Sindromul alienării parentale

Share Button

Richard Alan Gardner (1931 – 2003) a fost profesor de psihiatrie în Secţia de Psihiatrie a Copilului din cadrul Universităţii Columbia – USA, din 1963 până în anul morţii sale. A publicat peste 40 de cărţi şi 250 de articole într-o varietate de domenii ale psihiatriei copilului. Principalul său domeniu de interes este modul în care sunt afectaţi copiii de divorţul părinţilor. Astfel, Gardner a scris prima carte de auto-ajutorare pentru copiii afectaţi de divorţ, care s-a tipărit în mai multe ediţii şi a conceput o nouă modalitate psihoterapeutică pentru aceşti copii. În 1985, prof. Gardner a introdus conceptul de Parental Alienation Syndrome (PAS) – sindromul alienării parentale (sindromul alienării copilului faţă de un părinte). El descrie în detaliu etapele procesului de alienare a copilului faţă de părinte şi identifică trei tipuri de părinţi-alienatori: naiv, activ şi obsedat. Deşi catalogarea procesului de alienare a unui copil de către părinte drept sindrom sau tulburare este încă controversată, acesta nefiind introdus în ediţia din 1994 a DSM, Parental Alienation Syndrome (PAS) a fost acceptat de mulţi profesionişti şi de multe instanţe din SUA, Canada, Australia şi Europa. Nu este nici o îndoială că fenomenul există, dar mai este nevoie de cercetări care să rezolve unele aspecte ale controversei. Gardner defineşte PAS ca fiind o tulburare ce apare în principal în contextul disputei părinţilor asupra stabilirii custodiei unui copilul şi se manifestă ca o campanie nejustificată de denigrare, în faţa copilului, a unui părinte de către celălalt. Cu alte cuvinte, unul dintre părinţi, realizează o „spălare a creierului” copilului, o îndoctrinare, „vorbeşte de rău” celălalt părinte în faţa copilului, efectul fiind un adevărat abuz emoţional asupra acestuia.

PAS este considerat o formă de abuz emoţional deoarece rezultatul său este privarea copilului de o relaţie afectuoasă cu unul dintre părinţi. PASeste abuz emoţional deoarece:

  • părintele condiţionează copilul, îi oferă îngrijire în funcţie de comportamentul pe care îl pretinde;
  • părintele retrage afecţiunea datorată copilului atunci când acesta nu participă la campania de denigrare;
  • părintele are aşteptări nerealiste de la copil; nu este firesc să se pretindă unui copil să coopereze la campania de denigrare contra unui părinte. Riscul este ca acesta să devină confuz, tensionat, frustrat;
  • reponsabilizarea prematură a copilului; acestuia i se pretinde să memoreze o mare varietate de neajunsuri suferite din partea părintelui, să aducă acestuia false acuzaţii de abuz;
  • supra-protecţia copilului; acesta e făcut să creadă că orice contact cu părintele este periculos. Creează anxietate copilului şi accentuează dependenţa acestuia de părintele alienator.
  • V-ar mai putea interesa si:

    Divort rapid cu copil minor

    Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

    Divort la notar fara sa avem un acord

    Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

    Divort cetatean strain

Simptomele PAS

Pentru a preveni efectele PAS este necesar să fie cunoscute simptomele acestuia. Unele dintre practicile enumerate mai jos pot fi întâlnite chiar şi în cazul celor mai buni părinţi, dar pot constitui o atenţionare asupra a modului în care aceştia se comportă cu copii lor.

