Perfecţiunea este un standard nerealist în parenting. Oricât de mult ne-am dori să fim conectaţi emoţional şi sensibili la nevoile copilului sută la sută din timp, chiar şi cei mai buni părinţi riscă să-şi piardă controlul sau să reacţioneze exagerat în moment de stres. Mulţi dintre noi am fost martorii unei scene în care un părinte stresat pierde controlul atunci când copilul său face o scenă de furie în supermarket. Sau am văzut o mămică târându-şi copilul într-un colţ al restaurantului pentru a-l certa pentru comportamentul său lipsit de maniere. În aceste scenariu, părinţii se pot simţi victime ale copiilor lor. Se pot simţi judecaţi, evaluaţi de alte persoane în spaţiul public, şi atunci cum reacţionează? Îşi lovesc copilul! Spun lucruri pe care nu le-ar fi spus în mod normal, acţionează în moduri pe care nici ei nu le-ar aproba şi sfârşesc prin a-i răni pe alţii şi pe sine în acest proces.
Deşi au cele mai bune intenţii, fiecare părinte îşi poate aminti un moment în care nivelul de frustrare a fost copleşitor şi răspunsurile emoţionale la comportamentul copiilor nu au fost adecvate situaţiei. Fie că e declanşat de o criză de furie în supermarket sau de noncomplianţa copilului când trebuie să se îmbrace, în orice moment în care ne pierdem controlul, atât părintele cât şi copilul se simt îngrozitor. Dacă înţelegem ce anume declanşează reacţiile exagerate la copiii noştri şi de ce avem emoţii atât de puternice în anumite situaţii, suntem mai capabili să ne modificăm comportamentul şi să ne îmbunătăţim relaţia cu copilul nostru. Cu cât ne controlăm mai mult impulsurile şi reparăm interacţiunea negativă care ne-a rănit copilul, cu atât mai multe şanse dăm copilului să se dezvolte ca adulţi sănătoşi din punct de vedere emoţional.
V-ar mai putea interesa si:
–Mediere divort cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Cat costa un divort la notar?
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Oficiere logodna Bucuresti
Pentru a atinge acest scop, trebuie să recunoaştem că ceea ce ni s-a întâmplat nouă în copilărie afectează felul în care gândim, simţim şi acţionăm ca adulţi. Acest lucru este valabil în special în parenting, pentru că nimic nu declanşează emoţii din copilărie mai mult ca proprii noştri copii. Deoarece copiii ne seamănă fizic şi emoţional e uşor să vedem în ei simbolul eului nostru de copil. Această supra-identificare poate determina o reactualizare a incidentelor din propria copilărie cu copiii noştri, în special incidente care au fost traumatizante pentru noi. În acele momente, ne pierdem controlul şi ne găsim în situaţia în care ne tratăm copiii la fel cum ne tratau părinţii noştri pe noi.
Multe din reacţiile noastre intense la comportamentul copiilor noştri sunt declanşate de emoţii din propria copilărie. Putem începe prin a separa trecutul de prezent uitându-ne la situaţii repetitive în timp când am pierdut controlul cu copilul nostru. Pe măsură ce identificăm sursa reacţiilor noastre exagerate, în trecut, în emoţii sau amintiri din propria copilărie, putem să ne înţelegem mai bine pe noi şi interacţiunile noastre cu copiii. Pe măsură ce reuşim să proiectăm tot mai puţin din trecutul nostru asupra copilului, vom începe să-I vedem aşa cum este el de fapt şi, în acest proces, devenim părinţi mai buni.
Într-un studiu realizat pe 100 de persoane, condus de Lisa Firestone, toţi respondenţii au afirmat că îşi aduc aminte un moment în care părinţii şi-au pierdut controlul în relaţie cu ei. Cu toate acestea, nu este uşor să ne reamintim toate modalităţile în care părinţii noştri ne-au făcut să suferim când eram copii. Multe din lucrurile care ne-au afectat când eram tineri nu devin amintiri explicite, conştiente, pe care să le putem identifica uşor. Dimpotrivă, o mare parte din amintirile din copilărie rămân implicite, apărând doar ca emoţii dincolo de pragul conştienţei noastre. Un exemplu de memorie implicită este condusul unei biciclete: doar te urci pe ea şi ştii cum să conduci, fără a trebui să te gândeşti conştient la acest lucru. O memorie explicită, pe de altă parte, e amintirea unei persoane care te-a învăţat să mergi pe bicicletă. Amintirile implicite ne pot face să ne simţim într-un anumit fe,l fără să avem senzaţia că ne amintim ceva. Când ne pierdem cu firea în relaţie cu copilul nostru, traume nerezolvate din copilărie, care au fost reprimate, ies la suprafaţă, fără a fi conştienţi de unde provine acestă intensitate a reacţiei noastre.
