DECIZIE nr. 33 din 9 decembrie 2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare
| Corina-Alina Corbu | – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | – preşedintele Secţiei I civile |
| Eugenia Voicheci | – preşedintele Secţiei a II-a civile |
| Denisa Angelica Stănişor | – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal |
| Daniel Grădinaru | – preşedintele Secţiei penale |
| Mioara Iolanda Grecu | – judecător la Secţia I civilă |
| Mari Ilie | – judecător la Secţia I civilă |
| Cristina Truţescu | – judecător la Secţia I civilă |
| Valentin Mitea | – judecător la Secţia I civilă |
| Bianca Elena Ţăndărescu | – judecător la Secţia I civilă |
| Carmen Georgeta Negrilă | – judecător la Secţia I civilă |
| Beatrice Ioana Nestor | – judecător la Secţia I civilă |
| Carmen Elena Popoiag | – judecător la Secţia I civilă |
| Adina Georgeta Nicolae | – judecător la Secţia I civilă |
| Georgeta Stegaru | – judecător la Secţia I civilă |
| Mihaela Paraschiv | – judecător la Secţia I civilă |
| Cristina Petronela Văleanu | – judecător la Secţia I civilă |
| Andreia Liana Constanda | – judecător la Secţia I civilă |
| Lavinia Curelea | – judecător la Secţia I civilă |
| Maria Speranţa Cornea | – judecător la Secţia a II-a civilă |
| George Bogdan Florescu | – judecător la Secţia a II-a civilă |
| Gheza Attila Farmathy | – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal |
| Rodica Florica Voicu | – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal |
| Simona Cristina Neniţă | – judecător la Secţia penală |
| Sorin Alin Nicolescu | – judecător la Secţia penală |
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 271 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ministerul Public a fost reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef al Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru Avocatul Poporului, titularul sesizării, s-au prezentat doamnele consilier Linda Timofon şi Luiza Portase Necula.
La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulament.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului ce face obiectul Dosarului nr. 2.023/1/2019.
Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public.
Preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că nu există chestiuni prealabile şi a acordat cuvântul asupra recursului în interesul legii.
Doamna consilier Linda Timofon, pentru titularul sesizării, a prezentat orientările jurisprudenţiale care au determinat promovarea prezentului recurs în interesul legii de către Avocatul Poporului, punând concluzii de admitere a acestuia şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare. A apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii opinia potrivit căreia divorţul dintre soţi este o acţiune personală, care priveşte statutul persoanei, iar o astfel de acţiune nu poate face obiectul medierii.
Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a susţinut aceeaşi opinie, arătând că cererile prin care părţile solicită pronunţarea unei hotărâri de expedient pentru consfinţirea acordului de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei sunt inadmisibile. A mai arătat că, în măsura în care instanţa de judecată a fost învestită şi cu o astfel de cerere, nici rezolvarea aspectelor accesorii divorţului nu poate face obiectul medierii.
Constatând că nu există întrebări din partea membrilor completului pentru reprezentantele Ministerului Public şi Avocatului Poporului, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii a declarat dezbaterile închise, iar completul a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea Avocatului Poporului cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a stabili dacă instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului.
2. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 192/2006):
“Art. 2. – (…) (4) Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege. (…)”
“Art. 59. – (…) (2) Părţile sau partea interesată se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere, îndeplinind procedurile legale, să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. Competenţa aparţine fie judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 438-441 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător. (…)”
f) orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.
(11) Acordurile de mediere încheiate de părţi, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor, îmbracă forma unei hotărâri de expedient.
(2) Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul.”
3. Examinând jurisprudenţa la nivel naţional, Avocatul Poporului a arătat că s-a conturat existenţa unei practici neunitare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, precum şi ale art. 373 lit. a) şi art. 374 alin. (1) din Codul civil, fiind identificate trei orientări:
4. Potrivit primei orientări jurisprudenţiale, unele instanţe au apreciat că nu se poate lua act de acordul de mediere cu privire la divorţ, reţinând că divorţul reprezintă o acţiune personală, ce priveşte statutul persoanei, şi care, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, nu poate forma obiect de mediere. În acelaşi sens, conform prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat, pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi vizând continuarea căsătoriei, iar nu şi divorţul. În plus, divorţul nu face parte dintre cauzele în care se poate pronunţa o hotărâre de expedient în baza acordului de mediere, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (1) din aceeaşi lege.
