De mult vreau să ating acest subiect, cu riscul de a lua în cap multe biberoane, suzete și chiar pempărși plini. 🙄
Părinții de ieri
Fac parte dintr-o generație ai cărei mame și tați nu le-au avut foarte bine cu parentingul. N-au știut să ne arate că ne iubesc, n-au știut să ne consolideze încrederea în noi, n-au știut multe. Abrutizați de comunism, care venea la pachet cu multă nefericire, mulți dintre ei s-au refugiat în alcool, oferindu-ne o copilărie oribilă. Ducând o viață gri, lipsită de orizonturi, n-au știut nici să le deschidă pe ale noastre. Habar n-aveau că ființa umană nu e chiar din fier-beton și că, dacă la rădăcina ei torni niște traume, s-ar putea să nu fie bine.
Prin urmare, pe la 25-30, ne-am trezit că eram cam varză și ne-am apucat să scormonim în trecut, unii cu ajutorul unui psihoterapeut, alții de capul nostru. Și am găsit acolo multe greșeli și multe lucruri odioase, pe care ni le-au făcut părinții noștri, iar, într-o primă fază, nici o scuză. I-am judecat, i-am urât, le-am dat cu greșelile-n cap (ăia care am avut cu cine discuta, unii nici măcar pe-asta n-am făcut-o, că știam că n-avem cu cine), iar, după mulți ani, am înțeles că un om nu e niciodată doar “părinte”. Și că, atunci când tu, ca ființă umană, ești redus la un aplaudac mâncător de adidași de porc, atunci când partenerul ți s-a refugiat în alcool, iar în față nu ai decât ziduri și nici un drum, e destul de greu să fii un părinte foarte cool. Și i-am iertat, dar fără să uităm ce ne-au făcut. 😕
Părinții de azi
Așa se face că, pornită ea însăși pe drumul parentingului, generația mea se manifestă puțin ciudat, în sensul perfect opus părinților noștri. Observ cu uimire și nu foarte mare încântare, recunosc, că ignoranța părinților de ieri vizavi de sentimentele și trăirile profunde ale copiilor s-a transformat într-o obsesie a părinților de azi, iar lipsa de grijă s-a transformat în exces. Mă uit la ei și îi văd permanent încordați, permanent hăituiți de vinovății și mereu înnebuniți de grija că i-ar putea provoca celui mic o traumă. Iar la temelia meseriei lor de părinte stau biblioteci. Nu există părinte să nu fi citit cel puțin trei teorii contradictorii despre impactul pârțului asupra self-esteem-ului bebelușului de o zi sau despre efectul broccoli-ului combinat cu muzica clasică asupra inteligenței emoționale, asta ca să dau doar două exemple, intenționat aberante.
V-ar mai putea interesa si:
–Mediere divort cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Cat costa un divort la notar?
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Oficiere logodna Bucuresti
Sigur că am exagerat cu cele două exemple tâmpite de mai sus, dar ce am vrut să spun e că e posibil ca greșeala majoră a părinților de azi să fie exact încordarea lor extraordinară de a nu face nici cea mai minusculă greșeală. Iar spaima obsesivă de a nu provoca traume transformă relația copil-părinte într-una nenaturală și – cred – inconfortabilă pentru ambele părți.
Traumele de ieri versus traumele de mâine?
Mă întreb cum vor fi, ca adulți, copiii care azi primesc în exces ceea ce părinții lor nu au primit deloc. Pentru că, nu vă supărați pe mine, dar excesul de grijă mi se pare la fel de bolnăvicios ca absența ei. Iar raportarea la copil ca la o ființă extraordinar de incomensurabil de fragilă, care poate fi distrusă emoțional și de o muscă, mi se pare la fel de nesănătoasă ca opusul ei. Iar concentrarea pe “să avem grijă să nu-l traumatizăm”, în loc de o relație naturală, relaxată, nebântuită de vinovății și bazată pe doar pe un raft de bibliotecă, în loc de 18 pereți cu cărți de puericultură, mi se pare o greșeală. Mare.
