Abuzul emoţional asupra copiilor

Share Button

Bodea Emilia-Elena
Profesor de limba şi literatura română
Colegiul Economic Buzău

– Referat la Sociopsihologia familiei versus adicţie –

Un important semn de progres al lumii contemporane îl reprezintă recunoaşterea şi respectarea copilului ca fiinţă umană cu drepturi egale şi cu nevoi specifice de supravieţuire, dezvoltare, educaţie şi afirmare a personalităţii libere şi creatoare.
Tratând copilul ca pe o persoană, apărându-l şi acordându-i dreptul la viaţă particulară, la intimitate şi la dezvoltare normală, avem garanţia că îi sunt asigurate condiţiile optime de dezvoltare şi că sunt prevenite situaţiile în care abuzul îi pune în pericol existenţa sau dezvoltarea.

 

Abuzul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esenţiale. Efectele abuzului sunt profunde şi nefaste, însoţind individul de-a lungul vieţii sale.
Cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor copilului în funcţie de etapele de dezvoltare ale acestuia, de către părinţii şi adulţii cu care el interacţionează, reprezintă posibilitatea de a relaţiona corect cu ei şi de a sesiza elementele unor traume, acţionând profilactic şi terapeutic.
1)    Definiţii şi forme ale abuzului
Pentru  înţelegerea, prevenirea şi intervenţia în cazurile de abuz, prima necesitate care se impune este aceea a definirii termenilor.
Abuzul este o manifestare a violenţei faţă de copii, profitându-se de diferenţa de forţă (fizică, psihică, economică), dintre adulţi şi copii, provocând intenţionat afectarea fizică şi/sau psihică a acestora.
Există mai multe forme de abuz, iar o clasificare a lor este artificială, deoarece acestea se împletesc: abuzul fizic are şi consecinţe psihice, abuzul sexual este însoţit de efecte fizice şi psihice asupra copilului, abuzul economic poate deveni abuz fizic, dacă munca depăşeşte capacitatea fizică a copilului, emoţional, mai ales dacă munca este umilitoare.
Abuzul fizic presupune folosirea forţei fizice asupra copilului şi supunerea la munci dificile care depăşesc posibilităţile lui, având ca rezultat vătămarea integrităţii sale corporale. Pedeapsa fizică include lovirea copilului cu mâna sau cu un obiect (un băţ, o curea, bici, pantof, etc.); lovirea, bruscarea, trântirea copilului, ciupirea sau tragerea acestuia de păr, forţarea unui copil să stea într-o poziţie incomodă sau jenantă sau să facă un număr mare de exerciţii fizice. Aplicarea unei „corecţii educative” sub forma bătăii provoacă nu doar durere fizică, ci şi durere psihică, umilinţă, neputinţă. Copilul care a cunoscut violenţa prin lovituri, neglijarea sau pedepse stochează aceste experienţe traumatice în memoria vieţii lui personale.
Experienţele dureroase nu se pot „şterge cu buretele” ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Ele persistă  şi pot afecta întreaga lor dezvoltare actuală, dar şi în viitor, ca adult.
În România, la iniţiativa Orgaizaţiei Salvaţi Copiii, au fost introduse două articole în Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care prevăd:
-art. 85, la alineatul 1: „Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă”
-articolul 90: „Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă…”
Este necesară schimbarea mentalităţii potrivit căreia copilul trebuie educat folosind pedeapsa fizică, oferind alternative la aceste metode de educare a copiilor.
Abuzul emoţional (psihologic) este un comportamet inadecvat al adultului faţă de copil, cu efecte negative asupra personalităţii în formare a copilului. Respingerea, izolarea forţată, terorizarea, ignorarea şi coruperea copilului reprezintă forme ale acestui tip de abuz.
Orice formă de violenţă asupra copilului poate conduce la inducerea unei stări de teamă, anxietate, furie, fobii, a sentimentului de vinovăţie, jenă, senzaţie de insecuritate. Acestea pot conduce la:
-depresii;
-scăderea stimei de sine;
-amintiri obsesive;
-neîncrederea în propria persoană;
-anxietate conjuncturală (determinată de persoane, situaţii, evenimente ce au caracterizat situaţia de abuz);
Abuzul sexual constă în expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seducţie sau implicarea sa în acte sexuale.
Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea accesului său la educaţie.

