„In viata nu conteaza ce ai, ci pe cine ai”. A spus-o Octavian Paler, reverberandu-l peste secole pe Fericitul Augustin: „Ce are bogatul daca n-are iubire? Ce-i lipseste saracului daca are iubire?”. Sunt doua panseuri care fac irelevante topurile din avocatura, dintr-o industrie in care, potrivit lui Gheorghe Piperea, ura e deseori sentimentul care predomina si inlantuie. Am discutat cu distinsul profesor universitar si intelectual despre dragoste si ura, despre rolul de consolator al avocatului, despre cum il poti gasi pe Dumnezeu in casatorie, daca ai taria de a refuza tentatiile, si despre frivolitate ca demolatoare de civilizatie. Totul, intr-un interviu-eveniment, exclusiv pentru Avocatura.com.
ove me or hate me. This will be both in my favour.
If you will love me, I will forever be in your heart.
If you will hate me, I will forever haunt your mind.
(William Shakespeare, Imblanzirea scorpiei)
Avocatura.com: Prezentarea Dvs. recenta, despre terorismul contractual, a fost fascinanta. Ca si paralela dintre dragoste si ura. E fascinant sa auzi un avocat vorbind despre aceste sentimente, chiar si in context juridic. Ne-ati citat si din Shakespeare. Ne dati si noua, celor mai tineri, cateva sfaturi despre dragoste?
Gheorghe Piperea: Stati un pic, s-o luam mai intai cu ura. Sa stiti ca chestiunea asta, la nivel psihologic, preocupa doctrina – in domeniul asta, al psihologiei – de foarte multa vreme. Eu am citit – cu spaima mai intai, dupa aceea cu incantare – un roman al lui Pascal Bruckner, dupa care s-a si facut un film, se numeste „Luni de fiere”, „Bitter Moon” in engleza, in care se demonstra ca ura este un sentiment, e-adevarat negativ, o emotie negativa, dar nu de plan doi cum este iubirea… (rade) Sentiment negativ care poate sa lege, dar mai degraba sa inlantuie, adica in sensul propriu al cuvantului, doua persoane mai mult decat poate sa elibereze iubirea. E foarte important acest lucru.
Mai e un lucru pe care vreau sa-l observati: nu-i asa ca exista un tip special de hipsteri pe Internet, care se ocupa cu critica continua? Si care gasesc numai elemente negative, si care cateodata te fac sa iti tragi pumni in cap de nervi? Nu-i asa ca ati auzit si dumneavoastra de asa numitii „hateri”? De unde vine asta? De la „a uri”. Deci critica aceea nu vine neaparat dintr-o intentie constructiva. Asta este jobul tau – sa critici. Nu e vorba de o simpla critica literara. Ci pur si simplu nu faci altceva decat sa urasti. Sa critici. Uitati-va la cate comentarii sunt, fie ca vorbim de forumuri, fie ca este vorba de reviste de specialitate – uneori mai putin, pentru ca in ultima vreme vad ca revistele au inceput sa mai modereze, sa mai refuze astfel de comentarii…
V-ar mai putea interesa si:
–Mediere divort cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Cat costa un divort la notar?
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Oficiere logodna Bucuresti
„Acum cativa ani aveam niste hateri. Dupa ce am castigat en fanfare, au disparut”
Si eu, prin 2010 spre exemplu, ajunsesem sa am niste „hateri”, pe niste site-uri de specialitate. Erau 2-3 persoane care ma faceau zob, pur si simplu! In mod complet inutil. Spunand: „Domnule, e un nenorocit, un nebun, ii pacaleste pe oamenii acestia. Ca uite de fapt ce spune maestrul cutare… „. Ala care, ma rog, considera ca principiul pacta sunt servanda este sacrosanct. Dar el a citit drept civil acum 40 de ani! Ma rog. E o ea, in realitate. „Si o sa vada acest domn Piperea, ca o sa piarda”. Bineinteles ca, dupa ce am castigat, si am castigat en fanfare, nu s-a mai auzit nimic. Din fericire, pe site-urile de specialitate juridica, acesti „hateri” sunt mai putini, in ultima vreme. Insa uitati-va pe ziarele de pe Internet, de mainstream. Si-o sa vedeti acolo ca sunt niste mizerii! Ai impresia ca oamenii aceia nu fac toata ziua decat sa urasca, sa deteste. Nici nu conteaza ca-l cunosc sau nu-l cunosc pe omul respectiv. Pur si simplu, pentru ei totul pute. Si limbajul este absolut oribil. Astia se numesc „hateri”. Deci nu sunt acolo sa te critice. Ci doar sa te urasca. Asta este starea lor de spirit.
