Atunci când un cuplu căsătorit ia decizia să divorţeze, un element extrem de important şi sensibil este încredinţarea minorilor din căsătorie (termen popular – custodie copil, deşi din punct de vedere juridic în Romania acest termen are o altă semnificaţie). Chiar în lipsa unei cereri explicite din partea soţilor, hotărârea de divorţ stabileşte căruia dintre parinti i se vor încredinţa copiii spre creştere şi educare şi care este contribuţia fiecarui părinte la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor minori din căsătorie. Judecăţile de încredinţare a minorilor (de custodie) se bazează pe doctrina «interesului superior al copilului». Ce se înţelege prin acest lucru? Cum poate fi stabilit acest stadard şi cum îl interpretează psihologii? Cum asigură sistemul judiciar respectarea acestui interes? În ce fel pot contribui specialiştii din domeniul sănătăţii mentale la asigurarea acestui drept? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care îmi propun să răspund prin această lucrare. Dat fiind faptul că psihologia judiciară este încă la începuturi în România, iar statutul psihologului judiciar încă nu este reglementat prin lege, îmi voi dezvolta ideile în special pe baza studiilor şi articolelor publicate în Statele Unite.
Doctrica Interesului superior al copilului a fost introdusă în sistemul legal pentru a determina componentele custodiei copilului care îi pot conferi mediul în care se poate adapta şi dezvolta cel mai bine. Acest standard a fost introdus în Codul juridic american în 1925, cu ocazia cazului Finlay versus Finlay iar în dreptul românesc a devenit criteriuobligatoriu din 1989, odată cu adoptarea Convenţiei ONU cu privire la drepturile fundamentale ale copiilor. Doctrina Interesului superior al copilului este de obicei invocată în divorţurile în care nu se ajunge la un acord comun al părţilor, custodia devenind un motiv de dispută între părinţi (Kelley, 1997).
Divorţul are consecinţe semnificative pentru copil şi de aceea, deciziile legale privind acordarea custodiei bazate pe doctrina Interesului superior al copilului, au în vedere încredinţarea copilului la părintele care îi poate conferi cea mai bună relaţie şi mediu mediul cel mai prielnic dezvoltării. Chiar dacă aspectele pozitive al acestei doctrine sunt incontestabile (expl, respectarea nevoilor individuale şi drepturilor copiilor), în realitate, aplicarea acestui standard este supusă multor limitări. Una din principale critici aduse acestui standard se referă la caracterul său vag, care lasă loc la interpretări. Se pare că până în prezent nu a fost stabilită o definiţie operanţională larg acceptată pentru acest standard, existând o lipsă de conses în felul în care acesta este interpretat în fiecare stat, de specialişti diferiţi sau de la un caz la altul (Hall et al., 1996).
V-ar mai putea interesa si:
–Divort rapid cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Divort la notar fara sa avem un acord
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Divort cetatean strain
Care sunt consecinţele acestei stări de fapt? În primul rând, dat fiind caracterul său ambigu, Principiul Interesului major al copilului nu reprezintă un ghid clar şi precis de luarea deciziilor în instanţă, conducând de multe ori la rezultate diferite, uneori chiar
opuse, în cazuri similare (Dolgin, 1996). În al doilea rând, caracterul său vag al acestui standard adânceşte dezacordurile dintre specialiştii în sănătate mentală şi jurişti privind „binele copilului” şi criteriile de asigurarea a acestuia, conducând în anumite cazuri la conflicte de decizii (Kelley, 1997). Lispa unui cadru clar de orinetarea deciziilor şi a unui consens între experţi în asigurarea drepturilor copilului, îi poate determina pe judecători să-şi fundamenteze judecăţile pe un cadru juridic mai clar (drepturile constituţionale ale adulţilor) în defavoarea copilului. De asemenea, dificultăţile în aprecierea interesului major al copilului, poate conduce la judecăţi biasate în acord cu sistemele juridice anterioare, care să favorizeze o decizie în favoarea mamei (Arrigo, 2003). Plecând de la aceste neajunsuri şi vicii ale Standardului Interesului superior al copilului, diferiţi autori (Hall et al, 1996; Kelley, 1997) au insistat asupra necesităţii găsirii unui consens şi creerii unor ghiduri mai specifice care să orienteze evaluările şi deciziile şi să reducă biasările asociate judecăţilor în procesele de custodie. Aceste noi ghiduri care servesc Interesului superior al copilului trebuie să vizeze cooperarea între specialiştii din domeniul legal şi cel al sănătăţii mentale şi să fie fundamentate pe cercetări referitoare la rolurile parentale şi dezvoltarea copilului (Emery et al. 2005, Otto et al., 2003).