V-ar mai putea interesa si:

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Divort on-line pt romanii din diaspora

Divort amiabil Bucuresti

Ce drepturi am in casnicie?

2)    Mediile în care se pot întâlni diferite forme de abuz:
-Familia: 
Deşi familia trebuie să constituie un mediu securizant pentru copil, aici se întâlnesc frecvent diferite forme de abuz.
Factorii care favorizează abuzul în acest mediu sunt multipli: nivelul redus de trai, şomajul, familii monoparentale, ignorarea abuzului, condiţii precare de sănătate şi viaţă (alcool, droguri, spaţiu de locuit inadecvat, număr mare de copii, nivel redus de educaţie al părinţilor.
Odată ce părinţii vor înţelege că renunţarea la pedepsele fizice şi umilitoare nu presupune renunţarea la disciplină, mulţi părinţi vor dori să înveţe despre disciplina pozitivă şi despre modalităţile nonviolente de a creşte un copil şi de a-l educa. Copiii au nevoie de limite clare şi linii directoare cu privire la ceea ce este bine şi ce este rău.
Odată ce cunoştinţele li s-au schimbat, părinţii învaţă că abandoarea practicilor de aplicare a pedepselor fizice şi umilitoare poate conduce la o mai bună disciplină şi la copii responsabili.
Şcoala:
Şcoala constituie, în primul rând, un spaţiu social de trasmitere şi asimilare de informaţii, dar şi de modelare, socializare. Adesea, în cadrul acestui proces se pot manifesta unele forme de abuz, care sunt favorizate de supraîncărcarea programului de şcoală, metode disciplinare inadecvate, de etichetare şi admonestare a copilului, lipsa unei educaţii preventive în programa şcolară, tratament discriminatoriu aplicat copilului, condiţionat de factori subiectivi.
Copiii învaţă cel mai bine în medii în care se simt preţuiţi, respectaţi şi în siguranţă. Utilizarea larg răspândită a pedepselor fizice şi umilitoare în şcoli nu este numai o încălcare a drepturilor copilului, dar este şi contraproductivă faţă de capacitatea acestora de învăţare; de asemenea, există dovezi din ce în ce mai numeroase care arată că ar fi un mijloc de intimidare care duce la nefrecventarea şcolii. Un mesaj cheie într-o strategie de eliminare a violenţei în şcoli este acela că utilizarea disciplinei pozitive este benefică pentru toată lumea, copiii vor fi prezenţi la şcoală şi vor învăţa mai bine, iar profesorii vor avea elevi mai motivaţi.
Strada:
Strada asigură anonimatul potenţialului abuzator şi este locul unde pot fi întâlnite persoane cu comportamente deviante.
La factorii care favorizează abuzul în mediile menţionate, o contribuţie importantă o au mass-media (ştiri, emisiuni, reclame cu caracter pornografic), internetul (dialogul cu persoane ecunoscute prin „chat”) şi publicitatea (de ex. Moş Crăciun devine personajul care aduce Coca-Cola, iar restaurantul este întotdeauna un Mc. Donalds).
ABUZUL EMOŢIONAL SAU PSIHOLOGIC implică orice atitudine comportamentală verbală ori nonverbală care produce un impact negativ asupra emoţiilor unei persoane.
Cu toate că abuzul emoţional este principala cauză de îngrijorare înregistrată de Asociaţiile oficiale de protecţie a copilului, nu este întotdeauna recunoscut şi nu i se acordă importanţa cuvenită, deşi în cele mai multe cazuri reprezintă forma de maltratare predominantă în cadrul familiei. Mai mult, abuzul emoţional este prezent şi alături de alte forme de maltratare. Cercetările din ultimele două decenii au evidenţiat faptul că manifestările imediate sunt mai puţin dramatice, comparativ cu cele care apar în timp. În cadrul abuzului emoţional putem include:
•    Ostilitatea şi critica extremă. Părinţii s-ar putea să vadă numai calităţile negative ale copiilor şi să le adreseze comentarii aspre şi critice, iar ei nu sunt pregătiţi şi obişnuiţi cu acest lucru. Studiile efectuate confirmă că acei copii expuşi unui climat emoţional aspru sunt, la rândul lor, cruzi cu ceilalţi.
•    Respingerea afectivităţii. Aceasta poate duce la frustrări emoţionale disperate şi la răcirea relaţiilor, uneori ducând la neîncredere sau la nevoia disperată de intimitate.