Ceea ce nu-si dau seama oamenii acestia, este ca ura te inlantuie. Ura te stapaneste. Ura te controleaza. Nu mai judeci normal. Nu-ti mai dai seama nici macar cand gresesti tu, daramite cand greseste realmente cel pe care il critici. Nu-ti mai dai seama, pentru ca il urasti. De aceea mie mi se pare foarte semnificativ pasajul acela din Shakespeare, din „Imblanzirea scorpiei”.
„Iubirea nu este un sentiment de categoria a doua. Este primul sentiment”
M-ati intrebat ce pot eu sa-i invat pe tinerii de astazi despre iubire? Pai, iubirea nu este un sentiment de categoria a doua, cum zice cantecul. Iubirea este primul sentiment, prima emotie. Este cea care, de fapt, te elibereaza. Cand iubesti, esti liber! Desigur, este insa vorba de partea aceea pozitiva a iubirii. Nu de partea negativa. Ca exista si o parte negativa. Nu ma refer la iubirea aceea posesiva, geloasa, si asa mai departe. Ci ma refer la iubirea aceea de tip compasiune. Si aici ajung la ceea ce incerc sa spun de cativa ani buni. Din punctul acesta de vedere, este realmente mai binecuvantat cel care daruieste, decat cel care primeste. De aceea spun ca atunci cand poti sa ajuti pe cineva care se afla intr-o stare delicata, trece printr-o perioada tulbure a existentei sale, e bine sa-i fii aliat. E bine sa-i fii consolator.
„Avocatul este un consolator, un parakletos„
Nu stiu daca multa lume stie chestiunea asta: e un concept, vechi de cand lumea, are peste 2500 de ani. O sa-l gasiti daca cercetati pe Wikipedia, atat la religia mozaica, cat si la religia crestina, cat si – atentie mare – la religia musulmana, islamica. Se numeste parakletos. E un cuvant care a disparut demult din limbajul tuturor popoarelor. Nici macar grecii nu mai stiu ce inseamna acest lucru, dar „parakletos” inseamna „cel ce sta alaturi”. „Para” inseamna alaturi. Cel ce te poate consola. Si, pe vremea romanilor, acest parakletos era tradus fie cu denumirea de consolator, fie cu denumirea de avocat.
V-ar mai putea interesa si:
–Mediere divort cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Cat costa un divort la notar?
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Oficiere logodna Bucuresti
Avocatura.com: Avocatul e un parakletos.
Piperea: Exact. Daca avocatul intelege aceasta menire, de om al Cetatii, de om care te poate ajuta – nu neaparat dezinteresat, nu trebuie sa se inteleaga gresit acest lucru… Avocatul te poate ajuta foarte bine, dar te poate ajuta interesat. Asa cum medicul, ca sa poata sa te-ajute bine, eficient, trebuie platit, tot asa si avocatul. Daca poti s-o faci, fara sa primesti nici un ban, si o faci atunci cand sunt situatii completamente delicate, cand omul acela chiar nu poate sa te plateasca, foarte bine! Dar nu poti sa faci din asta un scop in sine. Pentru ca iti negi calitatea de avocat. Faceam comparatia cu medicii. Eu, in ultima vreme, chiar si contractele le vad ca niste tesuturi, niste celule ale unui organism, si vad remediile juridice ca niste remedii din medicina, ca niste medicamente.
