Traducerea şi adaptarea după Dr. William Bernet

Articol publicat în volumul  Probleme actuale ale ştinţelor umaniste,

Analele ştiinţifice ale doctoranzilor şi competitorilor, Chişinău, 2011.

     Noţiunea de Parental Alienation Syndrome (PAS – Sindromul de alienare parentală) a fost introdusă de profesorul de psihiatrie american Richard A. Gardner în anul 1985. El defineşte PAS ca fiind o tulburare ce apare în principal în contextul disputei părinţilor asupra stabilirii custodiei unui copil şi se manifestă ca o campanie nejustificată de denigrare, în faţa copilului, a unui părinte de către celălalt. Unul dintre părinţi, realizează o „spălare a creierului” copilului, o îndoctrinare, „vorbeşte de rău” celălalt părinte în faţa copilului, efectul fiind un adevărat abuz emoţional asupra acestuia. 

     Dr. Douglas Darnall introduce noţiunea de Parental Alienation (PA – Înstrăinare parentală) ca fiind orice constelaţie de comportamente, conştiente sau inconştiente, care ar putea evoca o perturbare a relaţiei dintre copil şi părintele care nu deţine custodia sa. Pentru Dr. Darnall, accentul cade pe spălarea creierului (brainwashing), alienarea fiind un proces reciproc în care ambii părinţi sunt prinşi.

     Alienarea parentală a stârnit multe controverse în lumea ştiinţifică. Sindromul alienării parentale nu este recunoscut până în acest moment ca diagnostic psihiatric. Asociaţia Psihologilor Americani (American Psychological Association) nu a precizat până în prezent o poziţie oficială, nici pro, nici contra. Cu toate acestea, PAS şi PA au fost acceptate de mulţi profesionişti şi de multe instanţe din SUA, Canada, Australia şi Europa, incluzând CEDO şi instanţele din România.

     În anul 2010, Dr. William Bernet, profesor de psihiatrie la Vanderbilt University School of Medicine, expert în psihiatria copilului şi psihiatrie legală, alături de o serie de specialişti în sănătate mintală din 11 ţări, printre care S.U.A., Canada şi majoritatea statelor europene, a definit  Tulburarea de alienare parentală (Parental Alienation Disorder – PAD) şi a propus includerea acesteia în DSM – Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale –  ediţia a V-a  (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, publicat de American Psychiatric Association).

     Principala caracteristică a Tulburării de alienare parentală este că un copil, de obicei aflat în situaţia în care părinţi sunt angajaţi într-un divorţ cu grad înalt de conflict, creează o alianţă cu unul dintre părinţi (părintele preferat) şi respinge relaţia cu celălalt părinte (părintele înstrăinat) fără a avea o justificare legitimă. Simptomul principal este rezistenţa sau refuzul copilului de a avea contact cu părintele înstrăinat (Criteriul A).

     Comportamentul copilului include o campanie persistentă de denigrare a părintelui înstrăinat şi lipsa sau absurditatea raţionamentului pentru care acesta este respins (Criteriul B).

     Următoarele semne clinice apar frecvent în cadrul acestei tulburări, mai ales atunci când aceasta atinge un nivel moderat sau sever (Criteriul C):

• Lipsa de ambivalenţă – se referă la convingerea copilului că părintele înstrăinat este întrutotul rău iar părintele preferat este întrutotul bun;
• Fenomenul „liber-cugetător” – copilul consideră că decizia de a respinge părintele îi aparţine în totalitate şi că nu este influenţat de către părintele preferat;
• Sprijinul necondiţionat – copilul ia automat partea părintelui preferat în cazul unui dezacord;
• Copilul poate prezenta o desconsiderare pentru sentimentele părintelui înstrăinat şi o lipsă a sentimentului de vinovăţiefaţă de acesta;
• Copilul poate expune scenarii preluate de la părintele preferat, identice cu cele declarate de acesta;
• Animozitatea copilului faţă de părintele înstrăinat se poate extinde şi la familia acestuia.

     Diagnosticul de Tulburare de alienare parentală nu se stabileşte atunci când refuzul copilului de a avea contact cu părintele respins este justificat, de exemplu în cazul în care copilul a fost neglijat sau abuzat de acel părinte (Criteriul D).

     Caracteristici asociate

     Tulburarea de alienare parentală poate fi uşoară, moderată sau severă. Când Tulburarea de alienare parentală este uşoară, copilul poate refuza contactul cu părintele înstrăinat, dar atunci când sunt împreună se bucură de o bună relaţie cu acesta. Copilul poate avea o relaţionare bună, puternică cu ambii părinţi, chiar dacă afirmă critici la adresa părintelui înstrăinat.

     Când Tulburarea de alienare parentală este moderată, copilul poate refuza contactul cu părintele înstrăinat şi să continue să îl critice şi să se plângă de acesta chiar şi în perioada de vizitare.  Copilul poate avea o relaţie uşor sau moderat patologică cu părintele preferat.