  • părintele alienator oferă posibilitatea copilului de a decide asupra vizitei la celălalt părinte, atunci când instanţa a decis deja asupra unui program de vizită; creează tensiuni între copil şi părintele care nu locuieşte cu copilul.
  • părintele alienator spune copilului totul despre relaţia de cuplu şi motivele de divorţ. Un argument al acestuia este dorinţa de a fi onest cu copilul, dar o astfel de practică este dureroasă pentru copil. Scopul real este ca copilul să se gândească mai puţin la celălalt părinte.
  • refuzul unui părinte de a permite copilului să-şi ia obiectele personale la locuinţa celuilalt părinte.
  • evitarea sau refuzul de a permite celuilalt părinte accesul la şcoală, la activităţile extraşcolare, la fişa medicală etc.
  • blamarea unui părinte pentru problemele financiare,  despărţire, schimbări ale stilului de viaţă, intrarea într-o nouă relaţie.
  • un părinte poate programa copilului o multitudine de activităţi, astfel ca celalalt părinte să nu-l poată vizita. Refuzul de a fi flexibil cu programul de vizitare poate fi motivat ca astfel se răspunde la nevoile copilului, iar la protestele celuilalt părinte se poate răspunde că e egoist şi ne-interesat de copil.
  • presupunerea că, dacă un părinte a avut un comportament violent faţă de celălalt, va fi în mod necesar violent şi cu copilul.
  • solicitarea adresată unui copil de a alege unul din părinţi cauzează acestuia distres.
  • copilul este supărat pe un părinte. Acest lucru este normal, mai ales dacă acel părinte îl disciplinează sau spune „nu”. Dacă, pentru orice motiv, furia nu se atenuează, poate fi suspectat PAS. Copiii iartă şi doresc să fie iertaţi, dacă li se oferă această şansă. Extrem de suspect este cazul în care un copil afirmă că nu-şi poate aminti nici un moment plăcut petrecut cu un părinte, sau nu pot spune nimic pozitiv despre acesta.
  • poate fi suspectat PAS când un părinte ridică problema schimbării numelui copilului sau sugerează o adopţie.
  • poate fi suspectat PAS când copilul nu poate da nici un motiv pentru furia pe care o simte faţă de un părinte sau motivele sunt vagi, fără nici un fel de detalii.
  • un părinte care are secrete, semne speciale, întâlniri private, cuvinte cu semnificaţii speciale poate fi suspectat de PAS.
  • când un părinte utilizează copilul ca spion, pentru a aduna informaţii, copilul primeşte mesaje ce prejudiciază celălalt părinte.
  • un părinte oferă copilului tentaţii care interferează cu programul de vizitare.
  • un părinte care afişează tristeţe sau reacţionează ca şi cum a fost rănit de faptul că copilul a petrecut plăcut o perioadă de timp cu celălalt părinte îl va determina pe acesta să se retragă şi să nu comunice. El se va simţi vinovat sau va avea un conflict, presupunând că nu este în regulă să se simtă bine cu celălalt părinte.
  • părintele care cere copilului informaţii despre viaţa personală a celuilalt părinte cauzează acestuia o tensiune considerabilă şi conflicte. Copiii care nu sunt afectaţi de PAS doresc să fie loiali ambilor părinţi.
  • părinţii cu rol de salvator, care „salvează” fizic sau psihologic copilul atunci când nu există nici o ameninţare la adresa lor, creează în mintea copilului teama de ameninţare sau pericol, ducând astfel la PAS.
  • solicitări ale unui părinte, contrare hotărârii judecătoreşti.
  • ascultarea convorbirilor telefonice pe care copilul le are cu celălalt părinte.
    Dintre simptomele PAS , opt sunt considerate ca primare:
  • campania de denigrare;
  • explicaţiile vagi, absurde despre motivele denigrării;
  • lipsa de ambivalenţă;
  • fenomenul de „gânditor independent”
  • suportul oferit părintelui alienator în conflict;
  • lipsa sentimentelor de culpă pentru denigrarea şi îndepărtarea unui părinte;
  • prezentarea unor scenarii preluate de la părintele alienator;
  • animozitatea faţă de prietenii şi familia extinsă a părintelui înstrăinat.

Factori de risc. Pe perioada separării sau divorţului, sau în urma acestora, pot apare o serie de factori care semnalează posibila apariţie a PAS.

  • oprirea vizitelor;
  • copii nu sunt readuşi la timp după vizită;
  • un părinte care nu-şi poate controla manifestarea furiei, mai ales în prezenţa copilului;
  • bunici sau părinţi vitregi care exercită un control exagerat sau care sunt excesiv de intruzivi;
  • un părinte ameninţă cu răpirea copilului;
  • suspiciuni de abuz sexual, fizic sau emoţional;
  • abuz de droguri sau de alcool;
  • un părinte care suferă de o tulburare psihică severă;
  • un părinte exagerează cu apeluri telefonice;
  • copilul refuză să meargă în vizită.
    Etapele PAS. Copiii victime ale PAS trec, de obicei, prin trei etape până la agravarea simptomelor. În unele cazuri, un părinte poate observa simptomele de alienare şi poate lua măsuri de reducere a acesteia. Cunoaşterea factorilor de risc poate ajuta un părinte să evite sau să prevină alienarea.

