(1)

La 15 aprilie 2014, Comisia a adoptat un raport privind aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului (3). Concluzia raportului este că Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este un instrument care funcționează bine și care a adus beneficii importante cetățenilor, dar că normele existente ar putea fi îmbunătățite. Este necesar să se aducă o serie de modificări regulamentului respectiv. Regulamentul respectiv ar trebui reformat din motive de claritate.

(2)

Prezentul regulament instituie norme uniforme privind competența în materie de divorț, de separare de drept și de anulare a căsătoriei, precum și în ceea ce privește litigiile legate de răspunderea părintească cu un element internațional. Regulamentul facilitează circulația în Uniune a hotărârilor, precum și a actelor autentice și a anumitor acorduri, prevăzând dispoziții privind recunoașterea și executarea acestora într-un alt stat membru. În plus, prezentul regulament clarifică dreptul copilului de a i se oferi o posibilitate de a-și exprima opinia în cadrul procedurilor al căror obiect îl face și cuprinde, de asemenea, dispoziții care completează Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”) în relațiile dintre statele membre. Prin urmare, prezentul regulament ar trebui să contribuie la creșterea securității juridice și a flexibilității și să asigure un acces la justiție mai bun și o mai mare eficiență a procedurilor.

(3)

Funcționarea corectă și fără obstacole a unui spațiu de justiție în cadrul Uniunii, cu respectarea diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre este esențială pentru Uniune. În acest sens, ar trebui să fie consolidată în continuare încrederea reciprocă în sistemele de justiție ale statelor membre. Uniunea și-a stabilit ca obiectiv crearea, menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor și accesul la justiție. În vederea punerii în aplicare a obiectivului respectiv, ar trebui consolidate drepturile persoanelor, în special ale copiilor, în cadrul procedurilor judiciare pentru a facilita cooperarea dintre autoritățile judiciare și administrative și executarea hotărârilor în materie de dreptul familiei cu implicații transfrontaliere. Recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie civilă ar trebui să fie îmbunătățită, accesul la justiție ar trebui simplificat și schimburile de informații între autoritățile statelor membre ar trebui îmbunătățite.

(4)

În acest scop, Uniunea trebuie să adopte, printre altele, măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu implicații transfrontaliere, în special atunci când sunt necesare pentru buna funcționare a pieței interne. Noțiunea „materie civilă” ar trebui să fie interpretată în mod autonom, în conformitate cu jurisprudența consacrată a Curții de Justiție a Uniunii Europene („Curtea de Justiție”). Această noțiune ar trebui să fie considerată o noțiune autonomă, care trebuie interpretată prin referire, pe de o parte, la obiectivele și la sistemul prezentului regulament și, pe de altă parte, la principiile generale care reies din ansamblul sistemelor juridice naționale. Prin urmare, noțiunea „materie civilă” ar trebui interpretată în sensul că aceasta poate cuprinde chiar măsuri care, din punctul de vedere al sistemului juridic al unui stat membru, ar putea ține de dreptul public. Aceasta ar trebui să acopere, în special, toate cererile, măsurile sau hotărârile în materia „răspunderii părintești” în sensul prezentului regulament, în conformitate cu obiectivele sale.

(5)

Prezentul regulament acoperă „materia civilă”, care include procedurile judiciare civile și hotărârile care rezultă în urma acestora, precum și actele autentice și anumite acorduri extrajudiciare în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești. Pe lângă acestea, termenul „materie civilă” ar trebui să acopere cererile, măsurile sau hotărârile, precum și actele autentice și anumite acorduri extrajudiciare referitoare la înapoierea unui copil în temeiul Convenției de la Haga din 1980 care, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție și în conformitate cu articolul 19 din Convenția de la Haga din 1980, nu sunt proceduri pe fond în materia de răspunderii părintești, dar sunt strâns legate de aceasta și fac obiectul anumitor dispoziții din prezentul regulament.

(6)

Pentru facilitarea circulației hotărârilor, precum și a actelor autentice și a anumitor acorduri în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, este necesar și oportun ca normele care reglementează competența judiciară și recunoașterea și executarea hotărârilor să fie reglementate printr-un instrument juridic al Uniunii cu caracter obligatoriu și cu aplicare directă.

(7)

În vederea garantării egalității tuturor copiilor, prezentul regulament ar trebui să reglementeze toate hotărârile în materia autorității părintești, inclusiv măsurile de protecție a copilului, independent de orice legătură cu proceduri în materie matrimonială sau de alt tip.

(8)

Cu toate acestea, deoarece aplicarea normelor în materia răspunderii părintești intervine adesea în cadrul procedurilor în materie matrimonială, este indicat să existe un singur instrument în materie de divorț și în materia răspunderii părintești.

(9)

În ceea ce privește hotărârile de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii legăturilor matrimoniale. Prezentul regulament nu ar trebui să reglementeze probleme precum cauzele de divorț, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii. Hotărârile prin care se refuză desfacerea legăturilor matrimoniale nu ar trebui să fie reglementate de dispozițiile sale privind recunoașterea.

(10)

În ceea ce privește bunurile copilului, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai măsurilor de protecție a copilului, respectiv desemnării și atribuțiilor unei persoane sau ale unui organism însărcinat să administreze bunurile copilului, să îl reprezinte și să îl asiste și măsurilor privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului. În acest context și cu titlu de exemplu, prezentul regulament ar trebui să se aplice cazurilor în care obiectul procedurii este desemnarea unei persoane sau a unei entități care să se ocupe de administrarea bunurilor copilului. Măsurile privind bunurile copilului care nu privesc protecția copilului ar trebui să fie reglementate în continuare de Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (4). Cu toate acestea, ar trebui să fie posibil ca dispozițiile prezentului regulament referitoare la competența privind chestiunile incidentale să se aplice în astfel de cazuri.

(11)

Orice tip de plasament al copilului în îngrijire într-o familie substitutivă – și anume, potrivit dreptului și procedurii naționale, la una sau mai multe persoane – sau într-un centru de plasament, de exemplu, într-un orfelinat sau într-o casă de copii, într-un alt stat membru, ar trebui să se încadreze în domeniul de aplicare al prezentului regulament, în afara cazului în care acesta este exceptat în mod expres, cum este, de exemplu, cazul plasamentului în vederea adopției, cel al plasamentului la un părinte sau, după caz, la orice altă rudă apropiată, declarată de statul membru de primire. În consecință, ar trebui să fie inclus și „plasamentul cu scop educativ” dispus de o instanță sau stabilit de o autoritate competentă cu acordul părinților sau al copilului sau la cererea acestora ca urmare a comportamentului deviant al copilului. Nu ar trebui să fie exclus decât plasamentul cu scop educativ sau cu caracter punitiv, dispus sau stabilit ca urmare a unui act al copilului care, dacă ar fi săvârșit de un adult, ar putea reprezenta un act pasibil de pedeapsă în temeiul dreptului penal național, indiferent dacă, în cazul specific, acesta ar putea atrage o condamnare.

(12)

Prezentul regulament ar trebui să nu se aplice stabilirii filiației, care este o problemă separată de atribuirea răspunderii părintești, și nici altor probleme legate de starea persoanelor.

(13)

Obligațiile de întreținere se exclud din domeniul de aplicare al prezentului regulament, deoarece sunt deja reglementate de Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului (5). În plus față de instanțele din locul în care pârâtul sau creditorul își are reședința obișnuită, instanțele competente în temeiul prezentului regulament în materie matrimonială ar trebui să aibă, în general, competența de a hotărî cu privire la obligațiile accesorii de întreținere între soți sau ulterioare divorțului prin aplicarea articolului 3 litera (c) din regulamentul menționat. Instanțele competente în temeiul prezentului regulament în materia răspunderii părintești au, în general, competența de a hotărî cu privire la obligațiile accesorii de întreținere a copilului prin aplicarea articolului 3 litera (d) din regulamentul menționat.

(14)

În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, termenului „instanță” ar trebui să i se atribuie un înțeles larg, astfel încât să cuprindă și autorități administrative sau alte autorități, cum ar fi notarii, care își exercită competența în anumite chestiuni în materie matrimonială sau în materia răspunderii părintești. Orice acord aprobat de instanță în urma examinării fondului în conformitate cu dreptul și cu procedurile naționale ar trebui să fie recunoscut sau executat ca o „hotărâre”. Alte acorduri care dobândesc efecte juridice obligatorii în statul membru de origine în urma intervenției formale a unei autorități publice sau a unei alte autorități, astfel cum a fost comunicată Comisiei de un stat membru în acest scop, ar trebui să fie executate în alte state membre în conformitate cu dispozițiile specifice din prezentul regulament privind actele autentice și acordurile. Prezentul regulament nu ar trebui să permită libera circulație a unor simple acorduri private. Cu toate acestea, ar trebui să circule acordurile care nu sunt nici hotărâre, nici act autentic, dar au fost înregistrate de o autoritate publică competentă să facă acest lucru. Astfel de autorități publice pot include notarii care înregistrează acorduri, chiar și atunci când exercită o profesie liberală.

(15)

În legătură cu „actul autentic”, termenul „abilitare” din prezentul regulament trebuie interpretat în mod autonom, în conformitate cu definiția „actului autentic” folosită în mod orizontal în alte instrumente ale Uniunii și ținând seama de obiectivele prezentului regulament.