     Când Tulburarea de alienare parentală este severă, copilul refuză cu putere întâlnirea, se poate ascunde sau fugi de părintele înstrăinat. Comportamentul copilului este determinat de convingerea falsă că părintele înstrăinat este rău, periculos sau lipsit de valoare. Copilul are de obicei o relaţie patologică cu părintele preferat, uneori împărtăşind cu acesta o viziune paranoidă asupra lumii.

     Diagnosticul de Tulburarea de alienare parentală se referă la copil; părintele preferat al acestuia sau alte persoane de care copilul depinde pot manifesta următoarele atitudini sau comportamente, care sunt deseori cauza principală a tulburării:

     Critici persistente la adresa calităţilor şi aptitudinilor parentale ale părintelui înstrăinat;

     Afirmaţii care induc copilului teamă, neplăcere sau îl fac să critice părintele înstrăinat;

     Diverse comportamente menite de a îndepărta părintele din viaţa copilului.

     Comportamentul părintelui preferat poate include sesizări către poliţie sau serviciile de protecţie a copilului împotriva părintelui înstrăinat.

     Tulburarea de alienare parentală poate fi cauza pentru falsele acuze de abuz sexual împotriva părintelui înstrăinat. Părintele preferat poate ajunge la litigii, mergând până la abuz de drept. Părintele preferat poate încălca hotărârile judecătoreşti care nu sunt pe placul său. Deseori, la aceste persoane se pot observa tulburări psihice:  tulburare de personalitate narcisică sau borderline, experienţe psihotraumatice în copilărie, trăsături paranoide. De asemenea, părintele înstrăinat poate manifesta o serie de comportamente, care pot influenţa sau contribui la declanşarea tulburării: lipsa de căldură şi implicare, abilităţi parentale deficitare, lipsa de timp dedicat activităţilor cu copilul. Cu toate acestea, intensitatea şi durata respingerii de către copil nu este nici pe departe proporţională cu carenţele minore şi slăbiciunea abilităţilor parentale ale părintelui înstrăinat. 

     Deşi Tulburarea de alienare parentală apare cel mai adesea în situaţii de conflict între cei doi părinţi legat de custodie, aceasta poate interveni şi în alte tipuri de conflict legat de custodie, cum ar fi litigiile dintre un părinte natural şi un părinte vitreg sau dintre un părinte şi un bunic. Uneori alţi membri ai familiei, cum ar fi părinţii vitregi sau bunicii pot contribui la apariţia Tulburării de alienare parentală.  Ocazional, alte persoane – terapeuţi sau lucrători în protecţia copilului – pot contribui la apariţia Tulburării de alienare parentală prin încurajarea sau sprijinirea refuzului copilului de a avea contact cu părintele înstrăinat. Tulburarea de alienare parentală nu apare în mod necesar în cazuri de litigii legate de divorţ, ci poate apare şi în familii organizate sau după mulţi ani după divorţ.

      Diagnostic diferenţial

     Deseori copilul, după separarea părinţilor sau divorţ, poate să evite contactul cu părintele ce nu a obţinut custodia. Există o serie de explicaţii posibile ale acestui comportament. Tulburarea de alienare parentală este un motiv important, dar nu singurul pentru care un copil poate refuza contactul cu celălalt părinte.

     În cursul dezvoltării normale, copilul poate fi mai apropiat de un părinte sau de celălalt, în funcţie de stadiul său de dezvoltare şi evenimentele petrecute în viaţa copilului. Când părinţii nu sunt de acord, este normal pentru un copil să trăiască un conflict de loialitate. Aceste variaţii trecătoare în relaţia unui copil cu mama sau tatăl său nu îndeplinesc criteriile pentru diagnosticarea unei Tulburări de alienare parentală deoarece nu constituie o respingere persistentă sau o denigrare a unui părinte care să atingă nivelul unei campanii de denigrare.

     În cazul în care copilul a fost abuzat, neglijat sau respins de către părintele care nu a obţinut custodia sau de partenerul actual al acestuia, ostilitatea copilului poate fi justificată şi este de înţeles că acel copil refuză să viziteze locuinţa acelui părinte. Dacă abuzul este motivul pentru care copilul refuză să-şi viziteze părintele, va fi pus diagnosticul de abuz fizic sau sexual asupra copilului şi nu de Tulburare de alienare parentală.  Este important de reţinut că un părinte abuzator poate utiliza exagerat conceptul de alienare parentală pentru a acuza celălalt părinte de refuzul copilului de a avea relaţie cu el. În cazul tulburării psihotice induse, un părinte delirant poate influenţa copilul să creadă că celălalt părinte este o persoană malefică, de care trebuie să îi fie frică şi care trebuie evitată. În Tulburarea de alienare parentală părintele alienator poate avea opinii negative foarte puternice despre celălalt părinte, dar menţine contactul cu realitatea.