Etapa 1 – uşoară

Părintele alienator poate să încurajeze în aparenţă implicarea copilului în relaţie cu celălalt părinte, dar de fapt încearcă să se pună într-o lumină mai favorabilă: „Sunt mai bun decât el (ea)!” Deşi părintele alienator are tendinţa de a îndepărta copilul de celălalt părinte, totuşi relaţia acestora nu este profund afectată şi poate fi menţinută fără dificultate, deşi copilul poate trece printr-un oarecare distres în perioada de tranziţie. Detectarea simptomelor PAS în această etapă este dificilă, comportamentul părintelui alienator fiind subtil şi în general, inconştient. Deşi afirmaţiile părintelui alienator sunt în general sincere, imaginea lui despre celălalt părinte este compromisă şi poate fi observată în comportament.

Etapa uşoară a PAS poate apare când:

  • un părinte intră într-o nouă relaţie, se recăsătoreşte sau are un copil;
  • relaţia copilului cu celălalt părinte este considerată fără prea mare importanţă;
  • copilul nu este încurajat să aibă contacte cu celălalt părinte şi în afara perioadelor de vizită;
  • părintele căruia i-a fost încredinţat copilul nu este de acord cu faptul că acesta poate suferi un distres dacă nu are un contact direct sau indirect (ex: telefonic) cu celălalt părinte;
  • un părinte nu poate accepta prezenţa celuilalt părinte, chiar la evenimente importante pentru copil.

Copilul aflat în această etapă a PAS are de obicei o relaţie bună cu părintele alienator şi ajunge să participe la campania de denigrare a celuilalt părinte pentru a nu pierde avantajele ce decurg din această relaţie. Evaluatorul trebuie să fie atent la mesajele subiacente care sunt furnizate copilului. În această etapă, copiii prezintă puţine dintre simptomele PAS şi intensitatea acestora este redusă. Relaţia copilului cu celălalt părinte poate trece printr-o serie de dificultăţi în timpul tranziţiei. Copilul participă la campania de denigrare a celuilalt părinte pentru a-şi menţine relaţia strânsă cu pe care au dezvoltat-o cu părintele alienator. În timp, denigrarea celuilalt părinte scade în intensitate sau chiar dispare.

Etapa 2 – moderată

Părintele alienator va interveni în relaţia copilului cu celălalt părinte, dar în aparenţă va sprijini implicarea acestuia. Sunt cazuri în care programul copilului este încărcat cu diverse activităţi şcolare sau sociale, dar acestea nu fac decât să împiedice relaţionarea copilului cu celălalt părinte. Dacă celălalt părinte obiectează, atunci părintele care are copilul în îngrijire consideră că nu-i pasă de activităţile în care este implicat copilul! In această etapă a PAS contribuţia părintelui alienator la înstrăinarea copilului este semnificativă şi are repercusiuni asupra relaţii acestuia cu celălalt părinte. Părintele alientaor interacţionează cu celălalt părinte într-un mod generator de conflict, astfel încât relaţia acestuia cu copilul să se răcească. Copilul va prezenta, în perioada de tranziţie, un grad de anxietate crescut, dar care se va reduce treptat şi relaţia cu celălalt părinte va re-deveni strânsă. Copilul are o bună relaţie cu părintele alienator, astfel că va împărtăşi împreună cu acesta convingerea că denigrarea celulalt părinte este justificată.

Etapa moderată a PAS apare când:

  • un părinte refuză să comunice sau să coopereze direct cu celălalt părinte;
  • părintele alienator transmite copilului întreg controlul asupra relaţionării cu celălalt părinte;
  • părintele alienator vorbeşte fără respect la adrsa celuilalt părinte în prezenţa copilului, de exemlu, când celălalt părinte telefonează, părintele alienator dă telefonul copilului spunând: „Este el/ea” sau „Este maică-ta/taică-tu”, cu un ton dezgustat.
  • părintele alienator face afirmaţii negative la adresa celuilalt părinte şi apăoi le retractează.
  • copilul ajunge să aibă o identitate şi o lume diferită cu fiecare părinte.

