Implicaţiile psihologice ale divorţului

Divorţul ocupă locul al doilea într-un top al celor mai solicitante evenimente de viaţă, prin multitudinea de schimbări pe care le antrenează o astfel de situaţie.

Este o clasificare mai mult cu rol informativ asupra nivelului de stres expectat în general, pentru că fiecare individ se raportează într-un mod unic la faptele de viaţă grupate în jurul cuvântului divorţ, în funcţie de sistemul propriu de credinţe şi valori, de motivaţiile care-l determină să acţioneze sau să reacţioneze, de nivelul de înţelegere şi conştientizare a propriei persoane.

Atitudinile faţă de divorţ şi divorţaţi sunt ambivalente şi mult impregnate de judecăţile sociale considerate universal valabile. O persoană care a divorţat aude adesea afirmaţii precum „Îmi pare rău” sau este întrebată „Ce s-a întâmplat, ce nu a mers?”, ori este chiar suspectată de inabilitatea de a întemeia o familie.

Se simte în spatele acestor comportamente un amestec difuz de sentimente contradictorii care îşi au rădăcinile atât în propriile experienţe personale (părinţi care au divorţat sau care ar fi trebuit să o facă, problemele din propria căsnicie), cât şi în „învăţăturile” socio-culturale preluate şi stabilite ca adevăruri fixe, de necontestat, a căror încălcare ar atrage după sine consecinţe dramatice („căsnicia este grea şi trebuie dusă până la capăt, ca pe o îndatorire fundamentală a fiinţei umane”, „divorţul este un păcat”, „cei care divorţează sunt oameni slabi care cedează în faţa greutăţilor vieţii şi fug de responsabilităţi” etc).

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–DIVORT LA NOTAR SAU DIVORT LA MEDIATOR ?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Cu toate schimbările pe care le trăieşte societatea actuală, divorţul rămâne un fapt inedit, privit ca o ruptură nefirească, ceea ce îngreunează mult sarcina persoanei care îl trăieşte. Nu este surprinzător faptul că în acest context apar şi comportamente reactive faţă de constrângerile şi presiunile sociale, şi multe căsnicii sunt încheiate în mare grabă, ca o revoltă pe care persoana o simte faţă de normele sociale şi expectanţele celor din jur de a se conforma acestora şi de a-şi anula propria individualitate.

Divorţul oglindeşte căsătoria, în sensul în care sunt reluate, reevaluate, reconsiderate motivele care au stat la baza deciziei de căsătorie şi raportate din nou sau poate pentru prima dată la propria persoană. Se constată adesea că motivaţiile nu au fost trecute prin filtrul personal profund, ci mai degrabă au fost preluate pe nedigerate din mediul social înconjurător, ori că nu mai corespund cu ceea ce este persoana în prezent.

Întemeierea unei familii prin căsătorie este un obiectiv văzut ca fiind calea sigură spre împlinire, fericire, stabilitate, evoluţie, creştere personală, profesională, financiară, integrare, creştere şi validare socială şi morală.
Un fel de inversare a parcursului firesc al lucrurilor: te căsătoreşti ca să devii om şi să intri în rândul lumii, pe când lucrurile stau exact invers, devii om, în sensul în care te cunoşti şi îţi asumi responsabilitatea pentru propria creştere şi abia apoi urmează decizia drumului de parcurs împreună.

Durata de viaţă a unei relaţii între doi oameni nu poate fi prestabilită şi fixată prin ancore legale şi religioase. Relaţia se stabileşte între două suflete, două minţi, două inimi şi se creează un destin comun, care îşi exprimă sensul prin dragoste, creştere, fericire, libertate, învăţare, schimbare.

Angajamentul de a fi împreună izvorăşte firesc din fericirea de a fi împreună şi nu are nevoie de limite exterioare în acest sens. Însă adesea aceste limite exterioare devin singurul sens dovedit prin existenţa unui certificat de căsătorie şi a unui trecut care nu mai există, în detrimentul unui prezent care se cere a fi văzut, acceptat şi trăit aşa cum se conturează din interior spre exterior.

