Procesul de desfacere a unei căsătorii poate constitui, în funcție de circumstanțe, un carusel de emoții. Degradarea relațiilor matrimoniale erodează dialogul foștilor parteneri, ceea ce îngreunează gestiunea cu privire la situația copiilor rezultați din căsătorie, fapt pentru care, adesea, situația minorului, posterior desfacerii căsătoriei, este un titlu de ,,breaking news” după care fiecare părinte aleargă. Așa se face că, acest roller coaster de trăiri psiho-emoționale, generează tot atâtea discuții complexe în doctrină. Fapt pentru care, în conformitate cu cele enunțate, acest articol urmărește să răspundă câtorva din problemele doctrinare din materie (fără a avea pretenția de a le acoperi integral), dintre care, evocăm pe cele mai stridente: locuința alternantă și alienația parentală, cu discuțiile pe care le impun.
1. Divorțul azi:
Criza morală a societății, demarată de mișcările postmoderniste, de curenții și trendurile care guvernează epoca informațională, se cuantifică într-o creștere a divorțurilor, motivele fiind variate, în funcție de caz.
Cel mai adesea, criza societății determină, la rândul său, criza conjugală, fiecare soț își dorește tot timpul ceva mai mult sau altceva pentru el și, declarativ, pentru relație. Sau, altfel spus, nepotrivire de caracter. Constatarea imposibilității continuării raporturilor conjugale conduce la disoluția acesteia.
Desfacerea căsătoriei este, fără doar sau poate, un moment de o sensibilitate aparte, dat fiind faptul că cei doi soți decid separarea drumurilor. Pe lângă impactul emoțional, bagajul de sentimente covârșitor si tensiunea poate, de multe ori, să genereze noi conflicte între foștii parteneri, urmând să se extindă și asupra raporturilor părintești, a drepturilor și obligațiilor care îi leagă față de propriul copil.
Cu siguranță, cu atât mai greu este un divorț când există un copil la mijloc. Argumentele, în acest caz, nu sunt doar de filieră afectivă, fiind incluse atât cele de ordin psihologic, cât și social. Degradarea relațiilor conjugale duce la slăbirea încrederii și, din păcate, a respectului reciproc datorat între foștii soți, ceea ce conduce, în cele mai multe cazuri, la slăbirea dialogului sănătos, chiar elementar dintre cei doi foști parteneri. Acest din urmă aspect se oglindește asupra bunei înțelegeri cu privire la creșterea, educarea și vegherea minorului. De aceea, într-o asemenea situație, se pune întrebarea:
„Ce se întâmplă cu minorul după divorț?”
Ei bine, în cazul în care constatați imposibilitatea continuării căsătoriei în acord cu normele privind buna desfășurare a vieții de familie, trebuie să aveți în vedere interesul superior al minorului după separare.
Cu alte cuvinte, trebuie să supuneți simțului analitic și gândirii critice motivele care au stat la baza deciziei de separare, comportamentul celuilalt părinte, interesul manifestat față de minor, precum și alte aspecte care vor fi înainte instanței pentru a le analiza și a se pronunța asupra temeiniciei acestora.
Situația ideală este creionată de divorțul amiabil, caz în care se poate realiza prin procedura notarială, cu condiția însă ca, părinții să se înțeleagă cu privire la următoarele aspecte care îl vizează pe minor: autoritatea părinteasca, locuința minorului, cuantumul, respectiv contribuția părinților la întreținerea și educarea minorului, dreptul părintelui separat de a avea legături cu minorul (presupune vizitarea minorului, convorbiri telefonice).
În cazul contrar, cand nu exista acord, instanța se va pronunța asupra acestor aspecte, conform art. 919 alin. (2) C.proc.civ.:„instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ.”
2. Autoritatea părintească – drepturi și îndatoriri fundamentale în creșterea copilului
Autoritatea părintească reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri pe care un părinte le are cu privire la copilul său sau, altfel spus, este puterea atribuită părinților prin care li se permite acestora să decidă în privința întreținerii, supravegherii, educației și locuinței copilului.
În practică, manifestarea autorității părintești se poate observa, cel mai ușor, în cazurile în care, pentru realizarea unui demers, este necesar acordul ambilor părinți – de exemplu, la ieșirea din țară, la înscrierea copilului la școală, în cazul unor intervenții medicale etc.
Regula în materie presupune că, autoritatea părintească se exercită în comun, ceea ce înseamnă că ambii părinți păstrează drepturile și obligațiile care le revin în temeiul calității de părinte, a legăturii biologice existente.