(16)

Deși procedurile de înapoiere efectuate în temeiul Convenției de la Haga din 1980 nu sunt proceduri pe fond în materia răspunderii părintești, hotărârile prin care se dispune înapoierea unui copil în temeiul Convenției de la Haga din 1980 ar trebui să fie recunoscute și executate în temeiul capitolului IV din prezentul regulament în cazul în care trebuie să fie executate în alt stat membru ca urmare a unei noi răpiri după ce a fost dispusă înapoierea. Acest lucru nu aduce atingere posibilității de a începe o nouă procedură pentru înapoierea unui copil în temeiul Convenției de la Haga din 1980 în ceea ce privește noua răpire. În plus, prezentul regulament ar trebui să continue să se aplice cu privire la alte aspecte în situații de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, de exemplu dispozițiile în materie de competență în ceea ce privește instanța din statul membru al reședinței obișnuite, precum și dispozițiile privind recunoașterea și executarea în ceea ce privește orice măsură dispusă de respectiva instanță.

(17)

Prezentul regulament ar trebui, precum Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1996”), să se aplice tuturor copiilor cu vârsta de până la 18 ani, chiar și în cazurile în care copiii au dobândit capacitate de exercițiu înaintea împlinirii acestei vârste în temeiul dreptului care guvernează statutul lor personal, de exemplu pe baza emancipării ca urmare a căsătoriei. Acest lucru ar trebui să evite suprapunerea cu domeniul de aplicare al Convenției de la Haga din 13 ianuarie 2000 privind protecția internațională a adulților, care se aplică persoanelor cu vârsta mai mare de 18 ani, și, în același timp, ar trebui să prevină existența unor lacune între cele două instrumente. Convenția de la Haga din 1980 și, prin urmare, și dispozițiile capitolului III din prezentul regulament, care completează aplicarea Convenției de la Haga din 1980 în relațiile dintre statele membre, ar trebui să continue să se aplice în ceea ce privește copiii cu vârsta de până la 16 ani.

(18)

În sensul prezentului regulament, ar trebui să se considere că unei persoane i-a fost „încredințat” un copil în situațiile în care, în temeiul unei hotărâri, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare conform legislației statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, un titular al răspunderii părintești nu poate decide cu privire la locul de reședință al copilului fără consimțământul respectivei persoane, indiferent de termenii folosiți în dreptul intern. În unele sisteme juridice care mențin termenii „încredințare” și „vizită”, este posibil ca părintele căruia nu i s-a încredințat minorul să aibă în fapt responsabilități importante în ceea ce privește decizii referitoare la copil care depășesc sfera unui simplu drept de vizită.

(19)

Temeiurile de competență în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și ar trebui să se aplice ținând seama de acesta. Orice trimitere la interesul superior al copilului ar trebui interpretată din perspectiva articolului 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (denumită în continuare „Convenția ONU cu privire la drepturile copilului”), astfel cum au fost puse în aplicare de dreptul și procedurile naționale.

(20)

Pentru a garanta interesul superior al copilului, competența ar trebui stabilită în primul rând în funcție de criteriul proximității. Prin urmare, competența ar trebui să aparțină statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția anumitor situații stabilite în prezentul regulament, de exemplu, dacă intervine o schimbare a reședinței copilului sau atunci când se încheie un acord între titularii răspunderii părintești.

(21)

Dacă nu există încă proceduri pendinte în materia răspunderii părintești și reședința obișnuită a copilului se schimbă în urma unei mutări legale a copilului, competența ar trebui să urmeze copilul în vederea menținerii proximității. Pentru procedurile deja pendinte, securitatea juridică și eficiența justiției justifică menținerea acestei competențe până când procedurile respective au avut drept rezultat o hotărâre definitivă sau s-au încheiat în alt mod. Instanța în fața căreia sunt pendinte procedurile ar trebui, totuși, să aibă dreptul, în anumite situații, să transfere competența statului membru unde trăiește copilul în urma unei mutări legale.

(22)

În caz de deplasare sau reținere ilicită a unui copil, și fără a aduce atingere posibilității alegerii forului în temeiul prezentului regulament, instanțele din statul membru al reședinței obișnuite a copilului ar trebui să își mențină competența până când se stabilește o nouă reședință obișnuită în alt stat membru și sunt îndeplinite o serie de condiții specifice. Statele membre care și-au concentrat competența ar trebui să ia în considerare posibilitatea de a permite instanței sesizate cu cererea de înapoiere a copilului în temeiul Convenției de la Haga din 1980 să exercite și competența convenită sau acceptată de părți în temeiul prezentului regulament în materia răspunderii părintești în cazul în care părțile au ajuns la un acord în cursul procedurii privind înapoierea. Aceste acorduri ar trebui să includă atât acordurile prin care se convine înapoierea copilului, cât și cele prin care se convine ca copilul să nu fie înapoiat. În cazul în care se convine ca copilul să nu fie înapoiat, acesta ar trebui să rămână în statul membru în care are noua reședință obișnuită, iar competența cu privire la orice viitoare procedură privind încredințarea în acest stat ar trebui să fie stabilită pe baza noii reședințe obișnuite a copilului.

(23)

În condiții speciale prevăzute în prezentul regulament, competența în materia răspunderii părintești ar trebui să poată fi, de asemenea, stabilită în statul membru în care se derulează între părinți o procedură de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei, sau într-un alt stat membru cu care copilul are o legătură strânsă și cu privire la care părțile fie au convenit în prealabil, cel mai târziu la momentul sesizării instanței, fie au acceptat competența acestuia în mod expres în cursul procedurilor respective, chiar și în cazul în care copilul nu își are reședința obișnuită în statul membru respectiv, cu condiția ca exercitarea respectivei competențe să corespundă interesului superior al copilului. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, orice persoană, alta decât părinții, care, potrivit dreptului național, este de plin drept parte în procedura introdusă de părinți, ar trebui considerată ca fiind parte în procedură în sensul prezentului regulament și, prin urmare, opoziția exprimată de această parte față de alegerea instanței făcută de părinții copilului după data la care această instanță a fost sesizată ar trebui să împiedice recunoașterea acceptării prorogării de competență de către toate părțile din procedură la această dată. Înainte de a-și exercita competența în temeiul unui acord de alegere a forului sau al acceptării competenței, instanța ar trebui să analizeze dacă acordul sau acceptarea s-a întemeiat pe alegerea liberă și în cunoștință de cauză a părților vizate și că nu a rezultat ca urmare a faptului că una dintre părți a profitat de situația dificilă sau de poziția vulnerabilă a celeilalte părți. Acceptarea competenței în cursul procedurii ar trebui să fie consemnată de instanță, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale.

(24)

Orice competență acceptată sau asupra căreia s-a convenit ar trebui să înceteze, cu excepția cazului în care părțile convin altfel, de îndată ce o hotărâre pronunțată în cadrul respectivelor proceduri în materia răspunderii părintești nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare sau procedurile s-au încheiat dintr-un alt motiv, pentru a respecta cerința proximității pentru eventualele noi proceduri viitoare.

(25)

Atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită și competența nu poate fi stabilită nici pe baza unui acord privind alegerea forului, ar trebui să fie competente instanțele din statul membru în care este prezent copilul. Această regulă privind prezența ar trebui să se aplice, de asemenea, copiilor refugiați, precum și copiilor care, ca urmare a tulburărilor majore din statele membre în care își au reședința obișnuită, sunt deplasați internațional. Cu toate acestea, în lumina prezentului regulament coroborat cu articolul 52 alineatul (2) din Convenția de la Haga din 1996, această normă de competență ar trebui să se aplice numai copiilor care își aveau reședința obișnuită într-un stat membru înaintea momentului deplasării. În cazul în care reședința obișnuită a copilului înaintea momentului deplasării se afla într-un stat terț, ar trebui să se aplice norma de competență prevăzută de Convenția de la Haga din 1996 în ceea ce privește copiii refugiați și copiii deplasați internațional.

(26)

În circumstanțe excepționale, s-ar putea ca o instanță din statul membru în care copilul își are reședința obișnuită să nu fie cea mai în măsură să examineze cauza. Cu titlu de excepție și în anumite condiții, fără a avea însă obligația de a proceda astfel, instanța care este competentă ar trebui să poată să își transfere competența, într-o cauză specifică, unei instanțe din alt stat membru, în cazul în care această instanță este mai bine plasată pentru a evalua interesul superior al copilului în cauza respectivă. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, transferul de competență în materia răspunderii părintești, de către o instanță dintr-un stat membru, ar trebui să aibă loc numai către o instanță dintr-un alt stat membru cu care copilul în cauză are o „legătură specială”. Prezentul regulament ar trebui să stabilească o listă exhaustivă a elementelor decisive ale unei astfel de „legături speciale” pentru scopurile respective. Instanța care este competentă ar trebui să solicite transferul competenței către instanța din alt stat membru numai dacă hotărârea sa anterioară de a suspenda procedura și de a formula această cerere de transfer de competență a rămas definitivă, în cazul în care această hotărâre poate face obiectul unor căi de atac în temeiul dreptului național.

(27)

În circumstanțe excepționale și având în vedere interesul superior al copilului în cauza respectivă, o instanță dintr-un stat membru cu care copilul are o legătură specială în sensul prezentului regulament, dar care nu este competentă în temeiul prezentului regulament, ar trebui să poată solicita transferul competenței de la instanța competentă din statul membru în care copilul își are reședința obișnuită. Cu toate acestea, acest lucru nu ar trebui să fie permis în cazuri de deplasare sau reținere ilicită a unui copil. Identificarea instanței competente ar trebui să fie efectuată în temeiul dreptului național al statului membru solicitat.

(28)

Un transfer de competență, fie că este solicitat de o instanță care dorește să își transfere competența sau de o instanță care dorește să obțină competența, ar trebui să producă efecte numai în cauza specifică în care a fost efectuat. Odată ce procedura în cadrul căreia a fost solicitat și acordat transferul de competență s-a încheiat, transferul nu ar trebui să producă niciun efect în ceea ce privește procedurile viitoare.

