Cred că şi renunţările au o umbră de curaj în ele. Îţi trebuie tărie pentru a accepta că porţi o luptă care nu-i pentru tine, că eşti prea mic pentru o provocare atât de mare, că poate, poate se întâmplă uneori ca lucrurile bune să vină tocmai atunci când nu te zbaţi cu înverşunare pentru ele. Şi renunţările mai poartă încă ceva în ele: gustul amar al resemnării.

De multe ori am continuat lupte pierdute poate din start. Am rămas acolo, pe câmpul de bătălie, până când am fost sigură că nu a mai rămas nimic de salvat. “Sunt curajoasă” – asta-mi spuneam, dar de fapt nu am ştiut niciodată să mă retrag la timp. Cumva, ar fi fost o dovadă de laşitate să plec atunci când nu era totul consumat, aşa că în loc să îmi accept spăşită neputinţa, preferam să lupt până nu mai rămânea nimic în jurul meu. Atunci când e totul distrus, nu mai poţi să lupţi. Nu mai ai pentru ce. Trebuie să distrugi totul, să sfărâmi orice vis şi să transformi amintirile în praf, trebuie să ţi se scurgă printre degete sentimentele, să nu te mai poţi agăţa de ele. Trebuie să dărâmi poduri şi să demolezi case până când ajungi să dormi în ruine sub cerul liber. Şi abia atunci eşti gata să pleci mai departe.

Pe bună dreptate spunea Paler că nu ştim să ne despărţim niciodată la timp, că reuşim să transformăm tot ce ne-a legat vreodată în amintiri murdare şi dureroase. Într-un hoit care miroase urât. Dar l-aş întreba şi eu pe el de unde ştiu când e timpul?  L-aş ruga să mă înveţe şi pe mine cum să plec fără nicio urmă de regret. Vreau să aflu cum aş putea să îmi îndrept bagajele către alte destinaţii fără să privesc în urmă. Şi mai ales, cum mă mai uit în oglindă apoi? Cum să mă consoleze un “Ai făcut tot ce puteai face”, când eu ştiu că n-am făcut asta?

Pe mine m-a măcinat întotdeauna gândul că victoria poate fi la un pas distanţă. La un cuvânt nerostit, la un pas neparcurs încă, la un zâmbet, o privire sau o mângâiere. Poate doar atât mă mai desparte de visul meu, poate trebuie să mai încerc încă o dată, poate trebuie să mai rezist încă puţin şi o să fie bine. Soldaţii adevăraţi luptă până la ultima suflare. Poate că fericirea e aproape de mine.

„Poate” ăsta o să ne omoare într-o zi. Cum am ajuns să ne trăim viaţa sub auspiciile lui “poate”? Când “poate o să fiu fericit” a devenit pentru noi o opţiune?

V-ar mai putea interesa si:

–Divort rapid cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–Divort la notar fara sa avem un acord

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Divort cetatean strain

Sursa:http://journalulevei.wordpress.com/2013/09/04/spune-mi/comment-page-1/#comment-3710