Mă uit în jur și ceva îmi spune că, peste 20 de ani, o generație de copii hiperprotejați și cocoloșiți la modul bolnăvicios se va revolta împotriva părinților, exact cum am făcut-o și noi. Doar că din motive perfect opuse. 🙄
Autoritate = traumă??
O altă ciudățenie care îmi tot atrage atenția e aspectul educației. Văd tot mai des, prin magazine, de exemplu, copii măricei (3-4 ani, gen) care urlă și se tăvălesc pe jos ORE, din cauză că vor altceva decât părinții. Ori ei vor să mai stea și părinții să plece, ori invers, nu contează. Iar părinții asistă neputincioși la tot spectacolul, neîndrăznind să-și impună în niciun fel autoritatea. Pentru că – vedeți dumneavoastră – nici nu prea și-au construit-o, de teamă ca ea să nu fie echivalentă cu o traumă. Logica după care funcționează ei e asta: “Pe mine mă băteau ai mei ca să fac ce voiau ei, eu nu îmi bat copilul, îl las să facă numai ce vrea el, ca să nu-l traumatizez”. Nimic mai greșit, mă iertați.
Există și alte metode de exprimare a autorității unui părinte, iar ideea de a lăsa copilul să facă ce vrea mi se pare o mare tâmpenie. Evident că nu-l lovești, dar natural și normal e ca el să știe de mic că, atâta timp cât depinde de tine, din toate punctele de vedere, trebuie să se supună deciziilor tale chiar și atunci când nu-i convin. Mă uit în jur și văd tot mai mulți părinți care confundă autoritatea parentală cu lipsa de dragoste și tot mai mulți copii foarte obraznici și foarte needucați. Și da, copilul e o persoană care trebuie respectată, dar a-l lăsa să urle o oră într-un supermarket, timp în care te rogi umil de el să tacă, nu înseamnă că-l respecți, ci doar că ești un părinte prost. Mă întreb ce fac acești părinți atunci când copilul vrea să bage furculița-n priză. Nu-i interzic să se sinucidă, de teamă să nu-l bruscheze emoțional? 😯
Mă veți ierta cei care aveți copii dacă, din calitatea mea de nepărinte, mi-am permis să spun niște lucruri, zic eu, de bun simț. Iar dacă nu mă veți ierta, vă invit să aruncați cu pempărși, căci mi-am asumat-o din capul locului. Dar poate, după aia, vă și gândiți dacă nu cumva vă regăsiți în cele de mai sus. Iar, dacă vă regăsiți, poate vă gândiți și dacă nu cumva exagerați. Și dacă nu cumva această exagerare s-ar putea să ducă la un rezultat pe care nu-l doriți. 😉
________________________
LATER EDIT 1: Am fost acuzată, în privat, că am pledat, indirect, aici, pentru bătaie și/sau autoritate militărească asupra copiilor și că sunt împotriva cărților de puericultură. Și că promovez imaginea unui părinte rău, ignorant, neiubitor și neempatic. Mă văd nevoită să punctez două lucruri:
1. Interpretarea de mai sus este o aberație răuvoitoare; singura mea pledoarie a fost împotriva excesului. De orice fel.
2. Când am vorbit de autoritatea părintelui asupra copilului, care, da, cred că trebuie să existe, am vrut să spun că, la capătul negocierii permanente și al dialogului purtat cu dragoste și empatie, părintele trebuie să fie, totuși, cel care trasează limitele și are drept de veto, nu copilul. E vorba de limitele alea pe care, cu o abilitate și o șmecherie extraordinare, cei mici încearcă permanent să le lărgească, exact…
V-ar mai putea interesa si:
–Mediere divort cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Cat costa un divort la notar?
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Oficiere logodna Bucuresti
Sursa:http://www.simonatache.ro/2012/10/02/parintii-si-traumele-de-ieri-versus-parintii-de-azi-si-traumele-de-maine/