(29)

Atunci când nicio instanță dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul prezentului regulament, competența ar trebui să fie stabilită, în fiecare stat membru, de dreptul statului membru respectiv. Expresia „dreptul statului membru respectiv” ar trebui să includă instrumentele internaționale în vigoare în respectivul stat membru.

(30)

Prezentul regulament nu ar trebui să împiedice instanțele unui stat membru care nu sunt competente să soluționeze cauza pe fond să ia, în cazuri urgente, măsuri provizorii, inclusiv măsuri asigurătorii, privind persoana sau bunurile unui copil aflat în acel stat membru. Aceste măsuri nu ar trebui să fie recunoscute și executate în niciun alt stat membru în temeiul prezentului regulament, cu excepția măsurilor luate pentru a proteja copilul împotriva riscului grav menționat la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Haga din 1980. Măsurile luate pentru a proteja copilul împotriva unui astfel de risc ar trebui să se aplice până în momentul în care o instanță din statul membru în care copilul își are reședința obișnuită a adoptat măsurile pe care le consideră corespunzătoare. În măsura în care protecția interesului superior al copilului impune acest lucru, instanța ar trebui să informeze în legătură cu măsurile luate, direct sau prin intermediul autorităților centrale, instanța din statul membru care are competență pe fond în temeiul prezentului regulament. Faptul de a nu furniza astfel de informații nu ar trebui însă să constituie în sine un motiv de nerecunoaștere a măsurii.

(31)

O instanță care este competentă numai în ceea ce privește măsurile provizorii, inclusiv cele asigurătorii, ar trebui, în cazul în care este sesizată cu o cerere privind fondul cauzei, să se declare, din oficiu, necompetentă, în cazul în care o instanță dintr-un alt stat membru este competentă pe fondul cauzei în temeiul prezentului regulament.

(32)

În cazul în care rezultatul unei proceduri desfășurate în fața unei instanțe dintr-un stat membru neavând competență în temeiul prezentului regulament depinde de soluționarea unei chestiuni incidentale care intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament, instanțele din statul membru respectiv nu ar trebui să fie împiedicate să soluționeze chestiunea respectivă. Prin urmare, dacă obiectul procedurii este, de exemplu, un litigiu în materie de succesiuni în care este implicat copilul și în care trebuie desemnat un tutore ad litem pentru a-l reprezenta pe copil în cadrul procedurii respective, statul membru având competență în ceea ce privește litigiul în materie de succesiuni ar trebui să poată desemna un tutore pentru procedura pendinte, indiferent dacă are competență în materia răspunderii părintești în temeiul prezentului regulament. Orice soluție pronunțată într-o astfel de situație ar trebui să producă efecte numai în procedura pentru care a fost adoptată.

(33)

În cazul în care validitatea unui act juridic încheiat sau care urmează a fi încheiat în numele unui copil în cadrul unei proceduri succesorale desfășurate în fața unei instanțe dintr-un stat membru necesită autorizarea sau aprobarea unei instanțe, o instanță din statul membru respectiv ar trebui să poată decide dacă să autorizeze sau să aprobe un astfel de act juridic chiar dacă nu are competență în temeiul prezentului regulament. Expresia „act juridic” ar trebui să includă, de exemplu, acceptarea sau renunțarea la moștenire ori un acord între părți privind partajul succesoral sau repartizarea succesiunii.

(34)

Prezentul regulament nu ar trebui să aducă atingere aplicării dreptului internațional public în materia imunității diplomatice. Dacă nu se poate exercita competența în temeiul prezentului regulament din cauze legate de imunitatea diplomatică în conformitate cu dreptul internațional, competența ar trebui exercitată într-un stat membru în care persoana în cauză nu beneficiază de o astfel de imunitate, în conformitate cu dreptul național al acestui stat.

(35)

Prezentul regulament definește momentul la care se consideră că o instanță a fost sesizată în sensul prezentului regulament. Având în vedere cele două sisteme diferite existente în statele membre, care fie impun ca actul de sesizare a instanței să fie întâi notificat sau comunicat pârâtului, fie impun ca acest act să fie depus întâi la instanță, ar trebui să fie suficient ca prima etapă în temeiul dreptului național să fi fost îndeplinită, cu condiția ca reclamantul să nu omită în continuare să întreprindă acțiunile pe care era obligat să le efectueze în temeiul dreptului național pentru ca și cea de a doua etapă să fie îndeplinită. Având în vedere importanța tot mai mare a medierii și a celorlalte metode de soluționare alternativă a litigiilor, inclusiv în cursul procedurilor judiciare, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, ar trebui să se considere, de asemenea, că o instanță a fost sesizată la data la care actul prin care a fost sesizată sau un act echivalent a fost depus la instanță în cazurile în care procedura a fost între timp suspendată, în vederea găsirii unei soluții amiabile, la cererea părții care a inițiat procedura, fără ca actul prin care se inițiază procedura să fi fost încă notificat sau comunicat pârâtului și fără ca acesta din urmă să fi avut cunoștință de existența procedurii sau să fi participat în vreun fel la aceasta, cu condiția ca partea care a inițiat procedura să nu omită în continuare să întreprindă acțiunile pe care era obligat să le efectueze pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, în caz de litispendență, data la care a fost inițiată o procedură obligatorie de conciliere în fața unei autorități de conciliere naționale ar trebui să fie considerată ca fiind data la care se consideră că o „instanță” este sesizată.

(36)

Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului (6) ar trebui să se aplice în ceea ce privește notificarea și comunicarea actelor din cadrul unei proceduri inițiate în temeiul prezentului regulament.

(37)

O instanță dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pe care nu este competentă să o soluționeze pe fond în temeiul prezentului regulament și pe care, în temeiul prezentului regulament, este competentă să o soluționeze pe fond o instanță dintr-un alt stat membru ar trebui să se declare, din oficiu, necompetentă. Cu toate acestea, o instanță dintr-un stat membru care are o legătură specială cu copilul, în conformitate cu prezentul regulament, ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita un transfer de competență în conformitate cu prezentul regulament, dar nu și o obligație în acest sens.

(38)

În interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției unor proceduri concurente și să se evite pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile în diferite state membre. Ar trebui să fie prevăzut un mecanism clar și eficace de rezolvare a cazurilor de litispendență și de conexitate, precum și de înlăturare a problemelor care decurg în urma diferențelor naționale referitoare la determinarea momentului la care se consideră că o cauză este pendinte. În sensul prezentului regulament, momentul respectiv ar trebui să fie definit în mod autonom. Cu toate acestea, pentru a spori eficacitatea acordurilor exclusive de alegere a forului, dispozițiile prezentului regulament referitoare la litispendență nu ar trebui să constituie un obstacol în situația în care părinții conferă competență exclusivă instanțelor unui stat membru.

(39)

În cadrul procedurilor în materia răspunderii părintești desfășurate în temeiul prezentului regulament, precum și al celor de înapoiere derulate în temeiul Convenției de la Haga din 1980, ca principiu fundamental, ar trebui să se ofere copilului care face obiectul procedurilor respective și care este capabil de a-și forma propriile opinii, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, o posibilitate veritabilă și efectivă de a-și exprima opinia iar atunci când se analizează interesul superior al copilului, ar trebui să se acorde o importanță corespunzătoare acestor opinii. Posibilitatea copilului de a-și exprima în mod liber opinia, în conformitate cu articolul 24 alineatul (1) din cartă și în lumina articolului 12 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, joacă un rol important în aplicarea prezentului regulament. Cu toate acestea, regulamentul ar trebui să lase la latitudinea dreptului și procedurilor naționale ale statelor membre chestiunea referitoare la cine îl va asculta pe copil și în ce mod este ascultat acesta. În consecință, prezentul regulament nu ar trebui să aibă drept scop stabilirea faptului dacă copilul ar trebui să fie ascultat de judecător personal sau de către un expert cu o formare specială și care informează ulterior instanța, ori dacă copilul ar trebui să fie ascultat în sala de judecată sau în alt loc sau prin alte mijloace. În plus, chiar dacă rămâne un drept al copilului, ascultarea acestuia nu poate constitui o obligație absolută, ci trebuie să fie evaluată ținând seama de interesul superior al copilului, de exemplu, în cazurile în care există acorduri între părți.

Deși, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, articolul 24 din cartă și Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 nu impun instanței statului membru de origine să obțină în toate cazurile opinia copilul în cadrul unei audieri, lăsând astfel o anumită marjă de apreciere acestei instanțe, jurisprudența prevede de asemenea că, atunci când respectiva instanță decide să îi ofere copilului posibilitatea de a fi ascultat, aceasta trebuie, în funcție de interesul superior al copilului și având în vedere împrejurările fiecărei spețe, să ia toate măsurile adecvate în vederea unei astfel de ascultări pentru a respecta efectul util al dispozițiilor respective, oferind copilului o posibilitate reală și efectivă de a-și exprima opinia. Instanța statului membru de origine ar trebui să poată recurge, în măsura posibilului și luând întotdeauna în considerare interesul superior al copilului, la toate mijloacele de care dispune în temeiul dreptului său național, precum și la instrumentele proprii cooperării judiciare internaționale, inclusiv, dacă este cazul, cele prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului (7).

(40)

În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere și, în acest scop, Convenția de la Haga din 1980 ar trebui să se aplice în continuare astfel cum a fost completată cu prezentul regulament, în special cu capitolul III.

(41)

În vederea finalizării cât mai rapide a procedurilor de înapoiere întemeiate pe Convenția de la Haga din 1980, statele membre ar trebui să aibă în vedere, în acord cu structura sistemului lor judiciar național, posibilitatea concentrării competenței în ceea ce privește aceste proceduri la un număr cât mai redus posibil de instanțe. Competența în cazurile de răpire de copii ar putea fi concentrată la o singură instanță pentru întreaga țară sau la un număr limitat de instanțe, utilizând, de exemplu, numărul de curți de apel ca punct de plecare și concentrând competența pentru cazurile de răpire internațională de copii la o singură instanță de prim grad de jurisdicție din raza teritorială a fiecărei curți de apel.