Când prezentul aduce ideea divorţului în prim-plan nu este un fapt de ignorat. Dacă a venit o dată, cu siguranţă se va întoarce. Nu înseamnă că trebuie pusă în practică, ci este necesar să fie analizat contextul individual şi cel relaţional în care această posibilitate a prins viaţă. Orice căsnicie are astfel de momente şi trecerea lor sub tăcere nu este o soluţie bună pe termen lung, deşi este cea mai folosită.

Impasul se cere a fi recunoscut şi discutat şi întrucât problema a apărut într-un sistem format din două persoane, căile de rezolvare sunt atât proprii, cât şi comune, însă nu separate, ci interconectate. De exemplu, o persoană se poate simţi neînţeleasă de partenerul său, neacceptată aşa cum este sau îşi doreşte să fie, şi se gândeşte că poate nu se mai potrivesc.

Problema este atât la nivel individual, cât şi interpersonal. La nivel individual, persoana în cauză are nevoie să ştie nu doar ce nu mai doreşte să trăiască, ci şi ce anume doreşte să simtă, să facă, să gândească. Trebuie să-şi cunoască propriile limitări interioare, înainte de a atribui celuilalt sau căsniciei această responsabilitate. La nivel interpersonal, odată cunoscute şi conştientizate aceste aspecte, este necesar să fie făcute celuilalt, pentru a-i oferi acestuia posibilitatea de a le verifica compatibilitatea în propriul său sistem de credinţe şi comportamente.

Este punctul de plecare pentru discuţii, negocieri, tatonări, stabilirea unor noi direcţii, redefinirea limitelor. Demersul poate fi urmat de o nouă etapă în căsnicie, sau de accentuarea impasului şi a trăirilor negative asociate acestuia.

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–DIVORT LA NOTAR SAU DIVORT LA MEDIATOR ?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Etapele divorţului

În cartea „Divorţul sănătos”, psihologii Craig şi Sandra Everett identifică mai multe etape care pot să apară în desfăşurarea unui divorţ.

Prima etapă este îndoiala, caracterizată prin sentimente ambivalente vizavi de partener. Apar întrebări vizavi de cine este cu adevărat partenerul, cât de reală a fost atracţia iniţială, cât de posibilă este convieţuirea pe mai departe şi ce poate să mai aducă bun în viitor. Este o etapă în care redefinirea vieţii de cuplu poate să alunge norii îndoielii şi să pună căsnicia pe un alt traseu.

Următoarea etapă este distanţarea, în care partenerul ce nu se mai regăseşte în căsnicie începe să se îndepărteze şi să desfăşoare tot mai multe activităţi separate şi independente. Îndepărtarea se produce nu doar faţă de căsnicie, ci şi faţă de persoanele care nu ar înţelege nefericirea sa şi nici nu ar aproba eventualitatea unui divorţ. Această distanţare se poate produce pe parcursul a unui an sau chiar mai mulţi şi provoacă celuilalt retragerea emoţională. Conflictele sunt tot mai numeroase, ofertele partenerului care se simte respins trec de la încercări de reconciliere, la comportamente de manipulare ce induc vinovăţie în celălalt.

Pe măsură ce distanţarea se accentuează, creşte potenţialul relaţiilor extraconjugale, ca şi efecte ale unei căsnicii deteriorate. Partenerul care se distanţează trebuie să ia în serios sentimentele sale şi să i le facă cunoscute celuilalt, fără ambiguitate, întrucât necunoscutul este cel care provoacă cele mai mari daune pe termen lung. Partenerul care trăieşte distanţarea celuilalt are nevoie să înţeleagă ce se întâmplă, să nu nege şi nici minimalizeze sentimentele pe care i le comunică cel care se simte tot mai departe de căsnicie. Este o etapă în care disponibilitatea de acceptare a schimbărilor şi dorinţa de colaborare pot interveni în mod favorabil asupra continuării căsniciei.