Uneori, părintele alienator înţelege importanţa teoretică a relaţiei copilului cu celălalt părinte, dar consideră că, în cazul său, această relaţie nu este benefică pentru copil, datorită caracterului deficitar al celuilalt părinte. Afirmaţiile şi comportamentul părintelui alienator pot fi foarte subtile, dar foarte dăunătoare pentru copil. Cazurile din această categorie sunt cel mai des întâlnite. Părintele alienator poate folosi o mare varietate de tehnici de excludere a celuilalt părinte. Pot apare toate simptomele caracteristicePAS , dar mai puţin severe şi pervazive decât cele din etapa severă. Campania de denigrare este mai puternică, mai ales în perioada de tranziţie. Copiii din această categorie nu sunt excesiv de porniţi împotriva celuilalt părinte. Explicaţiile raţionale pentru deprecierea celuilalt părinte sunt mai numeroase şi mai absurde decât cele din prima categorie. Nu este prezentă ambivalenţa pe care copiii o simt în mod normal faţă de părinţii lor. Părintele alienator este descris ca fiind pe de-antregul bun, pe când celălalt părinte este cu totul rău. Copilul crede că sentimentele la adresa celuilalt părinte îi aparţin şi nu că i-au fost induse. Într-un conflict, el este constant de partea părintelui alienator. Lipsa de vinovăţie a copilului este atât de mare încât poate lua aparenţa unei psihopatii, ţinând cont de lipsa de sentimente legată de separarea de celălalt părinte. Elemente ale scenariului de denigrare pot fi preluate de copil. Dacă în etapa uşoară copilul menţine o relaţie afectuoasă cu familia celuilalt părinte, în etapa moderată membri familiei celuilalt părinte devin şi ei subiect al campaniei de denigrare. Pot apare dificultăţi serioase în relaţionarea copilului cu celălalt părinte, dar acestea diminuează după perioada de tranziţie şi programul de vizitare se poate desfăşura normal, în contrast cu etapa severă, când acesta este aproape imposibil, copilul având un comportament agresiv sau provocativ.

Etapa 3 – severă

În cele din urmă, părintele alienator ajunge la o adevărată „spălare a creierului” copilului. Acesta este îndepărtat sistematic de părintele cu care înainte a avut o relaţie satisfăcătoare. Aceşti copii vor afirma frecvent că nu doresc să îl vadă sau să vorbească cu celălalt părinte. Un judecător canadian afirma: „ura nu este o emoţie ce apare natural la copil. Ea trebuie să fie învăţată. Un părinte care îşi învaţă copilul să-l urască pe celălalt părinte reprezintă un grav pericol pentru sănătatea mentală a acestui copil”. În această etapă, ura copilului faţă de celălalt părinte are un aspect fanatic, obsesiv. Din acest motiv părintele alienator nu mai e evoie să-l împiedice pe copil să aibă o relaţie cu celălalt părinte. Copilul preia dorinţele, sentimentele, ura părintelui alienator şi o afirmă ca fiindu-i proprie. El vede pe celălalt părinte şi familia acestuia întru totul negativi şi îi este imposibil să îşi amintească orice sentiment pozitiv faţă de aceştia. Copilul poate refuza întâlnirea cu celălalt părinte, poate face declaraţii false de abuz, ameninţă cu fuga, cu sinuciderea sau chiar cu crima dacă este forţat să aibă o relaţie cu celălalt părinte. Ura părintelui alienator şi a copilului se bazează pe o ideaţie paranoidă, putând ajunge până la nivelul unei folie a deux. Un copil aflat în această etapă a PASpoate fi recunocut după următoarele semne:

  • are o ură puternică faţă de celălalt părinte;
  • refuză să viziteze sau să petreacă timp cu celălalt părinte;
  • multe din părerile copilului sunt îngemănate cu cele ale părintelui alienator;
  • credinţele sunt frecvent iraţionale;
  • nu se simt intimidaţi de către instanţa de judecată;
  • deseori, motivaţiile sale nu sunt bazate pe experienţele pe care le-a avut cu părintele alienator, ci cu ceea ce acesta i-a spus despre celălalt părinte. Ei au dificultatea de a diferenţia între acestea;
  • nu prezintă nici o ambivalenţă emoţională, ci doar ură, fără capacitatea de a vedea ceva bun;
  • nu se simte vinovat pentru ceea ce simte faţă de celălalt părinte;
  • sunt alături de părintele alienator în campania de denigrare a celuilalt părinte,
  • această ură obsesivă ajunge să se extindă şi asupra familiei celuilalt părinte, fără nici un sentiment de vinovăţie sau mustrare de conştiinţă;
  • poate păstra o aparenţă de normalitate, până ajung să fie întrebaţi de celălalt părinte.

Copiii aflaţi în această etapă a PAS manifestă cu fanatism ura lor. Ei ajung, împreună cu părintele alienator, la o adevărată folie a deux, cu ideaţie paranoidă faţă de celălalt părinte. Majoritatea simptomelor PAS sunt prezente într-un grad înalt. Copiii din această categorie pot fi cuprinşi de panică la gândul că urmează să-l viziteze pe celălalt părinte, manifestările emoţionale putând să facă vizita imposibilă. Dacă se află la domiciliul celuilalt părinte, ei pot fugi, pot ajunge ca şi paralizaţi de teamă, pot deveni provocativi sau pot avea manifestări violente, astfel că este necesar să fie returnaţi la domiciliul părintelui alienator. Spre deosebire de copii aflaţi în celelalte categorii, panica şi ostilitatea acestora nu scad în intensitate, nici chiar când sunt separaţi de părintele alienator pentru o perioadă mai lungă de timp. Dacă în primele două categorii motivaţia copilului este de a menţine o legătură mai puternică cu părintele alienator, cu care locuiesc, în această etapă relaţia cu părintele alienator este patologică, iar simptomele nu fac decât să o consolideze.

Tipuri de părinţi alienatori. Gardner identifică trei tipuri de părinţi alienatori: naiv, activ şi obsesiv.

Tipul Naiv

„Spune-i tatălui tău că are mai mulţi bani decât mine, aşa că să-ţi cumpere el pantofii de sport”

Cei mai mulţi părinţi care au divorţat au momente în care sunt alienatori naivi. Aceşti părinţi cunosc şi afirmă importanţa ca un copil să aibă o relaţie bună cu celălalt părinte. Rareori aceştia revin în instanţă pentru a solicita schimbarea programului de vizitare sau pentru alte aspecte referitoare la copil. Ei încurajează relaţia dintre copil şi celălalt părinte şi familia acestuia. Comunicarea dintre părinţii copilului este, de obicei, bună, chiar dacă este posibil ca aceştia să mai aibă neînţelegeri, la fel ca înainte de divorţ. În cele mai multe cazuri, ei pot ajunge la un acord, fără a-l implica pe copil în discuţiile lor. Copiii, indiferent dacă au părinţi divorţaţi sau nu, ştiu că există momente în care între părinţi apar neînţelegeri sau când nu sunt de acord asupra unor aspecte. Lor nu le place să-şi vadă părinţii certându-se; se pot simţi răniţi sau speriaţi de ceea ce aud. Dar ei reuşesc să facă faţă acestor momente, ştiind că totul va trece şi că toate vor reveni la normal. Ei nu vor rămâne, de obicei, afectaţi de discuţiile dintre părinţii lor. Copiii sunt convinşi că părinţii le oferă dragoste şi protecţie. Copilul şi părinţii au personalităţi distincte, credinţe şi sentimente diferite. Ei nu se simt ameninţaţi de ceea ce un părinte simte faţă de celălalt.