Deci, ca si medicul, avocatul te poate ajuta sa iesi dintr-o stare delicata, patologica, de criza. Sa depasesti o criza. Catolicii denumesc parakletos Sfantul Duh. Dar este gresit. E o traducere gresita. De fapt este consolatorul. Este aliatul. Cel care iti sta alaturi. O sa gasiti referiri la acest termen, daca vreti, in Evanghelia dupa Ioan. Numai ca acolo, traducerea noastra, in romaneste, e un pic diferita, dar cred ca are un sens foarte, foarte interesant. Nu ii zice parakletos, nu ii zice consolator, nu ii zice menachem, cum ii zic evreii. Ii zice „mangaietor”. Foarte, foarte sugestiv. Foarte interesant. Este o traducere veche de 100 si ceva de ani, nu s-a schimbat niciodata. Am vorbit pe tema asta cu parintele Iustin Marchis, de la Biserica Stravropoleos, si mi-a spus ca si lui i se pare ca ar trebui sa fie un alt cuvant, dar ca dintr-un anumit punct de vedere, emotional mai bine zis, termenul „mangaietor” este mult mai sugestiv.
„Iubirea nu poate fi cuantificata, nici impusa prin contract”
Avocatura.com: Daca vorbim, domnule Piperea, de iubire si de contracte, iubirea are nevoie de contracte? Sau de clauze?
Piperea: In domeniul dreptului afacerilor, n-as spune ca e nevoie de clauze, pentru ca iubirea nici nu poate fi cuantificata in cuvinte, nici nu poate sa fie impusa. Ceea ce, pana la urma, contractul este. Adica, prevezi o situatie, si in situatia respectiva, cum te comporti. Reglementezi de la bun inceput modul in care sa te comporti in diverse situatii. Iar iubirea nu poate sa fie impusa. In momentul in care este impusa, nu mai este iubire.
Pe de alta parte insa, exista in domeniul dreptului afacerilor, situatii in care este mai bine ca relatiile patrimoniale dintre parti. – nu ma refer la cele emotionale, ca alea, repet, ori exista ori nu exista – sa fie reglementate prin contract. Fie de la inceput, fie pe parcurs. Pentru ca e posibil ca unul dintre soti, nu neaparat el, poate sa fie ea, sa fie patronul, seful unei intreprinderi care are in spate mii de angajati. Si chiar daca celalalt nu e la randul sau patron, ci este pur si simplu consortul sefului intreprinderii, atunci nu ai de ce sa incurci chestiunile acestea de afaceri, care privesc persoana, patrimoniul, chiar familiile unui numar foarte mare de persoane, cu relatiile personale.
Iar cand se intampla ca cei doi chiar sa fie sefi ai unor intreprinderi, aceeasi intreprindere pe care sa o controleze in comun sau intreprinderi diferite, atunci este cu atat mai necesar sa reglementezi relatiile patrimoniale dintre ei, pentru ca altfel ar insemna sa aduci prejudicii unor persoane care nu au nici o vina: stakeholderii celor doi soti. Si ma puteti intreba: bun, de ce aceasta discutie? Pentru bunul motiv ca eu, personal, in urma cu 4-5 ani de zile, am fost avocat al uneia dintre astfel de persoane. Una dintre parti era seful unei intreprinderi, de un anumit tip, sotia era seful altei intreprinderi. Si la un moment dat, s-a pus problema partajului. Iar atunci, si unul si altul au cerut sechestre pe actiunile pe care le detineau. Cu niste consecinte, in planul afacerilor, absolut uriase, enorme, incalculabile. Ceea ce mi-a creat convingerea ca, pe zona aceasta patrimoniala, e mai bine sa ai un contract, decat sa ajungi in fata judecatorului si sa-ti exhibi toate aceste probleme personale care sa duca la afectarea chestiunilor de afaceri. Dar in rest, nu poti sa impui iubirea prin contract.
„Generatia de azi vrea free love si nici o responsabilitate. Consecintele sunt funeste”
Avocatura.com: Sunteti de acord cu ce spunea Napoleon, ca mariajul este starea de perfectiune sociala?