Unul dintre părinți însă, poate solicita instanței ca autoritatea părintească să îi fie încredințată, să exercite drepturile și îndatoririle părintești în mod exclusiv, dar numai atunci când celălalt părinte se face vinovat de un comportament care să justifice luarea unei asemenea măsuri.
Conform Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, „Se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte încălcarea gravă sau repetată a autorităţii părinteşti a celuilalt părinte, alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, înstrăinarea părintească, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, oricare altă imposibilitate obiectivă a părinţilor de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.”
Așadar, dacă unul dintre foștii soți nu se află în postura demnă de a asigura minorului un bun exemplu, se poate solicita încuviințarea minorului unui singur părinte, situație în care, deși fostului partener decăzut din drepturi nu îi mai sunt recunoscute o serie din drepturile părintești, acesta păstrează totuși, dreptul de a consimți la adopție (de a-și manifesta acordul/dezacordul), de a veghea asupra modului de creștere a minorului (se poate interesa de situația acestuia), dar si obligația de plata a pensiei de întreținere.
3. La cine rămâne copilul după divorț?
Locuința minorului după divorțul părinților evocă legenda croită în jurul zeiței Eris, cunoscută pentru faimosul mit al mărului discordiei. Îndrăznim o asemenea asemănare, deoarece, de cele mai multe ori, atunci când nu există acord între foștii soți, cererile formulate de către aceștia în fața instanței de judecată, deși, declarativ, sunt formulate în baza interesului superior al minorului, acestea servesc orgoliilor fiecăruia și brodesc conflicte între foștii parteneri.
Din punct de vedere juridic, lucrurile sunt sunt destul de clare, dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior. În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.
Din punct de vedere psihologic și social, însă, sunt necesare, din partea judecătorilor care judecă astfel de cauze, câteva aptitudini diferite față de alte cauze civile, ca spre exemplu – empatie, perspicacitate, capacitatea de a detecta minciuni, abilități de negociere, rezistență psihologică, experiență în gestionarea conflictelor.
Instanța de judecată trebuie să vadă lucrurile în ansamblu, în mod obiectiv, să identifice și să înlăture părerile și orgoliile subiective ale părților, fapt care este, de foarte multe ori, extrem de dificil. De cele mai multe ori, cauzele acestei dificultăți rezultă din modalitățile ingenioase prin care părțile se străduiesc să își susțină și să își dovedească pretențiile, din multitudinea de tehnici de manipulare psihologică pe care aceștia le folosesc reciproc, asupra copilului, a instanței de judecată, precum și din lipsa de experiență de viață a judecătorilor care se pronunță asupra unor astfel de cauze.
Aspectele teoretice dezbătute în doctrină cu privire la locuința minorului după divorțul părinților capătă un sens practic odată aplicate cazurilor concrete, întâlnite în conflictele inter-parentale. Important de urmărit, în acest sens, sunt oscilațiile temperamentale ale copilului, dacă apar, eventuale tulburări psihologice, cauzate de schimbarea domiciliului sau plecarea unuia dintre părinți din locuința de familie. Implicațiile psihologice sunt primordiale în evaluarea și stabilirea standardului interesului superior al copilului.
3.1 Locuința alternantă după divorț
Pe fondul unui curent european, în ultimii ani, a apărut, în practica instanțelor de judecată, noțiunea de locuință alternantă. Termenul nu este prevăzut de legislația în vigoare, dar conținutul său se realizează prin stabilirea locuinței la unul dintre părinți și stabilirea unui program de vizită până la jumătate din timp, în favoarea celuilalt părinte. De exemplu, instanța poate stabili faptul că, minorul va locui, alternativ, câte o săptămâna cu fiecare părinte.
Bruierea minorului, motivată de schimbările săptămânale ale locuinței, nu îi generează copilului vizat un sentiment de apartenență, ceea ce, în mod natural și indubitabil, poate conduce la adâncirea tulburării psiho-emoționale, a pierderii încrederii și a stabilității, și așa zdruncinată, de divorțul părinților și schimbarea cadrului de regie, a modului obișnuit de desfășurare a vieții de familie.
Mult mai util ar fi dacă părintele nerezident ar locui în săptămâna care i se cuvine conform programului în locuința de familie cu minorul. Astfel, s-ar anihila toate stările survenite pe fondul schimbărilor constante, care afectează minorul, intervenite spontan, ceea ce le fac mult mai greu de digerat.