•    Lipsa de atenţie. Copilul este ignorat în special când este tăcut, sau se comportă corespunzător; când caută pe cineva să se joace sau cere aprobarea pentru a obţine ceva, este certat. Aceasta îl va conduce spre un comportament social mai puţin acceptabil, sau mai degrabă, spre unul antisocial şi agresiv.
•    Inconsecvenţa. Comportamentul care este acceptat la un moment dat este urmat de o critică şi o pedeapsă grea; un părinte care este blând şi mulţumit dimineaţa, este rece şi respingător după-amiaza. Acest lucru va crea confuzie şi neputinţa de a înţelege modul corect de comportament, sau de a avea încredere în părinte.
•    Ameninţarea cu abandonul. Pentru ceea ce ar putea fi  considerat lipsa de comportament (scăpări în comportament), copilul este ameninţat cu expulzarea de la domiciliu, putând avea valiza pregătită şi fiind condus la instituţiile de ocrotire. Frica constantă de a fi abandonat împiedică dezvoltarea unei baze sigure în evoluţia unei relaţii şi adesea duce la apropieri (ataşamente) anxioase.
•    Stresul şi nevoile necorespunzătoare. Un copil îşi poate vedea mama deprimată şi bătută de nenumărate ori de partenerul său. Copilul poate crede că persoana lui este motivul divorţului părinţilor săi. De asemenea, el poate fi folosit de aceştia să se alieze cu unul sau altul dintre ei, să ducă mesaje, să facă pace sau să dea confort şi protecţie.
Abuzul emoţional constă, aşadar, în atacuri verbale costante, care fac copilul să se simtă trist, fără valoare şi nedorit.
Semne fizice prezente la copil:
-tulburări de vorbire;
-întârzieri în dezvoltarea fizică;
-incapacitatea de a reuşi o performanţă;
Modificări ale comportamentului copilului:
-ticuri (se mişcă, se leagănă, îşi suge degetele, etc.);
-tulburări de comportament (anti-social, distructiv);
-trăsături nevrotice (tulburări de somn, de vorbire, inhibiţie pentru joacă);
-reacţii psiho-nevrotice (isterie, obsesii, fobii, ipohondrie);
-comportamente extreme (pasiv, ruşinos, agresiv, pretenţios);
-comportament supra adaptativ (necorespunzător de infantil);
-întârzieri în dezvoltare (mentală, emoţională);
-tentative de suicid;
Semne în comportamentul părinţilor:
-tratează copiii din familie inegal;
-nu par foarte preocupaţi de problemele copiilor;
-sunt reci şi respingători;
-nu au manifestări de dragoste pentru copii;
-găsesc că nimic nu este bun sau atractiv la copii;
-au comportamente inegale faţă de copii;
3) Factorii de risc asupra copilului:
a) Caracteristici parentale (sau ale adultului abuzator):
-adulţii abuzatori au suferit, la rândul lor, abuzuri sau au avut o copilărie nefericită;
-consumă excesiv alcool, droguri;
-au boli mentale (depresie, inclusiv comportament suicidar ori psihotic), sunt instabili emoţional sau au o sănătate precară, care nu le permite să securizeze viaţa copilului;
-au cunoştinţe sumare despre dezvoltarea copilului, nu-l apreciază corect, au aşteptări nerealiste din partea lui (privitor la reacţii, performanţe);
-au un stil educativ conflictual (fie autoritar, critic, intolerant, ostil, restrictiv, fie hiperprotector anxios sau perfecţionist, fie indolent, indiferent);
-au o rigiditate relaţională şi o rată crescută de agresivitate;
b) Condiţii socio-economice, familiale:
-izolare socială a familiei sau conflicte maritale, divorţ;
-părinte unic sau în relaţie de coabitare;
-aglomerare în  spaţiul de domiciliu;
-stres economic, sărăcie;
-stres profesional;
-pierderi situaţionale (şomaj, decese, mutări frecvente, incendii, accidente, etc.);
-preluarea modelului educaţional de tip hiperautoritar sau violent.
4) Consecinţele abuzului
Efectele abuzului trebuie analizate în funcţie de următoarele variabile: tipul de abuz, vârsta copilului în momentul comiterii abuzului, suportul post-abuz.  Imediat după comiterea abuzului, simptomatologia dezvoltată de victimă este preponderent de tip somatic, asociată cu tulburări neurovegetative (cefalee, vertij, greaţă, vomă, transpiraţie, etc.) şi emoţionale (teamă, fobii, amintiri obsesive, sentimente de insecuritate şi/sau vinovăţie). În timp, efectele abuzului se regăsesc la adult într-un comportament cu dificultăţi de adaptare, relaţionare şi integrare socială, comportament agresiv şi/sau autoagresiv, tulburări în sfera afectivă, disfuncţii sexuale, perpetuarea comportamentului abuzator.

