, indiferent de statutul social.

Traim totusi inconjurati de oameni si nu pot sa zic ca, de-a lungul vremii, nu am primit intrebari pe tema asta, insa nu le-am considerat niciodata ca fiind presiuni, pentru ca subiectul nu a fost niciodata pentru mine unul care sa puna presiune.

Ceasul meu biologic? Nici nu exista. Nu cred in instinctul meu matern. De aceea, nici in acest caz, nu este vorba despre presiuni, doar pentru ca eu nu am simtit ca atare. Insa intrebarea asta am primit-o des, mult mai des decat pe cea legata de maritis, mai ales dupa divort.

Aveam 33 de ani cand am divortat si foarte multa lume din jur (cunostinte, colegi de serviciu, mai ales femei) ma intreba si inca ma mai intreaba: «Nu-ti faci si tu un copil?». Personalizarea asta este cea care ma deranjeaza cel mai tare. Sa-mi fac mie un copil…

Nu cred in dezvoltarea sanatoasa, din punct de vedere psihologic, a unui copil intr-o familie monoparentala si consider egoist un astfel de gest facut de la bun inceput si cu buna stiinta.Acesta este singurul lucru deranjant in acest subiect, insa este doar o chestiune de principiu, nu o presiune sociala pe care sa o simt.“

“Tu centrezi, tu dai cu capul” – Corina, 40 de ani, antreprenoare, anterior directoare a unei mari companii

„Sunt si lucruri bune, si mai putin bune in a fi solo. Sa le listam inginereste: faci ce vrei cu timpul tau si nu dai socoteala de nimic. Cu alte cuvinte, pleci cand vrei, pe unde vrei, cu cine vrei. Iti gestionezi singura totul si esti nevoita sa faci singura totul.

Ca sa folosesc limbajul fotbalistic: tu centrezi, tu dai cu capul. Iata ca surprind un prim gest de masculinitate… (citez din fotbal, chiar daca nu sunt un fan al acestui sport). Nu am de ce ma plange de viata mea de pana acum.

Evident, putea fi mai buna, la fel cum putea sa fie si mai putin buna. Eu consider ca am fost norocoasa. M-am bucurat si am luat cu doua maini ceea ce mi-a oferit. Important este ca nu am regrete si ca sunt impacata cu deciziile pe care le-am luat.

Daca e mai buna starea de femeie maritata versus cea de femeie singura. Eu zic asa: decat singura in doi, mai bine… singura.

Despre piata maritala de aici… Da, exigentele sunt mari. E posibil sa fi ratat multe oportunitati, dar imi asum deciziile. Ca sa fiu total sincera, pana la capat, orele de munca si intensitatea acestora mi-au acaparat mult din viata personala.

Regretul de a nu fi mama, atat de intens incat sa nu pot dormi, in cazul meu, nu e. Dar exista si-l recunosc. Evident, este de luat in calcul si varianta adoptiei; dar de una singura nu am curaj.

Presiunea de a avea copii am avut-o din doua directii: de la fostul sot si de la mama mea, care isi doreste sa fie bunica. In ambele cazuri, e normal.

Se pare ca eu am un alt registru de normalitate, dar am tot considerat ca nu e momentul, ca nu sunt «toate conditiile» etc. Sau ceasul biologic sa fie defect in cazul meu?

Cred ca da, pentru ca nu a dat niciodata un semnal prea puternic. Sau o fi dat si nu l-am surprins eu?! Au fost presiuni din partea parintilor, sa ma mai marit o data! «Nu e bine singura»! Si pe undeva au dreptate. Am noroc ca am multi prieteni si amici, dar cateodata nu e suficient.

Cand am simtit lipsa unui barbat… La caratul bagajelor, in vacanta, cand am reamenajat apartamentul si-mi spuneam in gand: «Ce bine de femeile care se ocupa doar de decoratiuni si nu si de muncitori, de fel de fel de materiale si solutii tehnice in constructii», Si, nu in ultimul rand, cand pur si simplu simteam lipsa… lui.“

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–DIVORT LA NOTAR SAU DIVORT LA MEDIATOR ?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Sursa:http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/femei-singure-care-e-problema-2144273/2