Nu vă mai lăudaţi copiii pentru orice. Vedeţi-vă de viaţa voastră în timp ce ei îşi văd de ale lor“, este opinia fermă a consilierului personal Olga Levancuka, mamă la rândul ei, care avertizează părinţii că odraslele nu-i vor respecta mai mult dacă le vor închina restul vieţii şi se vor sacrifica.

Consilierul personal Olga Levancukaca susţine că vrea să dărâme un mit prin dezvăluirea unui adevăr pe care mulţi părinţii îl simt, dar pe care le este greu să-l recunoască, tocmai pentru ca aceştia să schimbe modelul parental greşit moştenit de la părinţii lor.

„De ce copiii pedepsiţi continuă să fie obraznici, dacă pedeapsa este considerată de sute de ani o metodă educaţională atât de eficientă?“ – iată una dintre problemele ridicate de expertul american în parenting Alfie Kohn în cadrul seminarului susţinut în weekend la Bucureşti în faţa a 500 de părinţi curioşi să afle cât de nociv este modul tradiţional de a creşte un copil.

„Pedeapsa şi recompensa sunt feţele aceleiaşi monede, dar o monedă care cumpără extrem de puţine lucruri pozitive“, în măsura în care folosirea lor ca parte esenţială a educaţiei convenţionale duce, pe termen lung, în egală măsură, la efecte negative dovedite ştiinţific.

“Nu există copii, există doar oameni.” (Janusz Korczak)

M-am gîndit mult la frîntura asta de text, la aceste șase cuvinte care exprimă atît de bine ce cred și simt despre felul în care ar trebui să ne creștem copiii. Eu cresc copii de doi ani și jumătate, cuvintele astea le-am auzit acum trei zile. Da, așa este, în capul și-n sufletul meu, cresc oameni, nu copii. Mai bine zis, le fac din brațele mele un cadru sigur în care-i las să crească așa cum le vine bine.

Doar pentru că sînt mai mici nu înseamnă că ne sînt inferiori. Că nu ne merită respectul. Că avem dreptul să-i tratăm ca pe niște animale de casă.

Reputatul psiholog american Alfie Kohn crede că recompensele şi pedepsele se potrivesc mai bine cu dresajul animalelor decât cu creşterea copiilor. El susţine parentingul necondiţionat, o teorie revoluţionară care pune accentul pe colaborarea dintre părinte şi copil.

Experienta din cabinetele psihoterapeutilor este de multe ori revelatoare. O poveste frumoasa si emotionanta, cu final fericit.

M-am trezit asezata pe o canapea, vorbind despre dorinte si nevoi, despre trecut si prezent, cu lacrimi mari siroindu-mi pe obraz. Simteam nevoia sa ma exprim, sa spun tot ce-mi ardea sufletul, abia atunci constientizand ce univers restrans aveam si cat de retrasa eram in el, cat de greu imi era sa-mi gasesc acele cuvinte dinspre mine catre ceilalti.

Era un “ceva” in interiorul meu, despre care nu puteam sa povestesc, era ferecat bine si tinut intr-un intuneric opac.

Una dintre cele mai mari frici omeneşti este frica de a fi părăsit, frica de separare, frica de abandon. Mintea noastră crede că ne poate părăsă o altă persoană, că suferim teribil pentru că ne abandonează altcineva; o iubită, un iubit, o mamă, un tată, un copil sau un prieten. Într-o oarecare măsură e adevărat: nu putem trece prin această viaţă fără să fim părăsiţi, fără să părăsim cel puţin câteva persoane, fără să ne despărţim de prieteni sau de fiinţe în care ne-am pus încrederea, nădejdea sau speranţele pentru o vreme.