STUDIU DE CAZ:
În activitatea didactică am întâlnit numeroase cazuri de abuzuri emoţionale asupra copiilor, fie că era vorba de copii abuzaţi emoţional în familie, fie în cadrul şcolii.
Din multitudinea (din nefericire!) cazurilor , mă voi referi la situaţia unui copil de 11 ani, elev în clasa a V-a, care provenea dintr-o familie aparţinând unei categorii defavorizate socio-economic. Părinţii erau în căutarea unor locuri de muncă, pentru a asigura condiţiile minime de siguranţă materială pentru cei trei copii, de 6, 9 şi 11 ani. Părinţii erau foarte stresaţi, deoarece studiile (absolvenţi de şcoală profesională) nu le permiteau ocuparea unor locuri de muncă bine plătite, în schimb li se cerea să muncească din greu, mult peste program, fără să fie plătiţi suplimentar. În aceste condiţii, neavând timp suficient pentru a relaţiona  normal cu copiii, neavând un alt adult de încredere în preajmă, care să le ofere sprijinul, rolul de a avea grijă de casă şi de fraţii mai mici îi revenea lui Andrei, băiatului de 11 ani, elev în clasa a V-a. Când părinţii soseau acasă, după o zi de trudă, descărcarea nervoasă avea loc asupra  copilului mai mare, pe care îl apostrofau pentru toate neregulile din casă, de peste zi.
După ce îl acuzau pentru diverse stricăciuni din casă, cauzate de zburdălnicia fraţilor mai mici, pe care nu-i putea controla în totalitate, părinţii îl etichetau: „prost”, „netrebnic”, „bătut în cap” şi sfârşeau prin invariabila formulă: „nu eşti bun de nimic!”, dîndu-i, ca „bonus” şi câte o palmă sau câte o curea peste picioare.
Copilul se străduia din răsputeri să ţină pasul cu colegii lui de clasă, învăţa să scrie, să citească şi tot ceea ce trebuia să ştie un elev din ciclul primar de învăţământ. Neşansa lui a fost să întâlnească o învăţătoare plictisită de prea multe generaţii îndrumate, în prag de pensionare, fapt care, însă, nu o scuză, deoarece e puţin probabil să fi fost altfel în îndelungata-i „carieră”. Dar, paradoxal, învăţătoarea nu era deloc plictisită atunci când era vorba de copiii unor patroni sau ai unor oameni cu o poziţie socială bună. Şi oricât s-ar fi străduit Andrei să înveţe, nu primea nicio încurajare din partea învăţătoarei, dimpotrivă, aceasta îşi permitea să-şi „descarce” nervii pe el, „răsplătindu-l” cu câte o palmă pentru orice stângăcie a elevului la lecţie, sau pentru câte un răspuns incorect, la care adăuga, spre hazul unor elevi din clasă, etichete: „eşti o loază”, ”eşti cel mai slab elev din clasă” şi ameninţări de genul: „te las repetent!”, fără să se străduiască să afle ce se întâmplă cu el, cu adevărat, să încerce să-i întindă o mână de ajutor şi să aibă răbdare să-i observe strădaniile de a progresa.
În sfârşit, copilul a reuşit să facă slalom printre problemele de acasă şi cele de la şcoală şi a ajuns, împreună cu colegii lui, în clasa a V-a, când l-am cunoscut eu, ca profesoară de limba şi literatura română şi dirigintă, în acelaşi timp, aflându-i „povestea” din discuţiile cu părinţii, cu el şi cu colegii lui.
Copilul mi-a atras atenţia încă de la început, prin faptul că era deosebit de retras, tăcut (chiar şi în pauze), nu îşi făcea temele decât rareori, iar când îl ascultam la ora de limba şi literatura română îi tremurau mâinile şi era foarte neliniştit. Însă ceea ce m-a determinat să-mi dau seama că e ceva mai mult decât neglijenţă şi rea-voinţă din partea lui, a fost faptul că într-o zi, în timp ce le verificam tema pentru acasă, trecând pe lângă banca lui, am ridicat mâna spre frunte să-mi îndrept o şuviţă rebelă. Atunci a tresărit şi s-a ferit; s-a retras foarte mult spre colegul lui, ridicându-şi genunchii şi ghemuindu-se, de parcă s-ar fi prăbuşit ceva peste el. Colegii lui nu au reacţionat: fie erau obişnuiţi cu aşa ceva, fie nu erau atenţi la ceea ce se întâmpla. L-am întrebat ce s-a întâmplat, dar nu am primit niciun răspuns de la el. Am bănuit ceva, de aceea ora următoare am încercat să repet gestul în acelaşi loc din clasă şi efectul a fost acelaşi: copilul s-a ferit de parcă urma să primească o palmă. De data aceasta l-am rugat să-mi spună ce se întâmplă, iar unii dintre colegii lui au râs, alţii, mai gravi, mi-au spus despre ce era vorba: d-na învăţătoare obişnuia să-l lovească, să-i dea câte o palmă de câte ori nu-şi făcea tema sau nu ştia (şi asta se întâmpla cam des), aşa încât elevul îşi formase nişte gesturi-reflex de apărare.

