Când toate pregătirile de nuntă sunt greu de menţinut în grafic, de la costumele domnilor (începând cu mirele) la lista de invitaţi, aranjamente florale şi meniuri degustate, orchestra şi, bineînţeles, tortul şi rochia de mireasă, plus ţinutele domnişoarelor de onoare şi porumbeii care urmează să se înalţe spre cer la ieşirea mirilor din biserică… se profilează o adevărată perioadă de criză în viaţa cuplului, supus presiunilor venite din partea celor două familii, care, de obicei, găsesc că este neapărat necesar să se impună unii în faţa celorlalţi, să dramatizeze ”sacrificiile” făcute cu această ocazie, complicându-le viaţa copiilor lor, chiar dacă ei se iubesc.

Am vorbit cu alta ocazie despre mamele care doresc custodia unica a copilului lor (sau in termenii actuali-exercitarea exclusiva a autoritatii parintesti) pentru ca nu doresc ca tatal sa se implice in viata copilului. In ultima perioada mi-au fost solicitate informatii cu privire la incheierea unui acord de mediere care sa mentioneze ca tatal renunta la custodie in favoarea mamei. Acest acord de mediere nu poate fi incheiat pentru ca:
art (24) din legea 272/2004: Un părinte nu poate renunţa la autoritatea părintească, dar se poate înţelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti, în condiţiile art.

IULIANA ALEXA, redactor sef Psychologies : „Rămân cu soțul/soția mea, chiar dacă suntem în conflict, dar e pentru copil.“ Care e greșeala în acest caz?

CRISTIAN PETRESCU, psiholog: Așa cred unele persoane, că, dacă avem un copil sau mai mulți, atunci viața este în totalitate dedicată creșterii și îngrijirii acestora. Însă dacă un copil are mama tristă, nemulțumită în permanență de viața ei, ce model de comportament va avea? Copilul are nevoile lui, dar majoritatea sunt satisfăcute de către părinți. Dacă parinții sunt frustrați și nefericiți, este imposibil să nu se reflecte aceasta și în relația părinte-copil. Acest lucru va afecta sigur copilul.

Răspunderea pentru fapta altuia este o formă a răspunderii civile delictuale care constă în obligația de a repara prejudicul cauzat prin fapta ilicită comisă de alte persoane.

Răspunderea presupune că persoana care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligată să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție, răspunde de prejudiciul cauzat de către aceste persoane, ceea ce înseamnă că persoana respectivă poate să fie obligată să repare în natură prejudiciul sau să plătească despăgubiri. De asemenea, răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul nu are discernământ și nu răspunde pentru fapta proprie.

Convenţia matrimonială, care în limbajul obişnuit ar fi “contractul prenupţial”, este prevăzută de noul Cod civil şi reprezintă, practice, modalitatea prin care părţile îşi separă bunurile.

Un contract prenupţial este un document legal care se încheie între cei doi soţi înainte de oficializarea căsătorie. Clauzele incluse într-un astfel de contract pot varia de la un caz la altul, dar, în general, acestea stipulează modul în care vor fi împărţite bunurile în cazul unui eventual divorţ.

În realitate, acest contract reprezintă o măsură de precauţie pentru care veţi fi recunoscători în situaţia unui divorţ.

Din momentul în care instanţă pronunţa desfacerea căsătoriei, intervin mai multe probleme, printre care şi încredinţarea copiilor. Acest eveniment afectează, adesea, nu numai părţile între care la un moment dat s-a încheiat căsătoria, ci şi pe cei mici.

Sunt foarte multe cazurile în care din căsătoria ce se desface au rezultat unul sau mai mulţi copii minori şi se pune problema încredinţării spre creştere şi educare unuia dintre părinţi.

Autoritatea părintească sau responsabilitatea părintească (numită și autoritate parentală sau responsabilitate parentală) reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri pe care un părinte le are cu privire la copilul său.

Autoritatea părintească include printre altele încredințarea copilului, supravegherea acestuia, deciziile cu privire la religia copilului, la intervențiile medicale, întreținerea și educația copilului.

Ea se poate defini ca puterea atribuită părinților prin care li se permite acestora să decidă în privința întreținerii, supravegherii, educației și locuinței copilului.

Autoritatea părintească desemnează un cumul de drepturi și obligații, care au drept scop promovarea și protejarea bunăstării copilului.