Piperea: In foarte mica masura. Nu. Vreau sa va spun aici un lucru care s-ar putea sa vi se para dur. De fapt, doua lucruri dure. Mai intai, va rog sa observati ca cei pe care putem sa-i numim tineri – ii numesc tineri pe cei care sunt sub 35 de ani, in orice caz unii care sunt dintr-o generatie mai recenta decat generatia mea – de la 12-13 ani cand sunt in preadolescenta, pana la 35 de ani, nu se schimba mental in nici un fel. Adica: distractie. Cat mai putine responsabilitati. Cat mai putine lanturi. Free love. Fara copii. Fara relatii complicate cu socrii, si asa mai departe. Cel mult o relatie stabila, dar stabila 5-6 ani de zile cu o alta persoana. E o relatie pe care ne-am obisnuit, pe vremea comunistilor, sa o denumim peiorativ „concubinaj”, dar care n-are la ora actuala nimic peiorativ. Sunt unele relatii de acest gen care sunt mult mai stabile si mult mai serioase, decat casatoriile.
Nu stiu ce se intampla cu aceasta generatie. Probabil ca se gandesc ca, daca traiesc 65 de ani, de la 35 de ani la 65 de ani este suficient timp ca sa fii responsabil. Pana atunci poti sa-ti traiesti viata. Pe de alta parte, daca – asa cum banuiesc eu – aceasta generatie va ajunge sa traiasca 95-100 de ani, in timp ce noi putem spera doar la 75 de ani, in momentul de fata, da, probabil ca e un anumit tip de rationament, daca vreti. Numai ca dupa 35 de ani, biologic vorbind, nu prea mai faci copii. Nu faci copii in societati educate, stabile, cum sunt societatile de tip european. In schimb, fac copii cei care provin din tari cu civilizatii de Ev Mediu. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar intr-o familie de islamici, spre exemplu, sase-sapte copii sunt situatii obisnuite. Mai ales ca sunt sase-sapte copii cu trei-patru-cinci neveste.
Pe masura ce trece timpul, iresponsabilitatea asta – care la nivel individual poate sa fie explicata – se transforma in ceva foarte grav la nivel de civilizatie. Deci nu mai vorbim de natiune, de tara, ci de civilizatie. Adica, peste 20-30 de ani de zile, nu vom mai fi europeni. Ceea ce, probabil ca este foarte bine. Pana la urma, Europa este un muzeu. Nu prea mai produce nimic in momentul de fata, nici macar valori.
A doua parte negativa, casatoria a ajuns sa fie, in societatea moderna, in orase ca Bucuresti, o modalitate de a inlantui persoanele. De lipsire de libertate. Chiar se fac glume pe seama acestei stari de fapt, sau stari contractuale. Da, este un contract, este un contract care se face pe perioada nedeterminata, nu pe 10 ani, nici pe 20, nici pe 50 de ani, si presupune o anumita… nu responsabilitate, ca nu asta este cuvantul… O anumita renuntare. O anumita autoconsolare, daca vreti. Pentru ca sunt compromisuri pe care trebuie sa le faci.
„Sunt tot felul de tentatii. Nu le poti urma, daca vrei sa ai casatorie”
Va vorbesc din perspectiva unui barbat. Sunt tot felul de tentatii. Nu le poti urma, daca vrei sa ai casatorie. Din partea cealalta, sotia lucreaza si ea, ca si tine. Vine acasa, ca si tine, la ora 21.30-22:00. Nu poti sa mai speri de la ea, pentru ca ar trebui sa fii anormal la cap, sa vina fresh, sa fie pregatita sa-ti faca mancare tie si copilului, si asa mai departe. Si-atunci, in loc sa te chinui si sa o enervezi, spunand „Fa mancare” si asa mai departe, o lasi sa isi vada de treaba si sa stea cu tine o ora-doua, si cu copilul, sa petreci niste ore impreuna, acceptand ca poti manca foarte bine, in oras, sau poti comanda mancare.
„Poti sa il gasesti pe Dumnezeu si in casatorie”
Nu trebuie sa faci din chestiunea asta, dupa parerea mea, un scop in sine. Vedeti, este un fel de calugarie. Pot sa spun asta? A fi casatorit in conditiile actuale, si a fi casatorit pe termen lung, pe termen indefinit, este un fel de calugarie. Ca si calugarul se duce acolo la manastire… Si daca e normal la cap, si face acest lucru chiar din vocatie, se abtine de la tot felul de tentatii lumesti. Accepta tot felul de compromisuri. Ca sa poata sa isi urmeze scopul pe care il are. Acela de a fi mai aproape de Dumnezeu. Asa si in casatorie. Parerea mea este ca acest gen de compromisuri, ca sa pastrezi relatia respectiva mai ales cand sunt copii, si cand sunt copii minori, te ajuta mult mai usor sa il gasesti pe Dumnezeu. Poti sa il gasesti pe Dumnezeu si in casatorie.
