Lucrul asta poate fi evident, dar unii parinti isi folosesc copiii pentru a-si satisface propriile nevoi emotionale si nu par sa fie constienti de acest lucru.

(1) constientizarea faptului ca experienta unui copil in aceasta lume este adesea diferita de a altei persoane,

(2) capacitatea de a intelege natura diferentelor dintre oameni, de a-si imagina punctul de vedere al copilului si de a fi receptiv la nevoile sale si

(3) disponibilitatea de a incerca sa satisfaci aceste nevoi, mai mult decat sa faci doar ceea ce e bine pentru tine insuti.

Pentru unii oameni poate fi mai dificil decat pentru altii sa puna in practic aceste lucruri. Cei care sunt afectati de indoieli cu privire la propria lor valoare se pot consuma atat de mult pentru a obtine ceea ce le lipseste, psihologic vorbind, incat devine imposibil sa se concentreze asupra copiilor sau chiar sa-i vada asa cum sunt sau cum nu sunt.

Dar nu se rezuma totul la diferentele dintre parinti. Aceleasi aspecte pot fi observate in diferentele dintre situatiile cu care oricine dintre noi se va confrunta. De exemplu, atunci cand suntem in public, acolo unde alte persoane pot sa judece abilitatile noastre de parinti, e mult mai probabil sa raspundem cu prea mult control si prea putina dragoste si rabdare la ceea ce ni se pare ca ar fi lipsa de buna crestere a copiilor nostri. Cand un copil are un tantrum in supermarket, pana si cel mai bun parinte trebuie sa faca un efort suplimentar pentru a-si aminti ca ceea ce conteaza sunt provocarile cu care se confrunta copilul, nu nevoia noastra de a aparea competenti in ochii strainilor.

Nu toti oamenii preocupati de propriile lor nevoi se potrivesc cu stereotipul unui parinte autoritar, care reprima orice semn de nesupunere venit din partea copilului. De fapt, unii oameni care nu apreciaza stilurile traditionale de parenting se mandresc ca le acorda copiilor lor o atentie exagerata si sunt convinsi ca, pe masura ce faci mai multe pentru copiii tai, metoda ta de parenting este mai buna. Acest lucru nu este, insa, neaparat adevarat. Unii parinti care sacrifica vizibil totul pentru copiii lor si ale caror vieti par sa graviteze in jurul copiilor sunt, de fapt, destul de narcisisti, iar copilul este intr-adevar folosit pentru a satisface nevoile proprii ale parintilor.

Copiii pot ajunge sa simta ca datoria lor este de a-si pastra parintii fericiti, de a-i linisti, de a-i face sa se simta capabili. Uneori, copiii sunt incurajati subtil sa-i ofere unui parinte ceea ce acesta nu obtine de la partenerul lui (sau chiar de la sine), ba chiar sa-i ofere parintelui companie asa cum doar un adult poate sa o faca. Copilul poate fi format sa devina un prieten pentru parinte sau chiar un parinte pentru parinte. Toate acestea pot avea loc fara ca cineva sa realizeze ce se intampla. Dar, indiferent daca copilul reuseste sau nu sa-si dea seama cum poate deveni ceea ce-si doreste parintele, rezultatul este ca dezvoltarea copilului poate fi deformata, deoarece nevoile adultilor au devenit primordiale.

In loc sa mergem pe ideea ca aptitudinea de a fi un bun parinte este ceva ce se afla in interiorul tau sau nu, poate ar trebui sa spunem ca unii oameni au nevoie de mai mult efort pentru a atinge un nivel de competenta pe care altii il obtin foarte usor. Eu stau foarte prost la capitolul orientare, de exemplu, dar asta inseamna doar ca trebuie sa fac eforturi mai mari sa-mi dau seama cum sa ajung acolo unde trebuie. Astfel, parintele care este tentat sa-i spuna copilului lui: “Mi-e frig. Du-te si pune-ti un pulover” (ca sa dam un exemplu usor ironic al acestui sindrom) ar trebui sa-si reaminteasca periodic urmatorul lucru: “Copilul meu nu este eu. El are interese diferite. Doar pentru ca X ma face fericit sau suparat, nu inseamna ca X va avea acelasi efect asupra copilului meu”.

Asta e prima parte din formularea cu trei parti pe care am mentionat-o mai devreme: sa avem grija ca identitatea unui copil sa nu se confunde cu propria noastra identitate. Este important sa iesim din interiorul nostru pentru a ne imagina cum vede lucrurile altcineva

Partea a doua este sa ne dam seama cine este copilul, ce simte el, cum functioneaza mintea lui, de ce se comporta asa cum se comporta. Asta ne invita sa ne angrenam in ceea ce psihologii numesc “obtinerea perspectivei”: sa iesim din interiorul nostru pentru a ne imagina cum vede lucrurile altcineva. Intrebarea nu este doar “cum m-as simti daca cineva mi-ar face asta?”, ci este “cum se simte celalalt in momentul in care cineva ii face asta?” Nu este vorba doar despre a incerca sa te pui temporar in pielea lui, ci despre cum este sa fii cu adevarat chiar el.

Trei studii diferite, fiecare dintr-o alta tara si toate publicate intamplator in acelasi an, confirma importanta acestui atribut. Un grup de cercetatori olandezi a descoperit ca unul dintre cei mai importanti factori in estimarea calitatii parentingului a fost nivelul de intelegere a intereselor si nevoilor unice ale copiilor, impreuna cu dorinta de a considera ca perspectiva lor este diferita de cea personala. Cercetatorii canadieni au descoperit ca parintii care au fost mai in masura de a “percepe cu exactitate gandurile si sentimentele copiilor lor [adolescenti] in timpul unei polemici” au avut la final mai putine conflicte sau au reusit sa le rezolve intr-o maniera mai satisfacatoare. Si un studiu american indreptat asupra unor familii cu copii mici a aratat ca parintii care au fost “in masura sa adopte punctul de vedere al copilului” au fost mai receptivi la nevoile sale, ca rezultat.

V-ar mai putea interesa si:

–Divort rapid cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–Divort la notar fara sa avem un acord

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Divort cetatean strain

Partea a treia din micul meu model consta in a actiona conform celor intelese despre viata interioara a unui copil, lucru care, la randul sau, ne obliga sa fim mai putin egocentrici. Asta nu inseamna ca-i vom da unui copil tot ceea ce ne cere sau ca vom cadea prada unui sacrificiu de sine permanent (care, paradoxal, poate insemna ca parintele are un devotament exagerat fata de copil ca modalitate de a dovedi ceva despre sine insusi), ci pur si simplu ca vom fi niste parinti grijulii si atenti. Un alt studiu a descoperit ca parintii care au tendinta sa se gandeasca mai mult la propriile lor nevoi si obiective tind sa-si accepte mai putin copiii, in comparatie cu parintii care sunt preocupati de nevoile copiiilor lor sau ale familiei ca intreg. [3]

Pe scurt, cei mai buni parintii recunosc nevoile copiilor lor (recunosc ca sunt diferite de propriile lor nevoi), invata tot ce se poate despre aceste nevoi si isi iau angajamentul sa le respecte ori de cate ori este posibil. Iar pentru aceia dintre noi care, in cea mai mare parte a timpului, ne luptam pentru a face aceste lucruri, solutia este sa ne setam ca scop tocmai aceasta lupta.

Parti din acest eseu au aparut pentru prima data in cartea “Parenting neconditionat – de la recompense si pedepse la iubire si intelegere” a lui Alfie Kohn.

Copyright: Alfie Kohn/2012, traducere de Raluca Dumitrica cu permisiunea autorului.