1. Aplicarea noului Cod civil și a noului Cod de procedură civilă în cauzele privind exercitarea exclusivă a autorității părintești
În astfel de cauze, sunt aplicabile dispozițiile noului Cod civil, intrat în vigoare în data de 1 octombrie 2011, întrucât această materie este introdusă prin acest act normativ.
Cât privește noul Cod de procedură civilă, dispozițiile acestuia față de o astfel de cerere sunt aplicabile dacă cererea este trimisă sau depusă la instanță după data de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă (a se vedea prevederile art. 6 din noul Cod civil, coroborate cu acelea ale art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, la dispozițiile art. 24 din noul Cod de procedură civilă și ale art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă).
2. Termenul de introducere a cererii privind exercitarea exclusivă a autorității părintești asupra minorului de către unul dintre părinți
Potrivit art. 484, raportat la art. 2502 alin. (1) și alin. (2) pct. 1. din Codul civil, această cerere poate fi introdusă de persoana interesată oricând până la momentul când copilul devine major[1].
V-ar mai putea interesa si:
–Divort rapid cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Divort la notar fara sa avem un acord
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Divort cetatean strain
3. Procedura prealabilă a informării privind medierea
Conform art. 2 alin. (1) și alin. (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, părţile sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie de familie, în caz contrar instanța respingând cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.
Prin urmare, partea care a introdus o cerere privind exercitarea exclusivă a autorității părintești va trebui să efectueze toate demersurile necesare pentru participarea părților la ședința de informare privind medierea, depunând la instanță, până la primul termen de judecată acordat în cauză sau, cel târziu, până la termenul acordat de instanță în acest scop, conform art. 2 alin. (12) din Legea nr. 192/2006, dovada prevăzută de art. 601 lit. b), coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 192/2006, privind participarea ambelor părți sau doar a reclamantului la procedura de informare privind medierea.
4. Instanța competentă să judece cererea de exercitare exclusivă a autorității părintești
Din dispozițiile art. 94 punctul 1. litera a) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele aleart. 106 alin. (1), 107 alin. (1) și 265 din Codul civil și ale art. 114 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultă faptul că instanța competentă din punct de vedere material și teritorial să judece în primă instanță o cerere privind exercitarea autorității părintești asupra minorului de către un singur părinte, este judecătoria (secția de tutelă și familie) din circumscripția domiciliului minorului.
5. Conținutul cererii de exercitare exclusivă a autorității părintești
Această cerere trebuie să conțină toate elementele obligatorii ale unei cereri adresate instanțelor judecătoreşti, respectiv ale unei cereri de chemare în judecată, elemente prevăzute de art. 148-151, art. 192-198 din Codul de procedură civilă.
În plus, conform art. 254 din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să conțină și propunerea probatoriului care se dorește a fi administrat în cauză.
Lipsa propunerii probelor prin cererea de chemare în judecată atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune și administra probe la un moment ulterior, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, când probele pot fi propuse și oral în fața instanței și cu excepția situațiilor în care:
– necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
– nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;
– partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;
– administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
– există acordul expres al tuturor părţilor pentru propunerea și administrarea probelor ulterior momentului depunerii cererii de chemare în judecată.
În cazul amânării, pentru motivele prevăzute mai sus, a propunerii și administrării probatoriului în cauză, reclamantul este obligat, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviinţată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei, când se cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviinţarea acestei probe, în cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plăţii cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanţă, dacă s-a încuviinţat proba expertizei.
6. Analizarea cererii de exercitare exclusivă a autorității părintești
Admiterea cererii de exercitare de către un singur părinte a autorității părintești este la aprecierea instanței de judecată și este supusă dispoziției acesteia, în afara situațiilor în care s-a dispus, în prealabil, decăderea părintelui din exercițiul drepturilor părintești, caz în care instanța nu dispune, ci doar constată faptul că exercitarea autorității părintești se exercită exclusiv de părintele nedecăzut.[2]
Cererea prin care se solicit instanței să dispună exercitarea exclusivă a autorității părintești de către unul dintre părinți este admisibilă, dacă se constată, în urma administrării probatoriului în cauză (înscrisuri, martori, prezumții, expertize, mijloace material de probă, mărturisiri, interogatorii), că admiterea ei este în interesul superior al minorului, consfințit de art. 263 din Codul civil și de art. 2 și 6 lit. a) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
În temeiul art. 261 alin. (2), art. 263, art. 505 alin. (2) și 508 din Codul civil și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, instanța poate dispune, dacă apreciază că este în interesul superior al copilului și că există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, psihică, spirituală, morală sau socială a copilului, inclusiv a copilului din afara căsătoriei în cazul căruia părinții nu conviețuiesc, ca drepturile părintești să fie limitate unui părinte sau chiar exercitate exclusiv de unul dintre părinți.