(42)

În procedurile de înapoiere efectuate în temeiul Convenției de la Haga din 1980, instanțele de la toate gradele de jurisdicție ar trebui să se pronunțe în termen de cel mult șase săptămâni, cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește imposibil din cauza unor împrejurări excepționale. Faptul că sunt folosite mijloace de soluționare alternativă a litigiilor nu ar trebui să fie considerat, în sine, o circumstanță excepțională care permite depășirea termenului sus-menționat. Cu toate acestea, circumstanțe excepționale ar putea surveni în timpul utilizării unor astfel de mijloace sau ca urmare a acestora. Pentru o instanță de prim grad de jurisdicție, termenul ar trebui să înceapă să curgă de la momentul sesizării respectivei instanțe. Pentru o instanță de judecată superioară, termenul ar trebui să înceapă să curgă de la momentul la care toate etapele procedurale necesare au fost îndeplinite. Aceste etape procedurale ar putea include, în funcție de sistemul juridic în cauză, notificarea intimatului cu privire la formularea unei căi de atac, fie în statul membru în care este situată instanța, fie în alt stat membru, transmiterea dosarului și a cererii de formulare a căii de atac instanței superioare, în statele membre în care calea de atac trebuie formulată la instanța a cărei hotărâre este atacată; sau o cerere din partea unei părți privind desfășurarea unei ședințe de judecată, în cazul în care o astfel de cerere este necesară potrivit dreptului național. De asemenea, statele membre ar trebui să aibă în vedere posibilitatea de a limita la una singură numărul căilor de atac care pot fi formulate împotriva unei hotărâri prin care se aprobă sau se refuză înapoierea copilului în temeiul Convenției de la Haga din 1980.

(43)

În toate cazurile care privesc copii, în special în cazurile de răpire internațională de copii, instanțele ar trebui să ia în considerare posibilitatea de a obține soluționarea prin mediere și prin alte mijloace adecvate, primind asistență, după caz, din partea rețelelor existente și a structurilor de sprijin pentru mediere în caz de litigii transfrontaliere în materia răspunderii părintești. Aceste eforturi nu ar trebui, totuși, să prelungească în mod nejustificat procedurile de înapoiere desfășurate în temeiul Convenției de la Haga din 1980. În plus, medierea ar putea să nu fie întotdeauna o soluție adecvată, în special în cazurile de violență domestică. În cazul în care, în cursul procedurii de înapoiere desfășurate în temeiul Convenției de la Haga din 1980, părinții ajung la un acord care privește atât înapoierea sau nu a copilului, cât și alte aspecte privind răspunderea părintească, prezentul regulament ar trebui, în anumite circumstanțe, să le dea posibilitatea să convină că instanța sesizată în temeiul Convenției de la Haga din 1980 ar trebui să aibă competența de a conferi efecte juridice obligatorii respectivului acord, fie prin încorporarea acestuia într-o hotărâre, fie prin aprobarea lui sau prin folosirea oricărei alte modalități prevăzute de dreptul și procedurile naționale. Statele membre care și-au concentrat competența ar trebui, prin urmare, să ia în considerare posibilitatea de a permite instanței sesizate cu procedura de înapoiere a copilului în temeiul Convenției de la Haga din 1980 să exercite și competența convenită sau acceptată de părți în temeiul prezentului regulament în materia răspunderii părintești în cazul în care părțile au ajuns la un acord în cursul respectivei proceduri privind înapoierea.

(44)

Instanța din statul membru în care a fost deplasat copilul sau a fost reținut ilicit ar trebui să fie în măsură să refuze înapoierea în cazuri specifice, justificate în mod corespunzător, astfel după cum permit dispozițiile Convenției de la Haga din 1980. Înainte de a face acest lucru, instanța ar trebui să examineze dacă au fost luate sau ar putea fi luate măsuri adecvate de protecție pentru a proteja copilul împotriva riscului grav menționat la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Haga din 1980.

(45)

În cazul în care o instanță preconizează să refuze înapoierea copilului exclusiv pe baza articolului 13 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Haga din 1980, aceasta nu ar trebui să refuze înapoierea copilului în cazul în care partea care solicită înapoierea copilului demonstrează instanței că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa, sau în cazul în care instanța este convinsă de acest lucru în alt mod. Printre exemplele de astfel de măsuri s-ar putea număra un ordin judecătoresc din statul membru respectiv prin care i se interzice solicitantului să se apropie de copil, o măsură provizorie, inclusiv asiguratorie, din statul membru respectiv prin care i se permite copilului să stea cu părintele care l-a răpit și care îi asigură îngrijirea efectivă până la pronunțarea unei hotărâri prin care se soluționează pe fond chestiunea încredințării copilului în respectivul stat membru în urma înapoierii, sau demonstrarea faptului că sunt disponibile echipamente medicale pentru un copil care are nevoie de tratament. Stabilirea tipului de măsură care este adecvată în speță ar trebui să depindă de riscul grav concret la care ar putea fi expus copilul ca urmare a înapoierii sale în lipsa unor astfel de măsuri. Instanța care urmărește să stabilească dacă s-au luat măsuri corespunzătoare ar trebui să se bazeze în principal pe părți și, dacă este necesar și adecvat, să solicite asistența autorităților centrale sau a judecătorilor din cadrul rețelelor relevante, în special a celor din cadrul Rețelei judiciare europene în materie civilă și comercială, astfel cum a fost instituită prin Decizia 2001/470/CE a Consiliului (8), și a celor din cadrul Rețelei internaționale a judecătorilor de la Haga.

(46)

După caz, atunci când dispune înapoierea copilului, instanța ar trebui să poată să dispună orice măsură provizorie, inclusiv asiguratorie, în temeiul prezentului regulament, pe care o consideră necesară pentru a proteja copilul împotriva riscului grav de vătămare fizică sau psihică determinat de înapoiere, care ar duce altfel la refuzul înapoierii. Aceste măsuri provizorii și circulația lor nu ar trebui să întârzie procedura de înapoiere desfășurată în temeiul Convenției de la Haga din 1980 și nici să compromită delimitarea competențelor între instanța sesizată cu procedura de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga din 1980 și, respectiv, instanța competentă pe fond în ceea ce privește chestiunea răspunderii părintești în temeiul prezentului regulament. Dacă este necesar, instanța sesizată cu procedura de înapoiere desfășurată în temeiul Convenției de la Haga din 1980 ar trebui să se consulte cu instanța sau cu autoritățile competente din statul membru în care copilul își are reședința obișnuită, primind asistență din partea autorităților centrale sau a judecătorilor din cadrul rețelelor relevante, în special a celor din cadrul Rețelei judiciare europene în materie civilă și comercială și a celor din cadrul Rețelei internaționale a judecătorilor de la Haga. Aceste măsuri ar trebui recunoscute și executate în toate celelalte state membre, inclusiv în statele membre competente în temeiul prezentului regulament, până când o instanță dintr-un astfel de stat membru ia măsurile pe care le consideră adecvate. Aceste măsuri provizorii, inclusiv asigurătorii, ar putea prevedea, de exemplu, că copilul ar trebui să continue să locuiască împreună cu persoana care îi asigură îngrijirea efectivă sau modul în care ar trebui să se desfășoare contactele cu copilul după înapoierea sa și până la momentul la care instanța din statul membru al reședinței obișnuite a copilului a luat măsurile pe care le consideră adecvate. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere niciunei măsuri luate sau hotărâri pronunțate, după înapoierea copilului, de instanța de la locul reședinței obișnuite.

(47)

O hotărâre prin care se dispune înapoierea copilului ar trebui să poată fi declarată executorie cu titlu provizoriu, fără a aduce atingere unei eventuale căi de atac, în cazul în care interesul superior al copilului impune înapoierea acestuia înainte de pronunțarea hotărârii în cadrul căii de atac. Dreptul național poate preciza care este instanța care poate declara hotărârea ca fiind executorie cu titlu provizoriu.

(48)

În cazul în care instanța din statul membru în care copilul a fost deplasat sau reținut în mod ilicit decide să refuze înapoierea copilului în temeiul Convenției de la Haga din 1980, în hotărâre ar trebui să se menționeze în mod explicit articolele relevante din Convenția de la Haga din 1980 pe care s-a întemeiat hotărârea de refuz. Indiferent dacă o astfel de hotărâre prin care se refuză înapoierea este definitivă sau mai poate face obiectul unei căi de atac, ea ar putea totuși să fie înlocuită cu o hotărâre ulterioară, pronunțată în cadrul unei proceduri de încredințare a copilului de instanța din statul membru al reședinței obișnuite a copilului înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite. În cursul acestei proceduri, toate circumstanțele, inclusiv comportamentul părinților, fără însă a se limita la acesta, ar trebui analizate în mod amănunțit, ținându-se seama de interesul superior al copilului. Dacă hotărârea rezultată prin care se soluționează pe fond chestiunea încredințării copilului implică înapoierea acestuia, înapoierea ar trebui realizată fără a fi necesară recurgerea la vreo procedură specială pentru recunoașterea și executarea hotărârii respective în orice alt stat membru.

(49)

Instanța care refuză înapoierea copilului exclusiv în temeiul articolului 13 alineatul (1) litera (b) sau al articolului 13 alineatul (2) sau în temeiul ambelor dispoziții din Convenția de la Haga din 1980 ar trebui să elibereze din oficiu un certificat, utilizând formularul adecvat prevăzut în prezentul regulament. Scopul acestui certificat este de a informa părțile cu privire la posibilitatea de a sesiza o instanță din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite, în termen de trei luni de la data notificării hotărârii prin care se refuză înapoierea copilului, cu o cerere referitoare la examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului sau, dacă instanța respectivă a fost deja sesizată, de a comunica instanței documentele relevante referitoare la procedura de înapoiere.