În ultimii zece ani, în Statele Unite, s-au depus eforturi considerabile în vederea standardizării luării deciziilor privind acordarea custodiei copiilor. Rolul psihologilor şi a altor specialişti în domeniul sănătăţii mentale în disputarea custodiilor a devenit unul important datorită conştientizării conflictului şi impactului semnificativ pe care îl implică procesul de divorţ. Chiar dacă legea ghidează şi controlează evaluările care stau la baza deciziilor de custodie, impunerea Standardului Interesului superior al copilului a atras de la sine necesitate implicării psihologilor în aceste procese (Emery, 2005). Psihologii judiciari, în cazurile de custodie, au rolul de evalua familia, relaţiile dintre aceştia şi mediul de viaţă în care se va dezvolta copilul în scopul de stabili opţiunea care va servi pe viitor cel mai bine interesului copilului. Raportul de expertiză formulat pe baza informaţiilor colectate în timpul evaluării are valoare juridică. Chiar dacă în present există ghiduri care stipulează criteriile de evaluare psihologică în procesele de custodie (American Psychological Association, 1994; Otto et al, 2003), rezultatele şi pertinenţa concluziilor evaluării pot fi puse la îndoială într-o mai mică sau mai mare măsură. Dintre aspectele problematice în evaluarea psihologică judiciară amintim:
a) Nu toate testele dezvoltate pentru evaluarea problemelor relevante pentru custodie sunt validate ştiinţific.
b) Anumiţi psihologii pot utiliza în mărturia lor constructele lor favorite care nu au în realitate nici o relevanţă ştiinţifică
c) Se realizează anumite testări (inteligenţă, personalitate, psihopatologie etc.) care nu au nici o relevanţă pentru problematica custodiei
d) Există date empirice insuficiente pentru a putea lua o poziţie în raport cu anumite aspecte problematice (Emery, 2005).
În România, evaluările de custodie sunt realizate de Autoritatea Tutelară şi în anumite condiţii, de către Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Pentru întocmirea raportului de evaluare, de obicei, este solicitat şi un aviz psihologic însă, în instanţă, acesta are doar valoare de indiciu. În ceea ce priveşte desfăşurarea evaluării psihologice în cazurile de custodie, aceasta se bazează, de cele mai multe multe ori, pe un număr redus de teste standardizate, sau doar pe date culese din interviul clinic şi pe observaţie. Acest lucru face ca avizul psihologic să aibă o valoare subiectivă. În condiţiile în care evaluările psihologice prezintă atâtea limite mai putem susţine că acestea servesc într-adevăr Interesului superior al copilului?
Standardul de Interes superior al copilului reprezintă încă un deziderat al justiţiei care se dovedeşte de multe ori dificil de operaţionalizat şi aplicat. Introducerea în sistemul judiciar a acestui standard a reprezintă o schimbare idelologică majoră în drept, dar şi momentul în care a fost recunoscută contribuţia psihologilor în luarea deciziilor de încredinţare a minorilor din căsătorie. În ciuda tuturor limitărilor prezentate mai sus,
psihologia are o contribuţie semnificativă în luarea deciziilor de acordare a custodiei. Datele şi concluziile obţinute în urma evaluării psihologice, pot reprezinta o sursă importantă de informaţii sau o perspectivă suplimentară indisponibilă instanţei, sporind în acest fel şansele unei decizii drepte şi în acord cu Interesul Major al copilului.
V-ar mai putea interesa si:
–Divort rapid cu copil minor
–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti
–Divort la notar fara sa avem un acord
–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate
–Divort cetatean strain
Sursa:http://www.mirelazivari.ro/acordarea-custodiei-ncredintarea-copiilor-minori-n-caz-de-divor
Daca vreti sa aflati cum puteti beneficia de avantajele medierii in caz de divort, va rog sa sunati la unul din numerele de telefon afisate la datele de contact prezente pe acest site !
Mediator Petru Mustateanu – Bucuresti 2014