Instanța ar putea considera că este în interesul superior al minorului admiterea cererii de exercitare exclusivă, de unul dintre părinți, a autorității părintești, atunci când celălalt părinte (pârâtul) are un comportament față de minor care are ca și consecințe periclitarea dezvoltării fizice, psihice, spirituale, morale sau sociale a copilului și care contravine următoarelor dispoziții legale:
– art. 261 din Codul civil, care reglementează cu valoare de principiu îndatorirea părinților de creștere și educare a copiilor lor minori
– îndatorire care presupune existența unei implicări active, atât spirituale, cât și materiale, a fiecăruia dintre părinți față de copil;
– art. 487 din Codul civil, care stabilește conținutul autorității părintești și conform căruia părinții au dreptul, dar și îndatorirea de a crește copilul îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit însușirilor și nevoilor copilului;
– art. 488 alin. 2) lit. c), d) din Codul civil, care prevede că părinţii sunt obligaţi să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului și să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului;
– art. 499 alin. (1) din Codul civil, care stabilește că obligația de întreținere a copilului aparține, în solidar, și tatălui, și mamei, care trebuie să asigure minorului cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea profesională;
– art. 516 alin. (1) din Codul civil, care statuează la nivel de principiu că între părinți și copiii lor există obligația de întreținere;
– art. 530 din Codul civil, conform căruia, ca regulă, obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională;
– art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în sensul cărora copilul are dreptul la protecţie şi asistenţă în realizarea şi exercitarea deplină a drepturilor sale, iar răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor – deci, inclusiv tatălui – aceştia având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia;
– art. 31 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, conform căruia: „exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său”;
– art. 44 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care statuează că părinților le revine responsabilitatea de a asigura cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor și sunt obligați să le asigure copiilor condițiile necesare pentru creștere, educare, învățătură și pregătire profesională.
În condițiile în care unul dintre părinți este singura persoană care îi asigură minorului fundamentul afectiv și suportul material și moral de care acesta are nevoie pentru creștere și educare, dar este împiedicată să protejeze interesele copilului de către celălalt părinte, care acționează în detrimentul minorului sau manifestă neglijență gravă cu privire la acesta, este de necontestat faptul că interesul superior al copilului este în sensul de a beneficia de toate drepturile sale, de a-i fi ocrotite toate interesele și de a beneficia măcar de un părinte care să poată, din punct de vedere legal, să îi confere siguranța și stabilitatea de care are nevoie.
Dacă părinții au ajuns la o înțelegere privind exercitarea exclusivă, de către unul dintre ei, a autorității părintești asupra copilului minor, instanța deja sesizată cu o cerere în acest sens poate să dispună conform acordului părților – care poate lua forma unei tranzacții judiciare sau acord de mediere –, consfințind acest act printr-o hotărâre de expedient.
Se poate considera că există acord al părinților pentru exercitarea exclusivă, de către unul dintre ei, a autorității părintești asupra copilului dacă unul dintre aceștia și-a exprimat acest acord în fața instanței sau printr-o declarație expresă dată în mod expres, irevocabil, neechivoc și sub discernământ deplin și neviciat – acord urmat de acceptarea expresă sau tacită a celuilalt părinte – ori dacă un părinte arenunțat, în aceeași modalitate, la toate drepturile sale asupra copilului, permițând, astfel, celuilalt părinte – care acceptă expres sau tacit acest lucru – să dețină drepturile părintești legale depline asupra minorului.
7. Soluționarea rapidă a cererii de exercitare exclusivă a autorității părintești
Această cerere are ca obiect ocrotirea unui minor, în sensul art. 106 alin. (1), 107 alin. (1) din Codul civil.
În acest caz, art. 107 alin. (2) din Codul civil impune ca instanța să soluționeze de îndată astfel de cereri.
În cazul în care, în cadrul aceleiași acțiuni, o astfel de cerere este precedată de o cerere de decădere din exercițiul drepturilor părintești a unuia dintre părinți, cererea de exercitare exclusivă a autorității părintești de către celălalt părinte se va soluționa în regimul de urgență impus de art. 508 alin. (2) din Codul civil pentru cererea de decădere.