     Când părinţii se separă sau divorţează, un copil cu tulburare de anxietate de separare poate deveni chiar mai îngrijorat şi anxios la despărţirea de cel care îl îngrijeşte. În cazul anxietăţii de separare copilul este preocupat cu temerile nerealiste că i s-ar putea întâmpla ceva rău părintelui care în îngrijeşte, în timp ce în cazul Tulburării de alienare parentală copilul este preocupat de convingerile nerealiste că părintele înstrăinat este periculos.

     Este exclus ca un copil cu fobie specifică, situaţională, să poată avea o teamă nejustificată de un părinte sau de un anumit aspect legat de locuinţa acestuia. Este puţin probabil ca un copil cu fobie specifică să se angajeze într-o campanie de denigrare a obiectului de care se teme, campania de denigrare fiind un element central al Tulburării de alienare parentală.

     În urma divorţului sau separării, un copil cu opoziţionism provocator poate deveni chiar mai simptomatic – furios, plin de resentimente, încăpăţânat – şi să refuze să participe la procesul de trecere de la un părinte la altul. În cazul tulburării opoziţionismului provocator, copilul poate fi în opoziţie cu ambii părinţi, în diferite contexte, în timp ce copilul cu Tulburare de alienare parentală îşi concentrează negativismul pe refuzul contactului cu părintele înstrăinat şi se implică în campania de denigrare a acestuia.

     Când părinţii se separă sau divorţează, un copil poate suferi  o tulburare de adaptare ca reacţie la diferiţi factori  stresanţi apăruţi în urma divorţului: neînţelegerile dintre părinţi, pierderea relaţiei cu un părinte şi mutarea într-un nou cartier sau scoală. Un copil cutulburare de adaptare poate avea o varietate de simptome nespecifice, inclusiv depresie, stări anxioase şi comportamente distructive, în timp ce un copil cu tulburare de alienare parentală manifestă simptome specifice, care includ campania de denigrare şi explicaţii slabe sau iraţionale pentru critica permanentă a faţă de părintele înstrăinat.

     O relaţie problematică părinte-copil (cod V) este diagnosticul potrivit daca atenţia clinică este concentrată pe relaţia dintre copil şi părintele sau părinţii divorţaţi, dar simptomele nu coincid criteriilor unei tulburări mentale. De exemplu, un adolescent rebel poate să nu prezinte o tulburare mentală, dar poate pentru un timp să refuze contactul cu unul dintre părinţi, chiar dacă ambii părinţi l-au încurajat s-o facă şi o instanţă a hotărât astfel. Pe de alta parte, tulburarea de alienare parentală poate fi diagnosticată dacă simptomele copilului sunt persistente şi îndeajuns de severe pentru a îndeplini criteriile pentru această tulburare.

      Criteriile de diagnostic pentru Tulburarea de alienare parentală

     A. Copilul,  de obicei în cazul în care părinţii sunt angajaţi într-un divorţ cu conflict de mare intensitate, creează o alianţă puternică cu un părinte şi respinge relaţia cu celălalt părinte, care devine părinte înstrăinat fără o justificare legitimă. Copilul refuză să aibă o relaţie sau să petreacă timp cu părintele înstrăinat.

     B. Copilul manifestă următoarele comportamente:

   – o respingere persistentă sau denigrare a părintelui înstrăinat, care ajunge la nivelul unei adevărate campanii;

   – explicaţiile copilului pentru respingerea sau critica părintelui înstrăinat sunt absente, slabe sau absurde.

     C. Copilul manifestă două sau mai multe din următoarele şase atitudini şi comportamente:

• lipsa de ambivalenţă;
• fenomenul de „liber – cugetător”;
• sprijinul  necondiţionat acordat unui părinte împotriva celuilalt;
• lipsa de vinovăţie cu privire la respingerea părintelui;
• prezenţa de scenarii preluate;
• ostilitate faţă de familia părintelui înstrăinat.

       D. Durata tulburării este de cel puţin 2 luni.

     E. Perturbarea provoacă suferinţă semnificativă clinic sau insuficienţă sociale în academic (profesionale), sau alte domenii importante de funcţionare.

       F.  Refuzul copilului de a avea o relaţie cu părintele înstrăinat nu are o justificare legitimă. Tulburarea de alienare parentală nu este diagnosticată dacă copilul a fost maltratat de părintele înstrăinat.

V-ar mai putea interesa si:

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Divort on-line pt romanii din diaspora

–Divort amiabil Bucuresti

–Ce drepturi am in casnicie?

Sursa:http://www.psiconsulting.ro/html/alienarea_parentala.html

Daca doriti sa solicitati un mediator din echipa noastra o puteti face apeland  unul din numerele de telefon afisate la datele de contact !