Caracteristicile tipului de părintelui alienator naiv sunt:

  • capacitatea acestora de a separa propriile nevoi de cele ale copiilor. Ei recunosc că este important pentru un copil să petreacă timp cu celălalt părinte, pentru a-şi putea construi o relaţie bazată pe dragoste. Ei evită să facă din celălalt părinte ţinta supărărilor lor;
  • ei se simt confortabil când copiii au o relaţie cu celălalt părinte şi cu familia acestuia;
  • respectă deciziile instanţei şi autoritatea acesteia;
  • au abilitatea de a trece peste sentimentele negative şi a le lăsa să se vindece, pentru a nu afecta relaţia copilului cu celălalt părinte;
  • au capacitatea de a fi flexibili şi a colabora cu celălalt părinte;
  • le pare rău când au acţionat într-un mod care a afectat relaţia copilului cu celălalt părinte;
  • acceptă ca celălalt părinte să participe la activităţile copilului;
  • permit accesul celuilalt părinte la informaţiile medicale şi şcolare despre copil.

Părinţii din această categorie nu au nevoie de psihoterapie, dar dobândirea unor informaţii despre PAS îi poate ajuta să nu afecteze copilul prin accentuarea efectelor acestuia.

Aceşti părinţi sunt conştienţi că pot şi greşi, dar îşi iubesc suficient copilul pentru a face ca lucrurile să meargă cât mai bine. Ei se concentrează pe ceea ce este bun pentru copil, fără a regreta, a învinui pe alţii sau a se victimiza.

Tipul Activ

„Nu vreau să-i spui tatălui tău că am câştigat aceşti bani în plus. El nu ne va mai da această sumă, şi eu aş vrea să-i păstrez ca să mergem la Disneyland. Îţi aminteşti că a făcut la fel şi când am vrut să mergem la bunica de Crăciun”

Cei mai mulţi părinţi care revin în instanţă punând problema programului de vizitare aparţin tipului activ. Ei sunt de acord cu faptul că un copil trebuie să aibă o relaţie sănătoasă cu celălalt părinte, dar nu sunt capabili să-şi controleze propria furie sau frustrare. Când un eveniment le activează sentimentele negative, părinţii alienatori le deplasează către celălalt părinte. După ce a recâştigat controlul situaţiei, părintele îşi regretă comportamentul şi încetează practicile alienatoare. Părintele alienator activ poate fi recunoscut tocmai prin această fluctuaţie între manifestarea impulsivă a sentimentelor negative faţă de celălalt părinte şi dorinţa de a repara răul făcut. Ei au intenţii bune, dar pierd controlul, fiind copleşiţi de sentimentele negative.

Caracteristicile părintelui alienator activ sunt:

  • aduce acuze celuilalt părinte în faţa copilului, mai degrabă datorită impulsivităţii decât a dorinţei de a deteriora imaginea acestuia;
  • după ce le trece furia, părinţii alienatori activii realizează că au greşit şi încearcă să repare durerea provocată copilului. În acele momente ei pot fi foarte atenţi şi suportivi cu sentimentele copilului lor.
  • ei reuşesc să facă diferenţa dintre nevoile lor şi cele ale copilului, înţelegând dorinţa acestuia de a avea o relaţie cu celălalt părinte.
  • ca şi alienatorii naivi, cei activi acceptă faptul că copilul are propriile sentimente şi convingeri. Dar în timpul exploziilor de furie la adresa celuilalt părinte ei nu mai pot diferenţia între acestea. În cele mai multe cazuri, sentimentele şi convingerile copiilor mai mari rămân bazate pe propriile lor experienţe în relaţia cu celălalt părinte şi nu pe ceea ce li se spune.
  • pentru a păstra un climat armonios, copiii mai mari învaţă să nu-şi mai exprime propriile sentimente şi opinii. Cei mai mici devin confuzi şi vulnerabili la influenţa părintelui alienator.

Aceşti părinţi respectă autoritatea instanţei şi se conformează deciziilor acesteia. Cu toate acestea, ei pot fi rigizi şi necooperanţi cu ceilalţi părinţi. Ei au tendinţa de a se răzbuna pe ceilalţi părinţi pentru nedreptăţile  suferite. De obicei acceptă ajutorul specialiştilor atunci când ei sau copiii au probleme pe care simt că nu le pot depăşi. Ei sunt preocupaţi cu adevărat de starea de bine a copiilor lor după divorţ. Sentimentele lor negative sunt încă prezente, dar ei încearcă să le depăşească.