Prin urmare instanța trebuie să facă aplicarea dispozițiilor legale anterior invocate și să soluționeze cu celeritate o cerere cu obiect exercitarea de un singur părinte a autorității părintești, având în vedere necesitatea de a se realiza în cel mai scurt timp posibil protejarea interesului superior al minorului.
8. Timbrajul cererii de chemare în judecată pentru exercitarea exclusive a autorității părintești de către unul dintre părinți
Această cerere este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. e) O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
9. Calea de atac a hotărârii prin care se respinge cererea privind exercitarea exclusivă a autorității părintești de către unul dintre părinți
Sentința judecătoriei, prin care se respinge, în tot sau în parte, cererea privind exercitarea exclusivă a autorității părintești de către unul dintre părinți poate fi atacată cu apel principal în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Conform art. 471 alin. (1) din Codul de procedură civilă, apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă[3], sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,horărârile date în apel în această materie nu sunt supuse recursului, decizia pronunţată de tribunal în apel fiind definitivă și executorie, conform art. 633 pct. 1 și 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
10. Doctrina și jurisprudența în materie
Doctrina juridică și jurisprudența au statuat că unul dintre părinți poate exercita exclusiv autoritatea părintească asupra copilului, deși acest lucru poate fi dispus cu caracter de excepție de la regula exercitării în comun a autorității părintești.
În doctrina juridică[4] se confirmă posibilitatea exercitării exclusive a autorității părintești de unul dintre părinți, fiind prevăzut că:
– în practică, pot interveni şi situaţii obiective, care să facă imposibilă exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi, caz în care se impune ca instanța să dispună exercitarea acesteia de unul singur dintre părinţi, indiferent dacă părinţii sunt căsătoriţi sau nu;
– dispunerea exercitării autorităţii părinteşti de către unul singur dintre părinţi nu este condiţionată de decăderea celuilalt din drepturile părinteşti, dar poate fi însoţită de aceasta, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 508 alin. (1) din Codul civil;
– chiar și în cazul în care copilul provine din căsătorie urmată de divorț,exercitarea autorităţii părinteşti doar de către unul dintre părinţi se poate dispune în acele situaţii în care unul dintre părinţi este dezinteresat şi nu doreşte să ia parte în mod direct şi constant la creşterea şi educarea minorului;
– instanţa de tutelă ar putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, exclusiv în baza acordului exprimat de părinţi în acest sens, întrucât, pe de o parte, art. 506 din Codul civil stabileşte că părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, dacă este respectat interesul superior al acestuia şi, după caz, cu ascultarea copilului, iar, pe de altă parte, art. 398 din Codul civil consacră excepţia de la regulă, operantă pentru motive întemeiate (or, învoiala părţilor, în coroborarea articolelor sus-menţionate, ar putea fi circumstanţiată motivelor întemeiate, în interesul superior al copilului).
În practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului (dosarul numărul 31061/96 – Cerneki vs. Austria și dosarul numărul 3622/97 – R.W și C.T.G. – W vs. Austria),s-a considerat că sentința instanțelor de judecată austriece, aceea de a nu oferi cuplurilor divorțate custodie comună, nu poate fi atacată, deoarece nu poate fi apreciată ca fiind o măsura negativă asupra intereselor minorilor.
Solicitanții, în ambele cazuri, erau cupluri divorțate care au depus plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) cu privire la lipsa posibilității judecătorului de a le acorda custodie comună. Acest lucru nu era specificat în codul civil austriac, decât în condițiile în care ambii părinți continuau să trăiască împreună sub același acoperiș. În ambele cazuri C.E.D.O. a declarat cererile ca fiind inadmisibile.
Motivele Curții Europene în cele doua cazuri nu diferă fundamental. În cazurile R.W. și C.T.G. – W. cuplurile au reclamat o nerespectare a art. 8, coroborart cu art. 14 din Convenția Europeană privind Drepturile și Libertățile Fundamentale, ce a cauzat un tratament neechitabil și inegal cu privire la viața private și familială în comparație cu părinții căsătoriți. De asemenea ei au acuzat o violare a art. 5 a Protocolului nr. 7 la Convenția Europeană privind Drepturile și Libertățile Fundamentale. Acel paragraf specifica: „Soții au drepturi și responsabilități egale între ei și în relația lor cu copiii, înaintea căsătoriei, în timpul căsătoriei și în cazul dizolvării căsătoriei. Acest articol nu trebuie însă să împiedice statul să ia masuri care sunt în acord cu interesul copiilor”.