Am înţeles că aveam în faţa mea un copil abuzat fizic şi emoţional, atât în mediul familial, care ar fi trebuit să-i ofere protecţie şi siguranţă, propice dezvoltării armonioase a personalităţii sale în formare, cât şi în mediul şcolar, care mai mult îl traumatiza, decât să-l stimuleze.
În această situaţie, am convocat consiliul profesoral al clasei, le-am prezentat cazul şi le-am solicitat sprijinul. Împreună cu psihologul şcolii am făcut o vizită la domiciliul lui Andrei şi am reuşit să vorbim cu părinţii elevului, care, într-adevăr, corespundeau portretului-robot al părintelui abuzator: un nivel scăzut de empatie, o slabă stimă de sine, rigiditate, dependenţă, consumul de alcool sau droguri, posesivitate care conduc adultul la o lipsă de inhibiţie în exprimarea frustrărilor sale şi a comportamentelor impulsive (W. Langeland, C. Hartgers, 1998).
Aşadar, părinţii lui Andrei erau foarte surprinşi de ceea ce le spuneam despre copilul lor, de faptul că este un copil inteligent care are nevoie de atenţie, încurajare şi încredere din partea lor. Îşi priveau copilul distanţi, cu neîncredere, de parcă ar fi fost vreo farsă. În cele din urmă, am reuşit să-i determinăm să vină la şedinţele cu părinţii, la lectorate cu părinţii şi, pe măsură ce îşi regăseau drumul spre sufletul copilului lor, am observat că Andrei se străduia tot mai mult şi chiar reuşea să se integreze în colectivul clasei, fiind ajutat şi de cea mai mare parte a colegilor săi şi de faptul că i-am acordat responsabilităţi în cadrul grupului din care făcea parte. Simţindu-se valorizat, Andrei a devenit sociabil, iar rezultatele la învăţătură s-au îmbunătăţit simţitor, astfel încât, în anul următor s-a simţit suficient de pregătit, încât să meargă şi la olimpiada de limba şi literatura română, faza pe municipiu, la care a obţinut o notă destul de mare. Prin colaborarea cu psihologul şi consilierul şcolar, s-a încercat diminuarea traumelor suferite de copil în cei câţiva ani de viaţă, în care familia sa intrase în declin socio-economic.