Când “ne sare ţandăra”, reacţiile noastre intense se datorează faptului că funcţiile corticale superioare nu sunt active în acel moment. Centrii emoţionali ai creierului sunt lipsiţi de control, iar cele mai importante funcţii privind creşterea copilului sunt deodată restrânse, lăsându-ne într-o stare periculoasă de lipsă de integrare. Nu avem în acel moment abilitatea de a simţi empatie, de a ne regla emoţiile sau de a gândi înainte de a acţiona. Nu avem acces la principalele radaruri emoţionale ca intuiţia sau moralitatea. Deoarece este imposibil să ne conectăm la copii noştri când ne aflăm în acesată stare, adesea facem sau spunem lucuri pe care ulterior le regretăm. Pentru a stopa aceste evenimente emoţionale, care sunt o sursă de traume atât pentru părinte cât şi pentru copil, e necesar să învăţăm ce să facem când apar asemenea manifestări.
Primul lucru pe care trebuie să-l facem când suntem iritaţi sau furioşi în mod nepotrivit cu copilul nostru este să apăsăm butonul de pauză, asta însemnând că nu interacţionăm pe moment şi dacă e posibil, să luăm o pauză din relaţia cu copilul, să ne facem timp pentru a ne linişti. Putem respira adânc de câteva ori sau să ne plimbăm puţin în vecinătate, astfel încât să ne relaxăm şi să permitem funcţiilor superioare corticale să funcţioneze corect din nou.
Apăsarea butonului de pauză ne permite să ne oprim din a produce răni emoţionale şi ne dă posibilitatea să reflectăm asupra factorului declanşator al reacţiei emoţionale. Ar trebui să ne întrebăm: De ce m-a deranjat acest lucru atât de mult? E ceva ce-mi aminteşte de un anumit lucru din propria copilărie? E important să ne gândim şi să permitem amintirilor implicite să iasă la suprafaţă pentru a deveni amintiri explicite. Apoi putem să ne re-conectăm cu noi înşine şi să putem simţi din nou compasiune pentru copii şi pentru propria persoană.
După ce ne liniştim, e important să reparăm răul făcut de interacţiunea noastră explozivă cu copiii, cerându-ne scuze pentru comportament şi abordând situaţia în mod direct. Mulţi părinţi se simt ruşinaţi după ce pierd controlul în faţa copiilor, aşa că vor să evite discutarea incidentului. Sunt părinţi a căror furie e atât de intensă încât în timpul răbufnirii, când funcţiile corticale superioare sunt suspendate, se disociază de ei înşişi, iar după incident sunt incapabili să-şi amintească ce s-a întâmplat. Cu toate acestea, dacă nu oferim copiilor noştri o explicaţie şi scuze pentru comportamentul nostru, îi lăsăm să se simtă responsabili şi confuzi, întrebându-se ce anume au făcut ei pentru a ne înfuria atât de tare, asumându-şi o vină în mod neadecvat.
O mare parte din răul făcut de părinte în timpul unei răbufniri emoţionale poate fi anulat dacă părintele face efortul de a repara situaţia. Putem începe o discuţie în acest sens, spunând copilului că ne pare cu adevărat rău, asigurându-ne că scuza este specifică şi vizează comportamentul nostru iraţional. Putem să-l încurajăm pe copil să-şi exprime sentimentele şi gândurile pe care le-a avut în acest timp. Astfel îl ajutăm să aibă o poveste coerentă privind situaţia, care să facă sens şi să-i permită formarea unei amintiri integrate privinnd acel eveniment. Pe măsură ce copilul vorbeşte trebuie să facem un efort de a menţine o atitudine de compasiune atât pentru copil cât şi pentru noi înşine, adică să îl ascultăm fără să ne situăm în defensivă sau să-l blamăm.
Putem chiar să dezvăluim copilului evenimentele din propria copilărie care s-au activat în timpul acelui incident. Acest lucru îi va permite copilului să ne ştie ca persoane reale şi vulnerabile şi îi va permite să-şi reclădescă sentimentul de sine. În urma acestor răbufniri, părinţii sunt conpleşiţi adesea de vinovăţie, dar dezvăluind sursa reală a furiei putem avea compasiune pentru noi înşine.
E imposibil să fim total conectaţi la copiii noştri, tot timpul, aşa încât nu fiţi foarte dur cu dumneavoastră. Dimpotrivă, cercetările sugerează că cei mai buni părinţi sunt conectaţi la copil în 30 la sută din timp. Cu toate acestea, recunoscând paternurile şi factorii declanşatori care ne fac să pierdem controlul şi învăţând cum să facem faţă acestor emoţii în mod sănătos, îi învăţăm şi pe copiii noştri să facă la fel. Iar atunci când apar aceste incidente şi ne pierdem controlul, ne putem reaminti aceşti paşi: luaţi o pauză, liniştiţi-vă, iar apoi reparaţi relaţia discutând cu copilul incidentul. Poate nu vom fi părinţi perfecţi, dar vom fi părinţi mai buni.
Psiholog Adela Moraru-http://www.parintibuni.ro/index.php/Parenting-de-la-A-la-Z/cum-sa-nu-iti-pierzi-controlul-in-relatia-cu-copilul-tau.html