(50)

În cazul în care o procedură privind examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului este deja pendinte în statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite la momentul la care o instanță sesizată cu o cerere de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga din 1980 refuză înapoierea copilului exclusiv pe baza articolului 13 alineatul (1) litera (b) sau a articolului 13 alineatul (2) din Convenția de la Haga din 1980 sau pe baza ambelor acestor articole, instanța care a refuzat înapoierea ar trebui, dacă are cunoștință de procedura respectivă privind încredințarea, să transmită, în termen de o lună de la data hotărârii sale, o copie a hotărârii, certificatul adecvat și, după caz, o transcriere, un rezumat sau procesul-verbal al ședinței de judecată, precum și orice alte documente pe care le consideră relevante, instanței sesizate cu procedura privind examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului. Expresia „orice alte documente pe care le consideră relevante” ar trebui să însemne orice documente care conțin informații ce ar putea avea un impact asupra rezultatului procedurii respective privind încredințarea, dacă aceste informații nu sunt deja conținute chiar în hotărârea de refuzare a înapoierii.

(51)

În cazul în care nicio procedură privind examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului nu este deja pendinte în statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite și o parte sesizează o instanță din acest stat membru în termen de trei luni de la data notificării hotărârii prin care se refuză înapoierea copilului, această parte ar trebui să transmită instanței sesizate cu cererea privind examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului o copie a hotărârii prin care se refuză înapoierea copilului în temeiul Convenției de la Haga din 1980, certificatul corespunzător și, după caz, o transcriere, un rezumat sau procesul-verbal al ședinței de judecată. Aceasta nu împiedică instanța sesizată să solicite orice documente suplimentare pe care le consideră relevante, care conțin informații ce ar putea avea un impact asupra rezultatului procedurii privind examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului, dacă aceste informații nu sunt deja conținute chiar în hotărârea prin care se refuză înapoierea.

(52)

În cazul în care instanța competentă în ceea ce privește examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului a fost sesizată de o parte în termen de trei luni de la notificarea hotărârii prin care se refuză înapoierea copilului în temeiul Convenției de la Haga din 1980 sau în cazul în care în fața instanței respective sunt deja pendinte proceduri de încredințare la momentul primirii de către aceasta a hotărârii respective de la instanța care a refuzat înapoierea copilului, orice hotărâre care rezultă din aceste proceduri privind examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului și care implică înapoierea copilului către statul membru respectiv ar trebui să fie executorie în orice alt stat membru în conformitate cu capitolul IV secțiunea 2 din prezentul regulament, fără să fie necesară vreo procedură specială și fără să existe vreo posibilitate de opoziție fată de recunoașterea ei. Acest lucru ar trebui să fie valabil, cu excepția cazului în care și în măsura în care se constată că hotărârea prin care se soluționează pe fond chestiunea încredințării copilului este ireconciliabilă cu o hotărâre ulterioară privind răspunderea părintească referitoare la același copil, cu condiția ca pentru hotărârea prin care se soluționează pe fond chestiunea încredințării copilului care implică înapoierea unui copil să fi fost eliberat un certificat pentru „hotărâri privilegiate”. În cazul în care instanța competentă în ceea ce privește examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului este sesizată după expirarea termenului de trei luni sau condițiile pentru eliberarea unui certificat pentru astfel de hotărâri privilegiate nu sunt îndeplinite, hotărârea pronunțată în urma procedurii privind examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului ar trebui să fie recunoscută și executată în alte state membre în conformitate cu capitolul IV secțiunea 1 din prezentul regulament.

(53)

Fără a aduce atingere altor instrumente ale Uniunii, în cazul în care nu este posibil ca o parte sau un copil să fie ascultat(ă) personal și sunt disponibile mijloacele tehnice corespunzătoare, instanța ar putea să ia în considerare posibilitatea organizării unei audieri prin videoconferință sau prin intermediul oricărei alte tehnologii de comunicare, cu excepția cazului în care, având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei, utilizarea unei astfel de tehnologii nu ar fi adecvată pentru desfășurarea echitabilă a procedurii.

(54)

Încrederea reciprocă în administrarea justiției în Uniune justifică principiul potrivit căruia hotărârile în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești pronunțate într-un stat membru ar trebui recunoscute în toate statele membre fără a fi necesară vreo procedură de recunoaștere. În special, atunci când primesc o hotărâre de divorț, de separare de drept sau de anulare a unei căsătorii care a fost pronunțată în alt stat membru și care nu mai poate fi atacată în statul membru de origine, autoritățile competente din statul membru solicitat ar trebui să recunoască hotărârea de drept, fără să fie necesară nicio procedură specială, și să își actualizeze registrele de stare civilă în mod corespunzător. Rămâne la latitudinea dreptului național să stabilească dacă motivele de refuz pot fi invocate de o parte sau din oficiu, astfel cum prevede dreptul național. Acest lucru nu exclude posibilitatea ca orice parte interesată să solicite, în conformitate cu prezentul regulament, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate absența motivelor de refuz al recunoașterii prevăzute de prezentul regulament. Ar trebui să rămână la latitudinea dreptului național al statului membru în care este formulată o astfel de cerere să stabilească cine poate fi considerat a fi parte interesată îndrituită să formuleze o astfel de cerere.

(55)

Recunoașterea și executarea hotărârilor, a actelor autentice și a acordurilor emise într-un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce. Prin urmare, motivele de refuz al recunoașterii ar trebui reduse la minimum, având în vedere obiectivele care stau la baza prezentului regulament, și anume facilitarea recunoașterii și a executării și protecția efectivă a interesului superior al copilului.

(56)

Recunoașterea unei hotărâri ar trebui să fie refuzată numai dacă există unul sau mai multe motive de refuz al recunoașterii dintre cele prevăzute de prezentul regulament. Lista motivelor de refuz al recunoașterii care figurează în prezentul regulament este exhaustivă. Nu ar trebui să poată fi invocate ca motive de refuz motivele care nu sunt menționate în prezentul regulament, ca de exemplu încălcarea regulii privind litispendența. În materia răspunderii părintești, o hotărâre ulterioară înlocuiește întotdeauna o hotărâre anterioară în ceea ce privește efectele pentru viitor, în măsura în care cele două hotărâri sunt ireconciliabile.

(57)

În ceea ce privește posibilitatea acordată copilului de a-și exprima opinia, instanța de origine ar trebui să fie cea care să decidă cu privire la metoda adecvată de ascultare a copilului. Prin urmare, nu ar trebui să poată fi refuzată recunoașterea unei hotărâri exclusiv pentru motivul că instanța de origine a utilizat o metodă de a asculta copilul diferită de cea care ar fi aplicată de o instanță din statul membru în care se solicită recunoașterea. Statul membru în care se solicită recunoașterea nu ar trebui să refuze recunoașterea în cazul în care se aplică una dintre derogările de la acest motiv specific de refuz permise de prezentul regulament. Efectul derogărilor respective este acela că o instanță din statul membru de executare nu ar trebui să poată refuza executarea unei hotărâri numai pentru motivul că nu i s-a oferit copilului posibilitatea de a-și exprima opinia, ținând seama de interesul superior al acestuia, în cazul în care procedura privea numai bunurile copilului și cu condiția ca oferirea unei astfel de posibilități să nu fi fost obligatorie din prisma obiectului procedurii, sau în cazul în care existau motive serioase în acest sens, având în vedere, în special, urgența cauzei. Astfel de motive serioase ar putea fi invocate, de exemplu, atunci când există un pericol iminent pentru viața sau integritatea fizică și psihică a copilului și orice întârziere suplimentară ar putea da naștere riscului materializării acestui pericol.

(58)

În plus, obiectivul ca litigiile transfrontaliere în care sunt implicați copiii să fie soluționate într-un mod mai rapid și mai puțin costisitor justifică eliminarea hotărârii de încuviințare a executării sau înregistrarea în vederea executării, după caz, înainte de executarea în statul membru de executare, pentru toate hotărârile în materia răspunderii părintești. În timp ce Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 a eliminat această cerință numai pentru anumite hotărâri de acordare a dreptului de vizită și pentru anumite hotărâri care implică înapoierea unui copil, prezentul regulament ar trebui să elimine cerința respectivă în ceea ce privește executarea transfrontalieră a tuturor hotărârilor în materia răspunderii părintești, menținând în același timp un tratament și mai favorabil pentru anumite hotărâri prin care se acordă dreptul de vizită și pentru anumite hotărâri care implică înapoierea unui copil. Prin urmare, sub rezerva prezentului regulament, o hotărâre pronunțată de o instanță din orice alt stat membru ar trebui tratată ca și cum ar fi fost pronunțată în statul membru de executare.

(59)

Atunci când o instanță competentă cu privire la fond dispune aplicarea de măsuri provizorii, inclusiv asigurătorii, ar trebui asigurată circulația măsurilor respective în temeiul prezentului regulament. Cu toate acestea, măsurile provizorii, inclusiv asigurătorii, dispuse de o astfel de instanță fără citarea pârâtului nu ar trebui să fie recunoscute și executate în temeiul prezentului regulament, cu excepția cazului în care hotărârea ce conține măsura îi este notificată sau comunicată pârâtului înainte de executare. Acest lucru nu ar trebui să împiedice recunoașterea și executarea acestor măsuri în temeiul dreptului național. Atunci când măsurile provizorii, inclusiv asigurătorii, sunt dispuse de o instanță dintr-un stat membru care nu este competentă cu privire la fondul cauzei, circulația lor ar trebui limitată, în temeiul prezentului regulament, la măsurile adoptate în cazurile de răpire internațională de copii și care urmăresc protejarea copilului împotriva riscului grav menționat la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Haga din 1980. Aceste măsuri ar trebui să se aplice până în momentul în care o instanță a unui stat membru competentă să soluționeze cauza pe fond în temeiul prezentului regulament ia măsurile pe care le consideră corespunzătoare.