C.E.D.O. a considerat că sentința instanțelor de judecată austriece, aceea de a nu oferi cuplurilor divorțate custodie comună, nu poate fi atacată deoarece nu poate fi apreciată ca fiind o măsura negativă asupra intereselor minorilor.[5]
V-ar mai putea interesa si:
–Divort rapid cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Divort la notar fara sa avem un acord
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Divort cetatean strain
11. Concluzii
Sintetizând cele prezentate în prezentul articol, se poate reține că cererea privind exercitarea autorității părintești asupra minorului exclusiv de către unul dintre părinții acestuia:
– se întemeiază pe dispozițiile noului Cod civil, această materie fiind introdusă prin acest act normativ;
– se formulează, ulterior datei intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în conformitate cu dispozițiile acestuia;
– se poate introduce la instanță oricând până la majoratul copilului;
– se reține de instanța de judecată în vederea soluționării, doar dacă s-a urmat procedura prealabilă a informării privind medierea;
– în primă instanță este de competența judecătoriei (secția de tutelă și familie) de la domiciliul minorului;
– trebuie să conțină toate elementele obligatorii ale unei cereri adresate instanțelor judecătoreşti, respectiv ale unei cereri de chemare în judecată și propunerea probatoriului care se dorește a fi administrat în cauză;
– este la aprecierea instanței de judecată și face obiectul dispoziției acesteia, în afara situațiilor în care s-a dispus, în prealabil, decăderea părintelui din exercițiul drepturilor părintești, caz în care instanța nu dispune, ci doar constată faptul că exercitarea autorității părintești se exercită exclusiv de părintele nedecăzut;
– este admisibilă, dacă se constată, în urma administrării probatoriului în cauză (înscrisuri, martori, prezumții, expertize, mijloace material de probă, mărturisiri, interogatorii), că admiterea ei este în interesul superior al minorului și că există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, psihică, spirituală, morală sau socială a copilului;
– se soluționează de către instanță de îndată sau, dacă, în cadrul aceleiași acțiuni, este precedată de o cerere de decădere din drepturile părintești, se soluționează în regimu de urgență impus pentru cererea de decădere;
– este scutită de plata taxei judiciare de timbru;
– sentința judecătoriei, prin care se respinge, în tot sau în parte, cererea privind exercitarea exclusivă a autorității părintești de către unul dintre părinți poate fi atacată cu apel principal în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, hotărârea pronunțată în apel nefiind supusă recursului și fiind definitivă și executorie;
– a fost sursa unor opinii doctrinare și practici judecătorești în sensul de a se admite pentru motive întemeiate, dar ca excepție de la regula exercitării în comun a autorității părintești, de către ambii părinți.
[1] Conform art. 38, – 40 din Codul civil, minorul devine major la împlinirea vârstei de 18 ani, la data când se căsătorește, la data împlinirii vârstei de 16 ani, dacă instanța de tutelă îi recunoaște capacitatea deplină de exercițiu.
[2] A se vedea art. 507 din Codul civil, conform căruia: „dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.”
[3] Și art. XIV alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că apelul și, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă
[4] A se vedea: (i) articolul Institutului Național al Magistraturii „Motivele pentru care autoritatea părintească se poate exercita numai de către unul dintre soţi”, Jud. dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu – Formator al Institutului Naţional al Magistraturii și Nadia-Simona Tăran – Expert I.N.M., Departamentul de formare profesională continuă – anexa 6; (ii) articolul Institutului Naţional al Magistraturii „Dispoziţii ale noului Cod civil în materia dreptului familiei – unificarea practicii judiciare, Bucureşti, 2012. Aspecte referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 398 NCC privind exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Corelarea acestor dispoziţii cu prevederile art. 507 şi art. 508 NCC” – anexa 6; (iii) articolul „Exercitarea autoritatii parintesti in noul Cod civil. Specificul noii reglementari”, 2 noiembrie 2011, Christina VLĂDESCU, www.juridice.ro – anexa 6.
[5] Caroline FORDER, „Dreptul de contact/acces si custodie in lumina cazurilor precedente ale CEDO: o perspectiva olandeza” – material sustinut la Conferința „Tendințe actuale în justiția pentru copil și familie” – Bucuresti, 15-16 octombrie 2009.
Sursa:http://www.juridice.ro/276307/cererea-privind-exercitarea-autoritatii-parintesti-asupra-minorului-exclusiv-de-catre-unul-dintre-parinti.html avocat Alexandra WEISMAN
