Experienta din cabinetele psihoterapeutilor este de multe ori revelatoare. O poveste frumoasa si emotionanta, cu final fericit.

M-am trezit asezata pe o canapea, vorbind despre dorinte si nevoi, despre trecut si prezent, cu lacrimi mari siroindu-mi pe obraz. Simteam nevoia sa ma exprim, sa spun tot ce-mi ardea sufletul, abia atunci constientizand ce univers restrans aveam si cat de retrasa eram in el, cat de greu imi era sa-mi gasesc acele cuvinte dinspre mine catre ceilalti.

Era un “ceva” in interiorul meu, despre care nu puteam sa povestesc, era ferecat bine si tinut intr-un intuneric opac. Imi era frica sa eliberez acel “ceva”, cu cat se lamenta mai mult in interiorul meu, cu atat imi era mai teama , tot mai teama, de el, si,  chiar daca era parte din mine, nu puteam sa-l definesc, doar ma luptam cu el.

Aveam momente cu amintiri incetosate, apoi clare si dusmanoase, obositoare, fara a le mai putea face fata. Si-apoi, brusc, totul se lumina si ca intr-un flash, vedeam totul limpede, stralucitor si echilibrat.

La prima sedinta am ajuns precipitata, cu temerea de a nu intarzia, de a nu face fata si cu acel “ceva” inauntrul meu, care ma chircea de suferinta. Prin urmare, aveam o certitudine: ca se afla in permanenta cu mine, in fiinta mea si nu altundeva, in afara.

Fata mea luase expresia suferintei launtrice, schitam doar zambete vagi, de complezenta, fiind tot timpul in ofensiva, la “panda”, ca nu cumva cineva sa ma desconsidere, sa ma jigneasca ori sa-mi aduca vreun afront vis-à-vis de frumusetea sau inteligenta mea. Asteptam doar complimente, aprecieri, si atunci cand le primeam le tratam ca pe niste minciuni care ma raneau.

Traiam intr-o confuzie totala, a tot ce se intampla in jurul meu, cum oamenii fac anumite lucruri si de ce , insa aveam curiozitati care priveau viata lor, mecanismul dupa care functionau.

Cand mi s-a facut pentru prima data regresie, am stiut varsta la care a debutat drama mea interioara si pentru prima data, dupa un timp indelung uitat, corpul meu s-a relaxat si am stiut ca vreau mai mult: sa-mi prelungesc starea de bine, de pace si relaxare si, de ce nu, s-o permanentizez.

Paseam nesigura in propria-mi viata si temerile mele incepeau sa se disipeasca precum norii negri de furtuna de vara. Puteam sa vorbesc despre acel “ceva’, concretizat in angoase, anxietate provocate de lupta mea interioara, de rezistenta mea in acceptarea lor ca pe niste halte neprietenoase in care a trebuit sa cobor in anumite moment ale vietii mele.

Am putut vorbi despre mama, de cat de greu mi-a fost sa fac fata dorintelor ei, transformate in directii trasate. Despre copilaria mea in care mi se indusesera gesturi, comportamente, atitudini. Inspiram si expiram linistita, fara a-mi mai fi teama ca voi gresi, fara a-mi mai reprima sentimente, placeri, aspiratii.

Eram in lumea mea, de copil nevinovat, nevirusata si cu increderea ca pot si am dreptul sa iau hotarari fara a fi apostrofata ori pedepsita de nestiinta.

Am putut sa accept faptul ca tata era prezent doar fizic, fara a avea vreo opinie pertinenta sau doar o opinie in fata mamei. Si tot regresia m-a ajutat sa aflu ca acel “ceva’ se afla in fiinta mea din frageda copilarie si ca tata nu a putut ori nu a vrut sa faca ceva, pentru a ma feri de el.

Am trait permanent pana la 28 de ani vinovata, obsedata, directionata, uitand sa gandesc, sa simt, sa doresc, sa aspir. Toata viata mea de pana acum mi-a fost planificata in asa fel pentru a-i face pe plac mamei, traind intr-un buncar, cu o realitate modificata dupa reguli bine trasate de ea.

Am reusit sa-mi dau voie sa iubesc, sa gresesc, sa am opinie, fara a fi corectata, am constientizat ca pot sa fiu diferita, sa am defecte si vicii si sa mi le accept.

Mi-au trebuit ani sa inteleg ca pot fi libera in a darui si primi iubire, ca furia si dragostea apartin constiintei mele si pot sa le folosesc oricand.

Mi-au trebuit ani sa aflu ca am un caracter personal, un orgoliu, o percepere a dreptatii si placerii, ce nu se pliau pe conceptia familiei mele. Am inceput sa caut destinderea, pacea, relaxarea si  merg in continuare “pe canapea”, pentru a ma regasi total.

Nu-mi mai reprim ganduri, sentimente, incerc doar sa le stapanesc si eventual sa le folosesc in avantajul meu. Acum ma cunosc si ma plac asa cum sunt, imi cunosc limitele si traiesc libera in armonie cu mine.

Imi construiesc un univers propriu, autentic, conform cu dorintele mele, fara a fi influentat de familia mea. Privesc senina spre lumina si nu-mi mai este teama sa primesc si sa daruiesc. Ma trezesc cu sentimentul de frumos, fericire, implinire, importanta.

Nu voi mai da voie nimanui sa-mi traseze credinte care nu-mi apartin si in care nu cred. Traiesc propria-mi viata cu intensitate si nu-mi mai este frica sa ma intalnesc pe mine.

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–Cat costa un divort la notar?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Sursa:http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/am-reusit-sa-mi-dau-voie-sa-iubesc-sa-gresesc-sa-am-o-opinie-2142321