(60)

Întrucât procedurile de executare ar putea fi, în funcție de dreptul național, judiciare sau extrajudiciare, sintagma „autorități competente în materie de executare” ar putea să includă instanțele, executorii judecătorești și orice alte autorități, astfel cum sunt stabilite de dreptul național. În cazurile în care prezentul regulament menționează și instanțele, în plus față de autoritățile competente în materie de executare, ar trebui să fie avute în vedere situațiile în care, potrivit dreptului național, un alt organism decât o instanță este autoritatea competentă în materie de executare, însă anumite decizii nu pot fi luate decât de instanțe, fie de la început, fie în cadrul controlului exercitat de acestea asupra actelor autorității competente în materie de executare. Autoritatea competentă în materie de executare sau instanța din statul membru de executare este cea care ar trebui să dispună, să adopte sau să prevadă măsurile specifice necesare în etapa executării, precum măsurile fără caracter coercitiv care ar putea fi prevăzute de dreptul național al respectivului stat membru sau măsurile coercitive care ar putea fi prevăzute de acesta, incluzând amenzile, detenția sau preluarea copilului de către un executor judecătoresc.

(61)

Pentru a facilita executarea hotărârilor privind exercitarea dreptului de vizită dintr-un alt stat membru, autoritățile competente în materie de executare sau instanțele din statul membru de executare ar trebui să aibă dreptul să precizeze în mod detaliat circumstanțele practice sau condițiile juridice necesare în temeiul dreptului statului membru de executare. Modalitățile prevăzute în prezentul regulament ar trebui să faciliteze executarea în statul membru de executare a unei hotărâri care, altfel, ar fi posibil să nu poată fi executată din cauza impreciziei sale, permițând autorității competente în materie de executare sau instanței de executare să facă hotărârea mai concretă și mai precisă. Tot astfel ar trebui să fie adoptate și orice alte modalități necesare pentru a respecta cerințele legale prevăzute de dreptul național în materie de executare a hotărârilor al statului membru de executare, cum ar fi, de exemplu, participarea în faza de executare a unei autorități pentru protecția copilului sau a unui psiholog. Nicio astfel de modalitate nu ar trebui însă să interfereze cu elementele esențiale ale hotărârii privind dreptul de vizită sau să depășească cadrul acestora. În plus, competența conferită de prezentul regulament de a ajusta măsurile nu ar trebui să permită instanței de executare să înlocuiască măsurile care nu sunt prevăzute de dreptul statului membru de executare cu măsuri diferite.

(62)

Executarea într-un stat membru a unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru fără o hotărâre de încuviințare a executării nu ar trebui să pună în pericol respectarea dreptului la apărare. Prin urmare, persoana împotriva căreia se solicită executarea ar trebui să poată solicita refuzarea recunoașterii sau a executării unei hotărâri în cazul în care consideră că există un motiv de refuz al recunoașterii sau al executării prevăzut în prezentul regulament. Revine dreptului național sarcina să stabilească dacă motivele de refuz al recunoașterii stabilite în prezentul regulament se examinează din oficiu sau la cerere. Prin urmare, aceeași analiză ar trebui să fie posibilă și în contextul refuzului executării. Aplicarea oricărui motiv de refuz prevăzut de dreptul național nu ar trebui să aibă efectul de a extinde condițiile și modalitățile motivelor prevăzute în prezentul regulament.

(63)

O parte care contestă executarea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru ar trebui, pe cât posibil și în conformitate cu sistemul juridic al statului membru de executare, să poată face acest lucru în cadrul procedurii de executare și ar trebui să poată invoca, în cadrul unei singure proceduri, pe lângă motivele de refuz prevăzute în prezentul regulament, motivele de refuz disponibile în temeiul dreptului statului membru în care se solicită executarea, care ar continua să fie aplicabile întrucât nu sunt incompatibile cu motivele prevăzute în prezentul regulament. Aceste motive ar putea include, de exemplu, contestații pe baza unor erori formale potrivit dreptului intern, comise într-un act de executare sau pe baza afirmației că acțiunea impusă prin hotărâre a fost deja realizată sau a devenit imposibilă, de exemplu, în caz de forță majoră, de boală gravă a persoanei căreia copilul urmează să fie predat, de detenție sau de deces al persoanei respective, faptul că statul membru în care copilul urmează să fie înapoiat s-a transformat într-o zonă de război după pronunțarea hotărârii sau refuzul de executare a unei hotărâri care, în conformitate cu legislația statului membru în care se solicită executarea, nu are niciun conținut cu caracter executoriu și căreia nu i se pot aduce modificări în acest sens.

(64)

Pentru a informa persoana împotriva căreia se solicită executarea cu privire la executarea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru, certificatul prevăzut în temeiul prezentului regulament, însoțit, dacă este necesar, de hotărâre, ar trebui notificat sau comunicat persoanei respective într-un termen rezonabil înainte de efectuarea primei măsuri de executare. În acest context, prima măsură de executare ar trebui să însemne prima măsură de executare după această notificare sau comunicare. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, partea împotriva căreia se solicită executarea beneficiază de un drept la o cale de atac efectivă, ceea ce include posibilitatea de a iniția o procedură pentru a contesta forța executorie a hotărârii înainte de începerea efectivă a executării.

(65)

În materia răspunderii părintești, executarea va privi întotdeauna un copil și, în multe cazuri, predarea copilului unei alte persoane decât cea cu care copilul locuiește la momentul respectiv și/sau mutarea copilului într-un alt stat membru. Obiectivul principal ar trebui, așadar, să fie găsirea unui just echilibru între, ca principiu, dreptul reclamantului de a obține punerea în aplicare a unei hotărâri cât mai rapid posibil, inclusiv în situații transfrontaliere în cadrul Uniunii, și, dacă este necesar, inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, și necesitatea de a limita cât mai mult posibil expunerea copilului la astfel de măsuri de executare coercitive care ar putea fi traumatizante, în cazurile în care acestea nu pot fi evitate. Această evaluare ar trebui efectuată de autoritățile competente în materie de executare și de instanțele din fiecare stat membru în funcție de circumstanțele fiecărui caz individual.

(66)

Prezentul regulament urmărește să creeze condiții egale între statele membre în ceea ce privește executarea transfrontalieră a hotărârilor în materia răspunderii părintești. Într-o serie de state membre, aceste hotărâri sunt deja executorii chiar dacă mai pot face încă obiectul unei căi de atac sau a fost deja formulată împotriva lor o cale de atac. În alte state membre, este executorie numai o hotărâre definitivă care nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare. Pentru a răspunde situațiilor de urgență, prezentul regulament prevede, așadar, că anumite hotărâri în materia răspunderii părintești ar putea fi declarate executorii cu titlu provizoriu de către instanța din statul membru de origine chiar dacă mai pot face încă obiectul unei căi de atac, și anume hotărârile prin care se dispune înapoierea unui copil în temeiul Convenției de la Haga din 1980 și hotărârile prin care se acordă dreptul de vizită.

(67)

Cu toate acestea, în procedurile de executare care privesc copiii, este important ca autoritățile competente în materie de executare sau instanțele să fie în măsură să reacționeze rapid la o schimbare relevantă a împrejurărilor, incluzând contestarea hotărârii în statul membru de origine, pierderea forței executorii a hotărârii și obstacolele sau situațiile de urgență cu care respectivele autorități sau instanțe se confruntă în etapa executării. Prin urmare, procedura de executare ar trebui suspendată, la cerere sau din oficiu de către instanța sau autoritatea respectivă, în cazul în care forța executorie a hotărârii este suspendată în statul membru de origine. Autoritatea sau instanța competentă în materie de executare nu ar trebui însă să fie obligată să cerceteze în mod activ dacă forța executorie a fost suspendată între timp, în urma formulării unei căi de atac sau din altă cauză, în statul membru de origine, dacă nu există niciun indiciu în acest sens. În plus, suspendarea sau refuzul executării în statul membru de executare ar trebui să aibă loc la cerere și chiar și în cazul în care se constată existența unuia sau a mai multora dintre motivele cuprinse în prezentul regulament sau permise de acesta, suspendarea sau refuzul executării în statul membru de executare ar trebui lăsată la discreția autorității competente în materie de executare sau a instanței.

(68)

În cazul în care hotărârea mai poate face obiectul unei căi de atac în statul membru de origine, iar termenul pentru introducerea unei căi de atac ordinare nu a expirat încă, autoritatea competentă în materie de executare sau instanța din statul membru de executare ar trebui să aibă posibilitatea să suspende, la cerere, procedura de executare. În astfel de cazuri, aceasta poate preciza care este termenul pentru introducerea oricărei căi de atac în statul membru de origine, în scopul obținerii sau menținerii suspendării procedurii de executare. Această precizare a unui termen ar trebui să producă efecte numai în ceea ce privește suspendarea procedurii de executare și nu ar trebui să afecteze termenul pentru introducerea unei căi de atac în conformitate cu normele de procedură ale statului membru de origine.