Numai ca, societatea moderna, mai ales ca urmare a bombardamentului informational – reclame care iti arata cat de interesant e sa iti cumperi o masina pentru ca ia uite ce tipa super tare e asociata cu aceasta masina – face ca aceste casatorii sa dureze trei luni, sa dureze trei ani, si sa esueze lamentabil. De aceea eu spun ca, mai degraba in astfel de situatii, as accepta ideea unei uniuni consensuale, care e altceva decat casatoria, decat casatoria care sa se desfaca dupa aceea in mod lamentabil.
Din pacate, Codul nostru civil nu a dezvoltat aceasta idee. Nu exista ideea de uniune consensuala. Stiti de ce? Pentru ca, intr-un mod cu totul ipocrit, parlamentarii nostri, ca sa nu-i supere pe popi, pe preoti, au zis: „Nu reglementam uniunea asta consensuala, pentru ca sub aceasta denumire, s-ar putea sa ne trezim cu casatorii intre homosexuali”. Ca si cand asta ar fi ceva rau in sine.
„Prefer o casatorie intre homosexuali, care sa adopte copii, decat familii destramate”
O sa spun un lucru care o sa deranjeze popii, o sa deranjeze „haterii” care sunt si pe site-urile crestine. Eu prefer, spre exemplu, intr-o societate romaneasca unde 3 milioane de oameni au plecat din tara si si-au lasat 3-400.000 de copii acasa, ca sa isi traiasca copilaria si sa devina adolescenti langa matusa, sau langa bunici, sau intr-o tara in care sunt zeci de mii de copii institutionalizati sau dati in grija unor asistenti maternali care ii ucid la propriu – ati vazut situatii de genul acesta la televizor – prefer o casatorie, sau o uniune consensuala intre homosexuali, care sa si adopte acesti copii. Si sa-i iubeasca. Pana la urma, stiti ce? N-au decat sa ma urasca comentatorii crestini, dar eu spun asa: daca Dumnezeu ar fi vrut sa nu existe homosexuali, nu i-ar fi lasat sa existe.
Ati vazut ca europenii sunt atat de deschisi la minte, dar de fapt sunt niste ipocriti si astia! Au vrut sa faca un gest anti-Putin, incat au lasat sa castige Eurovisionul un transsexual. O femeie cu barba (rade). Asta e o ipocrizie insa, pentru ca de fapt a fost o reactie la adresa lui Putin!
Mai spun un lucru si am terminat: eu nu stiu cum naiba se fac aceste concursuri in Romania, pentru a accede la Eurovision. Melodia care a mers acolo a fost absolut penibila. Penibila, pur si simplu. Imi pare rau pentru Paula Seling, este o cantareata pe care o admir. Dar n-am inteles, spre exemplu, de ce n-au trimis la Eurovision o melodie, pe care am auzit-o cantata live ieri, a unei tipe. Se numeste Sore. „Mi-e dor sa-ti fie dor”. Este absolut spectaculoasa. Ar fi castigat Eurovision en fanfare. De ce n-a mers aceasta piesa acolo, la Eurovision? Nu stiu. Probabil ca este un concurs care, mai degraba, e o susa dintr-asta politica, si din cauza asta eu cred ca lumea ar trebui sa refuze sa mai mearga la Eurovision.
Ura poate sa inlantuie doua persoane mai mult decat poate sa elibereze iubirea.
(Gheorghe Piperea, avocat, profesor universitar)
V-ar mai putea interesa si:
–Mediere divort cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Cat costa un divort la notar?
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Oficiere logodna Bucuresti
Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/stire/10637/o-discutie-despre-iubire-cu-gheorghe-piperea-cand-iubesti-esti-liber-casatoria-u.html#ixzz3D5VXFlEf