Vârsta la care un copil poate începe să locuiască alternativ cu fiecare părinte variază în funcție de legislația și jurisprudența fiecărei țări. Totuși, în general, mulți specialiști și surse juridice sugerează că, un aranjament de locuință alternantă este mai adecvat pentru copiii cu vârsta de aproximativ 6 ani și peste, atâta timp cât părinții mențin o comunicare coerentă și un mediu stabil, deoarece copiii mai mici pot avea nevoie de o stabilitate mai mare și de o rutină mai constantă.
Deciziile specifice trebuie întotdeauna adaptate la nevoile individuale ale copilului, iar judecătorii și specialiștii în psihologie iau în considerare multiple aspecte, inclusiv maturitatea emoțională a copilului și dinamica familială. Acolo unde relațiile între foștii parteneri se construiesc în jurul unei comunicări eficiente, această variantă poate fi adoptată cu succes, dar erodarea relațiilor conjugale conduce, de multe ori, la destrămarea iremediabilă a dialogului dintre foștii soți, fapt ce face ca o asemenea măsură să fie greu de implementat.
4.Cum se calculează pensia alimentara?
Obligația de întreținere a copilului există, potrivit legii, în sarcina ambilor părinți, în solidar, până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani și ulterior, în anumite condiții, dacă acesta este în continuarea studiilor, dar nu mai târziu de vârsta de 26 de ani.
În situația unui divort, dacă nu există acordul părinților, instanța de judecată, prin hotărârea de divorţ, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Pensia de întreţinere se poate stabili în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, sau prin echivalent, sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere. În acest sens, când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.
Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de judecata, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.
În contextul abordării unei modalități alternante a minorului de a locui cu părinții săi, trebuie anexată discuției problematica pensiei de întreținere. Trebuie reținut că, abordarea unei asemenea modalități nu schimbă sau, cel puțin, nu semnificativ obligațiile care denotă din dispozițiile legale, respectiv din responsabilitățile morale pe care un părinte le are față de propriul copil.
În cazul stabilirii locuinței alternante, pensia de întreținere datorată de un părinte poate suferi modificări sau poate fi eliminată, în funcție de specificul fiecărui caz și de legislația aplicabilă.
Scopul principal al pensiei de întreținere este de a asigura bunăstarea copilului și acest obiectiv trebuie să prevaleze, chiar și în cazul locuinței alternante. Prin urmare, în anumite cazuri, judecătorii pot decide menținerea pensiei de întreținere pentru a echilibra diferențele economice dintre părinți și pentru a asigura continuitatea în stilul de viață al copilului.
5. Cum se calculează programul de vizită al copiilor după divorț?
Interacțiunea părintelui care nu locuiește efectiv cu minorul se impune a fi una constantă, altfel minorul poate nutri un sentiment de înstrăinare. Aceasta transpare din normele cadru cuprinse în convențiile și tratatele de la nivel internațional, cât și din cele existente la nivel național. Deși conviețuirea soților nu mai este posibilă, aceasta nu trebuie să afecteze modul de interacțiune dintre părinte și copil. Astfel, programul de vizită va fi stabilit diferit, în funcție de acordul părților sau de hotărârea judecătorească pronunțată de instanța competentă.
Durata programului de vizită este diferită, de la caz la caz, în funcție de disponibilitatea și dorința părintelui, respectiv a copilului de a petrece timp împreună, mergând chiar până la ideea de locuință alternantă, așa cum am ilustrat anterior.
În funcție de vârsta copilului, programul de vizită se poate realiza în prezența celuilalt părinte sau la locuința minorului, la locuința celuilalt părinte sau într-un loc public, cu preluarea copilului peste noapte sau nu, prin mijloace de comunicare audio-video sau de corespondență.
Programul de relații personale pentru copilul care a împlinit vârsta de 14 ani se stabileşte numai cu consimţământul acestuia. În situaţia în care copilul refuză să îşi dea consimţământul, programul de relaţii personale se stabileşte de către instanţa judecătorească.
În caz de neînţelegere între părinţi cu privire la modalităţile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanţa va stabili un program în funcţie de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire şi educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil şi părintele la care nu locuieşte, de comportamentul acestuia din urmă, de existenţa unei situaţii de înstrăinare părintească, precum şi de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.
5.1 Înstrăinarea părintească – implicații juridice și impactul emoțional asupra copilului
Tot ca urmare a influențelor legislative europene și a realității sociale pe care o trăim, în luna mai 2024, Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului a fost modificată substanțial, iar una dintre modificările aduse se referă la introducerea și definirea noțiunii de înstrăinare părinteasca, noțiune care este cunoscută în practică și sub denumirea de alienare parentală.