(69)

În cazuri excepționale, autoritatea competentă în materie de executare sau instanța ar trebui să poată suspenda procedura de executare dacă aceasta ar expune copilul la un risc grav de vătămare fizică sau psihică din cauza unor obstacole temporare apărute după pronunțarea hotărârii sau în temeiul oricărei alte schimbări semnificative de circumstanțe. Executarea ar trebui să se reia de îndată ce riscul grav de vătămare fizică sau psihică încetează să mai existe. Dacă acesta persistă însă, înainte de a refuza executarea, se iau eventualele măsuri corespunzătoare, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale, inclusiv, după caz, cu asistență din partea altor profesioniști din domeniu, cum ar fi lucrători sociali sau psihologi specializați în psihologia copilului, pentru a încerca să se asigure punerea în aplicare a hotărârii. În special, autoritatea competentă în materie de executare sau instanța ar trebui, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale, să încerce să depășească orice obstacole create de o schimbare de circumstanțe, cum ar fi, de exemplu, obiecția vădită a copilului, exprimată numai după ce a fost pronunțată hotărârea, care este atât de puternică, încât, dacă ar fi ignorată, ar reprezenta pentru copil un risc grav de vătămare fizică sau psihică.

(70)

Actele autentice și acordurile dintre părți referitoare la separarea de drept și la divorț, care au efecte juridice obligatorii într-un stat membru, ar trebui asimilate „hotărârilor” în scopul aplicării normelor privind recunoașterea. Actele autentice și acordurile dintre părți în materia răspunderii părintești care sunt executorii într-un stat membru ar trebui asimilate „hotărârilor” în scopul aplicării normelor privind recunoașterea și executarea.

(71)

Deși obligația de a oferi copilului posibilitatea de a-și exprima opinia în temeiul prezentului regulament nu ar trebui să se aplice actelor autentice și acordurilor, dreptul copilului de a-și exprima opinia ar trebui să se aplice în continuare în temeiul articolului 24 din cartă și în lumina articolului 12 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, astfel cum au fost puse în aplicare de dreptul și procedurile naționale. Faptul că nu i s-a dat copilului posibilitatea de a-și exprima opinia nu ar trebui să constituie automat un motiv de refuz al recunoașterii și al executării actelor autentice și ale acordurilor în materie de răspundere părintească.

(72)

În materia răspunderii părintești, ar trebui desemnate autorități centrale în toate statele membre. Statele membre ar trebui să aibă în vedere desemnarea aceleiași autorități centrale pentru prezentul regulament ca cea desemnată pentru Convențiile de la Haga din 1980 și din 1996. Statele membre ar trebui să se asigure că autoritățile centrale dispun de resursele financiare și umane necesare care să le permită să își îndeplinească atribuțiile ce le revin în temeiul prezentului regulament.

(73)

Dispozițiile prezentului regulament referitoare la cooperarea în materia răspunderii părintești nu ar trebui să se aplice soluționării cererilor de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga din 1980, care, în conformitate cu articolul 19 din convenția respectivă și cu jurisprudența consacrată a Curții de Justiție, nu reprezintă proceduri pe fond în materia răspunderii părintești. Totuși, aplicarea Convenției de la Haga din 1980 ar trebui să fie completată de dispozițiile prezentului regulament privind răpirea internațională de copii și de capitolul din prezentul regulament privind recunoașterea și executarea hotărârilor și de capitolul privind dispozițiile generale.

(74)

Autoritățile centrale ar trebui să acorde asistență instanțelor și autorităților competente și, în anumite cazuri, și titularilor răspunderii părintești în cadrul procedurilor transfrontaliere și ar trebui să coopereze atât în mod general, cât și în cazuri speciale, inclusiv în vederea încurajării soluționării pe cale amiabilă a conflictelor familiale.

(75)

Cu excepția cazurilor urgente și fără a aduce atingere cooperării și comunicării directe între instanțe permise în temeiul prezentului regulament, cererile în temeiul prezentului regulament privind cooperarea în materia răspunderii părintești ar putea fi formulate de instanțe și de autorități competente și ar trebui să fie adresate autorității centrale a statului membru al instanței sau al autorității competente solicitante. Anumite cereri ar putea fi, de asemenea, formulate de titularii răspunderii părintești și ar trebui să fie adresate autorității centrale din locul reședinței obișnuite a solicitantului. Astfel de cereri ar trebui să includă cereri de furnizare de informații și asistență titularilor răspunderii părintești care solicită recunoașterea și executarea unei hotărâri pe teritoriul autorității centrale solicitate, în special în ceea ce privește dreptul de vizită și înapoierea copilului, inclusiv, dacă este necesar, informații privind modalitatea de obținere a asistenței judiciare; cereri de facilitare a acordului între titularii răspunderii părintești recurgând la mediere sau la alte mijloace de soluționare alternativă a litigiilor și cereri adresate unei instanțe sau unei autorități competente de a analiza necesitatea de a lua măsuri pentru protecția persoanei sau a bunurilor copilului.

(76)

Un exemplu de caz urgent care permite contactarea inițială directă a instanței sau a autorității competente a statului membru solicitat este o cerere directă adresată autorității competente a unui alt stat membru de a analiza necesitatea de a lua măsuri pentru protecția copilului în cazul în care se presupune că acesta se află într-o situație de risc iminent. Obligația de a acționa prin intermediul canalelor autorității centrale ar trebui să existe numai pentru cererile inițiale; orice comunicare ulterioară cu instanța, cu autoritatea competentă sau cu solicitantul poate să aibă loc și direct.

(77)

Autoritățile centrale sau autoritățile competente nu ar trebui să fie împiedicate să încheie cu autoritățile centrale sau autoritățile competente din unul sau mai multe alte state membre acorduri sau înțelegeri care permit comunicări directe în cadrul relațiilor lor reciproce sau să mențină acordurile sau înțelegerile existente. Autoritățile competente ar trebui să își informeze autoritățile centrale cu privire la astfel de acorduri sau înțelegeri.

(78)

În cazuri specifice în materia răspunderii părintești care intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament, autoritățile centrale ar trebui să coopereze între ele pentru a oferi asistență instanțelor și autorităților competente, precum și titularilor răspunderii părintești. Asistența acordată de autoritatea centrală solicitată ar trebui să includă în special localizarea copilului, fie direct, fie prin intermediul instanțelor, al autorităților competente sau al altor organisme, în cazul în care acest lucru este necesar pentru soluționarea unei cereri în temeiul prezentului regulament, și furnizarea de orice alte informații relevante în procedura în materia răspunderii părintești.

(79)

Autoritățile centrale solicitate ar trebui, de asemenea, să ia toate măsurile adecvate pentru a facilita comunicarea între instanțe, dacă este necesar, în special pentru aplicarea normelor privind transferul de competență, privind măsurile provizorii, inclusiv asigurătorii, în cazuri urgente, în special atunci când sunt legate de răpirea internațională de copii și au drept scop protejarea copilului împotriva riscului grav menționat la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Haga din 1980, și a normelor privind litispendența și acțiunile conexe. În acest scop furnizarea de informații pentru comunicare directă suplimentară ar putea fi suficientă în unele cazuri, de exemplu furnizarea datelor de contact ale autorităților de protecție a copilului, ale judecătorilor din cadrul rețelelor relevante sau ale instanței competente.

(80)

Pentru a realiza obiectivele prezentului regulament și fără a aduce atingere cerințelor procedurale prevăzute în dreptul său național, o instanță sau autoritate competentă solicitantă ar trebui să poată alege în mod liber, dintre canalele disponibile, modalitatea adecvată de a obține informațiile necesare.

(81)

În cazul în care este formulată o cerere motivată corespunzător privind întocmirea unui raport sau privind orice alte informații relevante în proceduri în materia răspunderii părintești în statul membru solicitant, autoritățile centrale, în mod direct sau prin intermediul instanțelor, autoritățile competente sau alte organisme din statul membru solicitat ar trebui să răspundă cererii respective. Cererea ar trebui să conțină, în special, o descriere a procedurii pentru care sunt necesare informațiile și situația de fapt care se află la originea procedurii.

(82)

În cazul în care o instanță a unui stat membru a pronunțat deja o hotărâre în materia răspunderii părintești sau are în vedere o astfel de hotărâre și executarea hotărârii urmează să aibă loc în alt stat membru, instanța ar trebui să poată solicita ca instanțele sau autoritățile competente ale acestui alt stat membru să ofere asistență în ceea ce privește executarea hotărârii. Acest lucru ar trebui să se aplice, de exemplu, hotărârilor prin care se acordă un drept de vizită sub supraveghere care urmează a fi exercitat într-un alt stat membru decât cel în care este situată instanța care dispune dreptul de vizită sau care presupun luarea oricăror altor măsuri de însoțire dispuse de instanțele sau de autoritățile competente din statul membru în care hotărârea urmează să fie executată.

(83)

În cazul în care o instanță sau o autoritate competentă a unui stat membru preconizează plasamentul unui copil într-un alt stat membru, ar trebui desfășurată, înainte de plasament, o procedură de consultare pentru obținerea aprobării. Înainte de a dispune sau organiza măsura de plasament, instanța sau autoritatea competentă care preconizează să o dispună ar trebui să obțină aprobarea autorității competente din statul membru pe teritoriul căruia ar urma să fie plasat copilul. În plus, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, statele membre ar trebui să instituie norme și proceduri clare în ceea ce privește aprobarea care urmează a fi obținută în temeiul prezentului regulament, pentru a asigura securitatea juridică și celeritatea. Procedurile ar trebui, printre altele, să permită autorității competente să acorde sau să refuze aprobarea sa într-un termen scurt. Lipsa unui răspuns în termen de trei luni nu ar trebui înțeleasă drept aprobare și, în lipsa aprobării, plasamentul nu ar trebui să aibă loc. Cererea de aprobare ar trebui să includă cel puțin un raport privind copilul, împreună cu motivele plasamentului sau ale îngrijirii propuse, durata preconizată a plasamentului, informații privind eventuala finanțare preconizată, completate de orice alte informații pe care statul membru solicitat le-ar putea considera pertinente, cum ar fi eventuala supraveghere preconizată a măsurii, organizarea contactelor cu părinții, alte rude sau alte persoane cu care copilul are o relație strânsă sau motivele pentru care astfel de contacte nu sunt preconizate având în vedere articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ținând seama de jurisprudența Curții de Justiție, atunci când aprobarea plasamentului a fost acordată pentru o perioadă determinată, aprobarea respectivă nu ar trebui să se aplice hotărârilor sau acordurilor care prelungesc durata plasamentului. În astfel de împrejurări, ar trebui făcută o nouă cerere de aprobare.