Dacă distanţarea continuă, următoarea etapă este cea a separării fizice. Apar gânduri pregătitoare, scenarii legate de separare şi reacţiile celor din jur, temeri legate de eşec şi singurătate, sentimente de vină faţă de partener şi familie, teamă de viitor, teama de a fi părinte singur. Există cupluri care rămân blocate în fantezii de separare, creând un mediu disfuncţional pentru ei şi copiii lor, trăind într-un conflict permanent, fiecare aşteptând ca celălalt să facă primul pas. Totul devine un dans circular în care ambii parteneri sunt nefericiţi, însă prea dependenţi unul de celălalt şi speriaţi pentru a părăsi cuplul.

Este un moment bun pentru a se informa în legătură cu ce înseamnă separarea şi divorţul, ca paşi concreţi de planificat. Unii decid că nu sunt pregătiţi pentru divorţ şi se reîntorc în căsnicie cu forţe proaspete, alţii decid că sunt gata să meargă înainte şi îşi planifică separarea şi divorţul. Odată luată decizia de separare fizică, ambivalenţa este depăşită şi lucrurile se schimbă dincolo de orice negare.

Există în principiu, două tipuri de separări: separarea experimentală, pentru a dezamorsa conflictul, a permite o distanţare personală şi a testa viitorul şi separarea de tranziţie spre divorţ. Odată luată decizia divorţului de către unul sau ambii parteneri, traiul sub acelaşi acoperiş îngreunează mult interacţiunile cordiale sau chiar civilizate. Pe perioada separării, este necesar să fie stabilit scopul separării, limita de timp (între o lună şi un an), responsabilităţile financiare, accesul la copii, timpul de petrecut împreună şi informarea copiilor în privinţa separării.

Pentru multe cupluri, separarea fizică aduce cu sine un sentiment al pierderii şi o senzaţie de teamă, ceea ce prefigurează următoarea etapă, cea a pseudoreconcilierii. Mulţi nu sunt obişnuiţi să trăiască singuri şi se pot trezi cu o gamă de sentimente pe care nu le-au anticipat: sentimentul de pierdere când le lipsesc copiii, vina legată de abandonul familiei şi al responsabilităţilor parentale, atitudini de dezaprobare din partea părinţilor şi a altor membrii ai familiei, povara emoţională a partenerului care este părăsit.

Puterea acestor sentimente poate face ca vechile conflicte şi momente de nefericire să pară minore. Din acest motiv, perspectiva reîntoarcerii este adesea contemplată cu o senzaţie de uşurare, cu un sentiment de confort legat de revenirea într-un loc sigur şi liniştit. Însă încheierea prematură a separării poate conduce situaţia la prima etapă, cea a ambivalenţei şi îndoielii. Noua realitate trăită pe perioada separării e capabilă să ofere o perspectivă din care poate fi reevaluat potenţialul căsniciei. Pseudoreconcilierea nu face decât să ascundă disfuncţiile iniţiale şi vechiul tipar conflictual îşi face din nou apariţia.

După etapele de ambivalenţă şi distanţare, decizia de a divorţa nu mai este împovărată de dramatismul iniţial, ceea ce nu înseamnă că decizia este lipsită de consecinţe profunde pentru întreaga familie. Partenerul care se distanţează începe să îşi planifice o viaţă separată şi să vorbească despre divorţ într-o manieră mai deschisă cu cei apropiaţi. Dezechilibrul din familie se poate agrava în continuare şi fiecare membru poate trece prin stări de furie, depresie, tristeţe, anxietate.

Însă cu cât se discută mai deschis despre divorţ, cu atât cresc şansele de a trece printr-o astfel de perioadă într-o manieră nedureroasă. Cea mai notabilă schimbare care are loc în decizia de a divorţa este pierderea unui sentiment de bază de protecţie între parteneri. Divorţul în sine nu trebuie să distrugă această legătură, dimpotrivă, păstrarea ei este un ingredient de bază al unui divorţ sănătos şi al unei activităţi parentale continuate în comun. Însă, când decizia de divorţ a fost luată, această legătură este ameninţată mai ales de către partenerul care se simte părăsit.

