Care e misiunea unui parinte? Sa iubeasca? Sa fie prietenul copilului sau? Sa corecteze? Sa impuna un comportament corect cu autoritate? Sa protejeze? Toate la un loc? N-as sti sa v-o spun si nici textul pe care vi-l propun astazi nu o face. Totusi, cele 12 versuri pe care le citim impreuna imediat au un merit incontestabil: ne pun fata in fata cu un adevar incontestabil, pe care fiecare parinte e tentat, macar o data in viata, sa il treaca cu vederea.

Parintii vin in multe forme: unii sunt excesiv de protectori si risca sa te sufoce de multe ori cu dragostea lor. Unii sunt imposibil de blanzi, sacrifica orice pentru copilul lor si il lasa sa le conduca existenta. Altii iau toate hotararile in locul copiilor – o sa faci asta, o sa inveti asta, o sa te duci la scoala asta, fiind siguri ca stiu care este cel mai bun drum pentru copilul lor si incercand sa impuna acest parcurs corect, cu orice pret.

Nu stim cum e mai bine si, nici daca am sti, n-am avea certitudinea ca am ajunge toti la aceleasi rezultate. Pentru ca nu exista doi copii la fel. Pentru ca orice copil, inainte de a fi copil, este om. Deci imperfect, la fel ca noi si copiii care am fost.

Nu sunt mama. Poate de asta mi se pare mai greu sa fii copil decat sa fii parinte si am rezonat cu ce scria intr-un editorial din octombrie Raluca Ion, editor al ziarului Gandul.

“Mi se pare foarte greu sa fii copil, chiar mai greu decat sa fii parinte, in conditiile in care oamenii mari isi pun atatea sperante in tine si iti lasa tie misiunea de a aduna fragmentele visurilor lor stinse si a face din ele povesti cu happy-end. Mi se pare impovarator sa traiesti sub presiunea comparatiilor, a asteptarilor uriase, a duritatii verbale folosite cu scopul de a motiva. Sa traiesti simtind ca adultii asteapta cumva de la tine propria lor mantuire. Cred ca nu e neaparat gresit, ca, in momentul in care ai un copil, te poti salva de lucrurile care te impovareaza de o viata. Insa nu prin el, ci cu el. Incercand sa vezi lumea prin ochii lui, incercand sa retraiesti totul de la inceput si sa reasezi, pe baze corecte, tot ce propriii tai parinti ori propria experienta de viata te-au invatat gresit”.

Nu stiu cum e sa fii parinte. Dar stiu cum e sa fii copilul cuiva care iti vrea binele cu orice pret. Care, din prea multa dragoste, simte nevoia sa controleze orice aspect al vietii tale, sa te fereasca de orice rau, sa evite orice amar. Care stie de la inceput ce ti-e mai bine si cum ar trebui sa faci. Care e convins ca numai unele sunt alegeri corecte si ti le impune, chiar si atunci cand tu ai vrea sa faci altfel, sa alegi tu pentru tine, chiar daca exista riscul sa gresesti. E reconfortant pentru un copil, credeti-ma din experienta, sa simta ca viata lui este si a lui, ca poate alege si in functie de-i place, nu de ce trebuie, e corect/normal sa faca.

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–Cat costa un divort la notar?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Da. Felul cum ne crestem copiii e o alegere strict personala, iar retetele nu functioneaza niciodata. Pentru ca nu exista doi copii la fel si nici parinti ideali. Un lucru mi se pare mie sigur: oricat te-ai pregati pentru a fi parinte, indiferent de alegerile corecte pe care le vei face in privinta copilului tau, el va creste intotdeauna si se va transforma in ceva ce tu nu poti controla in totalitate. Sunt batalii pe care, oricat ti-ai dori, nu le poti duce in locul lor. Exista rau si suferinta, iar, mai devreme sau mai tarziu, copilul tau tot va trebui sa dea piept cu ele, de unul singur, indiferent cate eforturi faci pentru a le elimina din viata lui.

Chiar daca e copilul tau, nu poti controla tot ce tine de el. Si despre asta vorbeste si Khalil Gibran (1883 – 1931) un poet si  filozof libanez intr-unul dintre eseurile sale, cuprinse in lucrarea “Profetul”, publicata in 1923.

Copiii tai nu sunt copiii tai.
Ei sunt fiii si fiicele vietii care tanjesc dupa ea insasi.
Ei vin prin tine, dar nu de la tine,
Si desi ei sunt cu tine, totusi ei nu-ti apartin.
Poti sa le dai dragostea ta, dar nu si gandurile tale,
Pentru ca ei au propriile lor ganduri.
Poti sa le adapostesti trupurile, dar nu si sufletele,
Pentru ca sufletele lor locuiesc in casa viitorului,
Pe care tu n o poti vizita, nici macar in visele tale.
Te poti lupta sa fii ca ei, dar nu incerca sa-i faci ca tine
Pentru ca viata nu zaboveste in ziua de ieri.
Tu esti ca arcul din care copiii tai pleaca ca niste sageti vii.

Kahlil Gibran, Profetul

Sursa:http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_36295/Ce-mai-citim-Adevarul-pe-care-nu-multi-parinti-sunt-dispusi-sa-il-accepte.html#axzz2uAE3qN10