Înstrăinare părintească este o formă a violenței psihologice prin care unul dintre părinți, în mod intenționat, urmărit sau asumat și apropriat, generează, acceptă sau folosește o situație în care copilul ajunge să manifeste reținere sau ostilitate, nejustificată sau disproporționată față de celălalt părinte.
Situațiile concrete de viață și practică judiciară abundă de astfel de situații, unele dintre ele sunt identificate și remediate, dar, în cele mai multe cazuri, lipsa de informare, lipsa de experiență, atât a părintelui, cât și instanței de judecată, precum și perspicacitatea persoanelor care uzitează de astfel de comportamente, fac ca aceste forme de violență psihologică să își producă efectele, în detrimentul direct al copiilor.
Modalitatea de exercitare a violențelor este extrem de subtilă și greu de identificat, fiind materializată, de exemplu, prin campanii de denigrare a celuilalt părinte, prin manipularea percepțiilor copilului, prin împiedicarea sau îngreunarea contactului copilului cu celălalt părinte sau crearea de conflicte și certuri care forțează copilul să ia partea într-o dispută între părinți, exacerbând tensiunea și confuzia emoțională.
Efectele asupra copilului pot include anxietate, depresie, scăderea stimei de sine și dificultăți în dezvoltarea relațiilor sănătoase. Copilul poate experimenta conflicte interne și sentimente de loialitate divizată între părinți.
Pe acest fond social, apreciem că modificarea legislativa este un prim demers bine venit in sprijinul conștientizării existentei acestei forme de violenta si a luării unor masuri concrete de prevenire sau remediere.
Intervenția poate include consilierea familială, terapii specializate și, în cazuri extreme, măsuri legale pentru a restabili echilibrul și a proteja drepturile și bunăstarea copilului.
Totodată, un program de vizită bine structurat este o astfel de modalitate concretă și eficientă pentru prevenirea și combaterea alienării parentale, care se manifestă atunci când un părinte încearcă să submineze relația copilului cu celălalt părinte. Prin stabilirea clară a timpului pe care copilul îl petrece cu fiecare părinte, se reduce riscul ca unul dintre aceștia să influențeze negativ percepția copilului despre celălalt părinte. Programul de vizită asigură o rutină predictibilă, oferind copilului un cadru stabil în care poate menține o relație sănătoasă și echilibrată cu ambii părinți. În plus, acesta ajută la prevenirea manipulărilor subtile și a influențelor negative care pot apărea în absența unor reglementări clare. Astfel, un program de vizită eficient este o măsură preventivă importantă pentru protejarea integrității relațiilor familiale și a bunăstării emoționale a copilului.
6. Considerații finale – concluzii
Divorțul, ca fenomen social și legal, generează multiple provocări și aspecte complexe, în special atunci când sunt implicați minori.
Am conturat, în cadrul acestui articol, un tablou cu elementele principale pe care atât părțile implicate, cât și instanțele de judecată, trebuie să le aibă în vedere și să le analizeze în cazul unui divorț cu minori, respectiv:
– Autoritatea părintească;
– Locuința copilului;
– Pensia de întreținere;
– Programul de vizită.
Așa cum am arătat, în astfel de cauze, este de dorit ca accentul să fie pus pe colaborare și acord între foștii soți, precum și pe importanța interesului superior al minorului după separare, dată fiind necesitatea unor decizii critice și analitice din partea foștilor soți sau a instanței de judecată.
Situațiile de viață sunt mult mai elaborate și complexe, dar potrivit prevederilor legale în vigoare la acest moment la noi în țară, acestea trebuie analizate și structurate pornind de la elementele de bază descrise mai sus.
În concluzie, respectarea acestor principii fundamentale contribuie nu doar la protejarea drepturilor legale ale copilului, ci și la minimizarea impactului emoțional al divorțului asupra acestuia. Un cadru juridic bine structurat și o comunicare eficientă între părți sunt esențiale pentru asigurarea unei tranziții cât mai line pentru copil. Prin aplicarea corespunzătoare a reglementărilor și prin evaluarea atentă a fiecărei situații în parte, se pot promova soluții care să răspundă adecvat nevoilor și interesului superior al minorului, asigurând astfel bunăstarea sa emoțională și dezvoltarea armonioasă.
Sursa:https://www.juridice.ro/746526/situatia-minorului-marul-discordiei-in-mijlocul-crizei-conjugale-aspectele-teoretice-si-practice-privitoare-la-minor-dupa-divort.html
RECOMANDARE!