(84)

În cazul în care în statul membru în care copilul își are reședința obișnuită se preconizează pronunțarea unei hotărâri privind plasamentul copilului într-un centru de plasament sau în îngrijire în familie substitutivă, instanța ar trebui să aibă în vedere, în etapa cea mai timpurie a procedurii, măsuri adecvate pentru a asigura respectarea drepturilor copilului, în special dreptul acestuia de a-și păstra identitatea și dreptul de a menține contactele cu părinții sau, după caz, cu alte rude, în conformitate cu articolele 8, 9 și 20 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. Atunci când instanța are cunoștință de o legătură strânsă a copilului cu un alt stat membru, măsurile adecvate ar putea include îndeosebi, în cazurile în care este aplicabil articolul 37 litera (b) din Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare, o notificare a organismului consular al statului membru respectiv. Luarea la cunoștință respectivă ar putea surveni și prin furnizarea de informații de către autoritatea centrală a acelui alt stat membru. Măsurile adecvate ar putea include, de asemenea, o solicitare de informații, adresată statului membru respectiv în temeiul prezentului regulament, despre un părinte, o rudă sau alte persoane care ar putea fi adecvate pentru îngrijirea copilului. În plus, în funcție de circumstanțe, instanța ar putea, de asemenea, solicita informații cu privire la procedurile și hotărârile privind unul dintre părinți sau frații/surorile copilului. Interesul superior al copilului ar trebui să primeze asupra oricăror alte considerații. În special, niciuna dintre dispozițiile respective nu ar trebui să aducă atingere dreptului sau procedurilor naționale aplicabile oricărei hotărâri privind plasamentul pronunțate de instanța sau de autoritatea competentă din statul membru care preconizează plasamentul. În special, dispozițiile respective nu ar trebui să impună nicio obligație autorităților din statul membru având competență în ceea ce privește plasamentul copilului în celălalt stat membru sau implicarea în mod suplimentar a acelui stat membru în hotărârea sau procedura privind plasamentul.

(85)

Întrucât timpul este esențial în materia răspunderii părintești, informațiile solicitate în temeiul dispozițiilor prezentului regulament privind cooperarea, inclusiv privind colectarea și schimbul de informații relevante în procedurile în materia răspunderii părintești, și hotărârea prin care se aprobă sau se refuză plasamentul copilului într-un alt stat membru ar trebui transmise statului membru solicitant de autoritatea centrală a statului membru solicitat în termen de cel mult trei luni de la primirea solicitării, cu excepția cazului în care acest lucru este imposibil din cauza unor circumstanțe excepționale. Acest lucru presupune obligația autorității naționale competente de a furniza informațiile autorității centrale solicitate sau de a explica acestei autorități de ce nu pot fi furnizate informațiile, în timp util pentru a îi permite autorității centrale solicitate să respecte termenul respectiv. Cu toate acestea, toate autoritățile competente implicate ar trebui să depună eforturi pentru a răspunde chiar mai repede decât în termenul maxim prevăzut.

(86)

Faptul că întrunirile autorităților centrale se convocă, în special, de Comisie, în cadrul Rețelei judiciare europene în materie civilă și comercială, în conformitate cu Decizia 2001/470/CE, nu ar trebui să împiedice organizarea altor reuniuni ale autorităților centrale.

(87)

Cu excepția cazurilor în care prezentul regulament prevede altfel, ar trebui să se aplice Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (9) în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către statele membre efectuate în temeiul prezentului regulament. În special, pentru a nu pune în pericol soluționarea unei cereri în temeiul prezentului regulament, de exemplu, pentru înapoierea copilului în conformitate cu Convenția de la Haga din 1980 sau pentru ca o instanță să analizeze necesitatea luării de măsuri pentru protecția persoanei sau a bunurilor copilului, notificarea persoanei vizate, după cum se impune la articolul 14 alineatele (1)-(4) din Regulamentul (UE) 2016/679, de exemplu cu privire la datele solicitate pentru localizarea copilului, poate fi amânată până la soluționarea cererii pentru care se solicită datele respective. Această excepție respectă articolul 14 alineatul (5) și articolul 23 alineatul (1) literele (f), (g), (i) și (j) din Regulamentul (UE) 2016/679. Aceasta nu ar trebui să excludă posibilitatea ca un intermediar, o instanță sau o autoritate competentă căruia/căreia i-au fost transmise informațiile să ia măsuri de protecție a copilului sau să determine luarea unor astfel de măsuri în cazul în care copilul este supus unui risc de vătămare sau există indicii cu privire la un astfel de risc.

(88)

În cazurile în care divulgarea sau confirmarea informațiilor relevante ar putea pune în pericol sănătatea, siguranța sau libertatea copilului ori a unei alte persoane, de exemplu în cazurile de violență domestică în care o instanță a dispus ca noua adresă a copilului să nu îi fie divulgată solicitantului, prezentul regulament încearcă să obțină un echilibru delicat. Deși prezentul regulament ar trebui să prevadă ca o autoritate centrală, o instanță sau o autoritate competentă să nu divulge sau să nu confirme solicitantului sau unei părți terțe eventualele informații colectate sau transmise în sensul prezentului regulament în cazul în care constată că făcând acest lucru ar putea pune în pericol sănătatea, siguranța sau libertatea copilului ori a unei alte persoane, acesta ar trebui să sublinieze totuși faptul că acest lucru nu ar trebui să împiedice colectarea și transmiterea de informații de către și între autoritățile centrale, instanțe și autoritățile competente, în măsura în care este necesar pentru a îndeplini obligațiile care le revin în temeiul prezentului regulament. Acest lucru înseamnă că, dacă este posibil și adecvat, ar trebui să fie posibil ca o solicitare să fie prelucrată în temeiul prezentului regulament, fără ca solicitantului să îi fie furnizate toate informațiile necesare pentru prelucrarea solicitării. De exemplu, în cazul în care dreptul național prevede acest lucru, o autoritate centrală ar putea iniția proceduri în numele unui solicitant, fără transmiterea către solicitant a informațiilor privind locul în care se află copilul. Cu toate acestea, în cazurile în care simpla formulare a cererii ar putea deja pune în pericol sănătatea, siguranța sau libertatea copilului ori a unei alte persoane, nu ar trebui să existe o obligație în temeiul prezentului regulament de a formula o astfel de cerere.

(89)

Pentru a se asigura faptul că certificatele care urmează a fi utilizate în legătură cu aplicarea capitolelor III și IV din prezentul regulament sunt actualizate, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) ar trebui să fie delegată Comisiei în ceea ce privește modificările anexelor I-IX la prezentul regulament. Este deosebit de important ca, în cursul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți, și ca respectivele consultări să se desfășoare în conformitate cu principiile stabilite în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare (10). În special, pentru a asigura participarea egală la pregătirea actelor delegate, Consiliul primește toate documentele în același timp cu experții din statele membre, iar experții acestor instituții au acces sistematic la reuniunile grupurilor de experți ale Comisiei însărcinate cu pregătirea actelor delegate.

(90)

Ar trebui asigurată continuitatea dintre Convenția din 1998 elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială [denumită în continuare „Convenția Bruxelles II” ( (11))], Regulamentul (CE) nr. 1347/2000, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 și prezentul regulament, în măsura în care dispozițiile au rămas neschimbate și ar trebui prevăzute dispoziții tranzitorii în acest sens. Aceeași necesitate a continuității este valabilă cu privire la interpretarea, inclusiv de către Curtea de Justiție, a Convenției Bruxelles II și a Regulamentelor (CE) nr. 1347/2000 și (CE) nr. 2201/2003.

(91)

Se reamintește că, în cazul acordurilor cu unul sau mai multe state terțe încheiate de un stat membru înainte de data aderării sale la Uniune, se aplică articolul 351 din TFUE.

(92)

Legea aplicabilă în materia răspunderii părintești ar trebui stabilită în conformitate cu dispozițiile capitolului III din Convenția de la Haga din 1996. La aplicarea respectivei convenții în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unei instanțe dintr-un stat membru în care prezentul regulament se aplică, trimiterea de la articolul 15 alineatul (1) din convenția respectivă la „dispoziții[le] capitolului II” al convenției respective ar trebui înțeleasă ca făcând trimitere la „dispozițiile prezentului regulament”.

(93)

În vederea bunei funcționări a prezentului regulament, Comisia ar trebui să evalueze aplicarea sa și să propună, dacă este cazul, modificările necesare.

(94)

Comisia ar trebui să facă publice și să actualizeze informațiile comunicate de statele membre.

(95)

În conformitate cu articolul 3 și cu articolul 4a alineatul (1) din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și la TFUE, statele membre respective și-au notificat intenția de a participa la adoptarea și la aplicarea prezentului regulament.

(96)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la TUE și la TFUE, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, acesta nu este obligatoriu pentru respectivul stat membru și nu i se aplică.

(97)

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 41 alineatul (2) al doilea paragraf și cu articolul 46 litera (d) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (12) și a emis un aviz la 15 februarie 2018 (13).

(98)

Întrucât obiectivele prezentului regulament nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre din cauza diferențelor dintre normele naționale în materie de competență și de recunoaștere și executare a hotărârilor, dar pot fi, datorită aplicabilității directe și a caracterului obligatoriu al prezentului regulament, realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din TUE. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.