Chiar odată decizia luată, poate reapărea ambivalenţa în următoarea etapă, sub forma întrebării „Chiar merită să trec prin toate astea?”. Se prefigurează acum două posibilităţi: o ultimă ocazie pentru păstrarea relaţiei, sau doar o manifestare a sentimentului unuia sau a ambilor parteneri de a se simţi copleşiţi de intensitatea, intruziunile şi aspectele complexe ale deciziei de a divorţa şi ale căii legale din faţa lor. În majoritatea cazurilor, a doua variantă este ceea ce trăiesc oamenii cu adevărat.

Ultima etapă sunt deciziile de luat în cadrul divorţului şi, cu cât se cunoaşte mai bine ceea ce va urma, cu atât va fi mai mare controlul asupra situaţiei. Deciziile de luat în considerare sunt: custodia legală şi fizică, accesul la copii pe durata anului şcolar, vacanţe şi sărbători, negocierea şi medierea în situaţia unor evenimente majore de viaţă, pensia alimentară, partajarea bunurilor etc. Toate acestea sunt aspecte care pot fi discutate şi lămurite prin consilierea legală îmbinată cu cea terapeutică.

În final, divorţul se poate desfăşura în colaborare sau în conflict, în funcţie de modul în care au fost parcurse aceste etape şi disponibilitatea ambilor de a desfăşura ulterior o coparentalitate sănătoasă. Copiii au nevoie să fie protejaţi de emoţiile distructive, nu de adevărul a ceea ce se petrece între părinţi. Mesajul pe care au nevoie să îl primească este acela că părinţii divorţează între ei, şi nu de copii. Reacţiile lor pot fi diverse, de la negare la furie şi încercări de a resatbili forma iniţială a familiei. Adesea copiii pot prezenta semne de regres şcolar sau dezechilibru emoţional, situaţie în care se recomandă solicitarea unui suport psihologic de specialitate.

Divorţul în sine, la fel precum căsătoria, nu transformă viaţa în ceva magic. Deşi divorţul legal se poate finaliza cu o mică bucată de hârtie, cel emoţional poate fi mai dificil de realizat. Unii oameni sunt divorţaţi emoţional chiar înainte de a se separa fizic. Altora le poate lua ani până să se simtă deconectaţi cu adevărat. Deconectarea aduce eliberarea atât de sentimentele pozitive, cât şi de cele negative şi plasează trăirile între limitele indiferenţei şi ale grijii ocazionale. Bunăstarea celuilalt aduce mulţumire, însă fiecare îşi trăieşte viaţa mai departe, iar regretele au devenit amintiri vagi.

Redescoperirea de sine nu se produce peste noapte. Pe unii îi entuziasmează abundenţa de posibilităţi, pe alţii îi sperie. Majoritatea alternează între aceste două posibilităţi până când zilele de speranţă şi entuziasm încep încet să le depăşească ca număr pe cele de teamă şi panică.
Singurătatea poate oferi oportunităţi pentru autoreflecţie: „Care sunt factorii care au contribuit la încheierea căsniciei?”, „Ce anume îmi doresc de la o relaţie serioasă?”, „Ce schimbări trebuie să fac pentru a avea relaţia pe care mi-o doresc?”, „De ce fel de partener am nevoie pentru a avea o astfel de relaţie?”, „Ce pot face în legătură cu limitările şi lipsurile pe care le am pentru a le transforma în puncte tari şi resurse?”.

O plantă nu poate creşte vlăstare în direcţii noi până când ramurile vechi nu au fost scurtate. Oamenii nu pot să crească până nu descarcă povara vinei, a eşecului şi a regretului şi până nu privesc dincolo de trecutul lor.
Divorţul nu conţine în sine doar o încheiere, ci şi un început pentru un nou drum.

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–DIVORT LA NOTAR SAU DIVORT LA MEDIATOR ?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Sursa:http://www.csid.ro/lifestyle/psihologie-si-cariera/divortul-un-rau-necesar-11721662/

Daca vreti sa aflati mai multe despre mediere, va recomandam sa rasfoiti acest site sau sa sunati cu incredere la unul din numerele de telefon afisate la datele de contact .

Mediator Petru Mustateanu – Bucuresti –