CONCLUZII:
Situaţiile de abuz din şcoală, amintite anterior, pot fi înlăturate, dacă fiecare dintre noi îşi dezvoltă următoarele competenţe didactice: răbdarea, comunicarea empatică, disponibilitatea pentru acceptarea schimbărilor, abilităţi de comunicare cu persoane aparţinând unor grupuri sociale diferite, stăpânirea problematicii abuzului, cunoaşterea cauzelor, modalităţilor de manifestare şi a posibilităţilor concrete de îndrumare şi soluţionare a situaţiei de abuz.
Copilul care-şi cunoaşte drepturile are şansa de a se apăra împotriva abuzului. De aceea, consider că nu lipsite de importanţă sunt lecţiile de educaţie civică, opţionalele de educaţie pentru drepturile copilului, alte mijloace de exprimare liberă a opiniilor copiilor (reviste pentru copii, emisiuni radio, cărţi scrise şi ilustrate de către copii).
Este important ca împreună, părinţi şi educatori, să facem totul pentru a învăţa copiii să recunoască şi să se apere de potenţialii abuzatori, să nu fie nesupravegheaţi, să le cunoaştem prietenii, să nu fim indiferenţi faţă de orice formă de abuz.
Pentru stoparea acestui fenomen (abuzurile) şi prevenirea comportamentelor inadecvate în relaţie cu copilul, care reprezintă factori de risc cu consecinţe asupra dezvoltării acestuia, este necesară, însă, schimbarea mentalităţii adultului în creşterea şi educarea copilului. Este necesară derularea de campanii sistematice la nivel naţional, pregătirea specialiştilor care lucrează cu copiii, dezvoltarea de servicii specializate şi un cadru legal care să asigure respectarea drepturilor copilului şi intervenţia adecvată. Promovarea unei discipline pozitive, în care copilul este tratat ca o persoană care are propriile opinii, a cărui participare în deciziile care se iau pentru el este promovată ca o modalitate normală de relaţionare, reprezintă garanţia succesului în schimbarea mentalităţii.

V-ar mai putea interesa si:

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Divort on-line pt romanii din diaspora

Divort amiabil Bucuresti

Ce drepturi am in casnicie?

BIBLIOGRAFIE:

•    Bonchis, E. (2006) – Teorii ale dezvoltării copilului, Editura Dacia, 2006
•    Ciofu, C. (1998) – Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală AMALTEA, Bucureşti
•    Munteanu, A (2001) –Familii şi copii în dificultate, Editura Mirton, Timişoara
•    Munteanu, A. (1998) – Psihologia copilului şi a adolescentului, Editura Augusta, Timişoara

Sursa:http://euroacademia.ro/ro/antidrog/91-biblioteca-antidrog/288-abuzul-emoional-asupra-copiilor.html

Daca doriti sa solicitati un mediator din echipa noastra o puteti face apeland  unul din numerele de telefon afisate la datele de contact !

Share Button
(Acest articol a fost citit astazi de 311 persoane, 1 vizite azi)