Tipul Obsesiv

„Îmi iubesc copiii. Dacă instanţa nu îi poate proteja de abuzurile tatălui lor, eu o voi face. Chiar dacă nu s-a dovedit că el a abuzat copiii, sunt sigură că o va face. Copiii sunt speriaţi de tatăl lor. Dacă ei nu doresc să-l vadă, eu nu îi voi obliga. Sunt destul de mari pentru a lua propria decizie”.

Este vorba despre părintele (sau bunicul) care are un singur scop: să atragă copilul de partea sa şi împreună cu acesta să ducă o campanie de distrugere a relaţiei cu celălalt părinte. Acest părinte ignoră nevoile copilului şi consideră că dreptatea este doar de partea lor. Acest proces este de durată, dar cu cât copiii sunt mai mici, le este imposibil să-l perceapă sau să-l combată. Alienarea începe cu mult înainte ca divorţul să rămână definitiv. Părintele care aparţine tipului obsesiv este furios, supărat sau se simte trădat de celălalt părinte. Motivul iniţial poate fi justificat. Este posibil ca acest părinte să fi fost agresat fizic sau emoţional sau înşelat din punct de vedere financiar. Problema apare atunci când sentimentele negative nu se vindecă, ci devin din ce în ce mai intense datorită faptului că cei doi părinţi se simt obligaţi să continue relaţia doar pentru copil.

Caracteristicile tipului de părinte obsesiv sunt:

  • este obsedat de distrugerea relaţiei copilului cu celălalt părinte;
  • a reuşit să inducă copilului propriile credinţe şi convingeri despre celălalt părinte;
  • copiii ajung să susţină exclusiv părerea părintelui alienator în loc de a-şi exprima propriile sentimente, provenite din experienţa lor cu celălalt părinte;
  • copiii nu pot să explice motivele sentimentelor lor; acestea apar ca fiind iraţionale. Nimeni nu poate convinge părintele alienator de contrariul convingerilor sale; oricine încearcă acest lucru este considerat duşman.
  • părinţii alienatori caută sprijinul altor membri ai familiei sau al grupului de prieteni, care împart cu ei convingerea că sunt victime ale celuilalt părinte sau chiar ale sistemului;
  • ei se consideră victime ale celuilalt părinte şi cred că orice ar face pentru a „proteja” copilul este justificat;
  • dorinţa lor este ca instanţa să ia o hotărâre de „pedepsire” a celuilalt părinte, interzicând ca acesta să mai vadă copilul. Decizia instanţei ar face ca părintele alienator să îşi confirme că a avut continuu dreptate;
  • autoritatea instanţei nu îl intimidează;
  • părintele alienator crede că trebuie să-şi „apere” copilul cu orice risc.

Nu există tratamente eficiente pentru părintele alienator sau pentru copilul afectat de PAS. Nici instanţele de judecată şi nici profesioniştii din sănătatea mintală nu au cum interveni. Singura speranţă pentru copiii afectaţi de PAS este identificarea din timp a simptomelor şi prevenirea accentuării alienării. După ce s-a realizat îndepărtarea de celălalt părinte, copii devin „cu adevărat credincioşi” în cauza părintelui alienator şi pierduţi pentru celălalt părinte.

Este important de precizat că nu se poate vorbi despre PAS atunci când un părinte se face vinovat de abuz sau neglijare asupra copilului. În acet caz, respingerea părintelui de către copil este justificată. De asemenea, nu este PAS atunci când copilul are o relaţie pozitivă cu celălalt părinte, chiar dacă părintele căruia i s-a încredinţat copilul încearcă să-l îndepărteze.

Este imperios necesară identificarea unui mod eficient de intervenţie a specialiştilor, inclusiv a instanţelor de judecată, pentru reabilitarea părintelui alienator şi a copilului cu PAS.

V-ar mai putea interesa si:

Divort rapid cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Divort la notar fara sa avem un acord

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Divort cetatean strain

Sursa:http://www.mirelazivari.ro/sindromul-alien-rii-parentale

Daca vreti sa aflati cum puteti beneficia de avantajele medierii in caz de divort, va rog sa sunati la unul din numerele de telefon afisate la datele de contact prezente pe acest site !

Mediator Petru Mustateanu – Bucuresti 2014

Share Button
(Acest articol a fost citit astazi de 13 persoane, 1 vizite azi)