5. Instanţele de judecată au apreciat că sintagma “înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei” din cuprinsul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 se referă la înţelegerea soţilor cu privire la modalitatea desfacerii acesteia, şi nicidecum la realizarea divorţului prin intermediul acordului de mediere încheiat în faţa mediatorului, dovadă în acest sens stând faptul că legiuitorul a prevăzut că acordul de mediere nu poate fi depus decât la instanţa de judecată competentă să se pronunţe asupra divorţului. În plus, s-a constatat că divorţul nu figurează printre cazurile limitativ prevăzute de lege, în care acordurile de mediere pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient.
6. Sesizarea instanţei de judecată nu poate fi făcută printr-o cerere de omologare a acordului de mediere cu privire la divorţul dintre soţi, ci doar printr-o cerere de desfacere a căsătoriei. S-a apreciat că divorţul nu se numără printre neînţelegerile dintre soţi care pot fi soluţionate prin mediere, enumerate în cadrul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006.
7. În schimb, instanţa de judecată poate avea în vedere la soluţionarea cauzei înţelegerea dintre părţi cu privire atât la forma divorţului, cât şi cu privire la soluţionarea cererilor accesorii acestuia.
8. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, instanţele de judecată au ţinut seama de acordul de mediere referitor la divorţ, dar sub condiţia ca instanţa să pronunţe desfacerea căsătoriei prin acord, în urma verificării consimţământului liber exprimat al părţilor în acest sens în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 931 alin. (1) din Codul de procedură civilă, transformând, practic, cererea de pronunţare a unei hotărâri de expedient în baza acordului de mediere asupra divorţului într-o cerere de divorţ prin acordul dat în faţa instanţei de judecată.
9. S-a exprimat opinia că instanţa de judecată are obligaţia de a lua consimţământul părţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi, doar în măsura în care acesta există, instanţa va dispune desfacerea căsătoriei; în caz contrar nu va lua act de divorţul părţilor în faţa mediatorului.
10. Pronunţarea unei hotărâri care să încuviinţeze învoiala părţilor, exprimată în cuprinsul acordului de mediere, de a divorţa, nu se poate face decât cu respectarea exigenţelor impuse de art. 930 şi art. 931 din Codul de procedură civilă.
11. Într-o a treia orientare jurisprudenţială, instanţele de judecată au avut o abordare diferită, apreciind că se poate lua act de acordul de mediere asupra divorţului, în baza art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, sub condiţia, acolo unde este cazul, ca înţelegerea părţilor să respecte principiul interesului superior al minorului.
12. În acest sens, s-a exprimat opinia că instanţa de judecată are obligaţia de a verifica dacă acordul de mediere dintre părţi cu privire la raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copii lor minori, stabilirea locuinţei minorilor şi stabilirea pensiei de întreţinere nu aduce atingere intereselor minorilor rezultaţi din căsătorie.
13. Instanţa va lua act de înţelegerea dintre părţi, materializată prin acordul de mediere, în situaţia în care acesta nu cuprinde dispoziţii contrare legii sau normelor de ordine publică, fiind ocrotit dreptul copilului în cauză şi implicit al părintelui de a menţine şi păstra legăturile personale cu copilul în forma stabilită prin acord.
14. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că procesul de divorţ în întregul său, şi nu doar acţiunea prin care aceste aspecte sunt deduse judecăţii, are caracter strict personal, deoarece obiectul său implică antamarea de către instanţă a unor aspecte ţinând de viaţa intimă şi familială a părţilor din litigiu. Acest caracter strict personal al procesului a impus adoptarea unei proceduri speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, care nu face decât să dea expresie particularităţii esenţiale a procesului de divorţ şi implicit prevederilor constituţionale cuprinse în art. 26 din Legea fundamentală referitor la viaţa intimă, familială şi privată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 305 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 29 iunie 2016, şi Decizia nr. 1.099 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 11 noiembrie 2011).
15. Dispoziţiile art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.
16. Analizând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 3 din 14 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 14.090/200/2017, cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere, prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, conform art. 64 alin. (2) şi art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare?”.
“38. În ipoteza în care dispoziţiile legale în discuţie au fost aplicate şi interpretate de instanţe în mod neunitar, prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, se constată că există o practică judiciară conturată, fapt ce determină pierderea caracterului de noutate al problemei de drept supuse analizei.
39. Aşadar, existenţa unei practici neunitare denotă nu numai că se poate recurge la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, deoarece scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, problema de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja practică diferită.”
17. Avocatul Poporului a apreciat că prima orientare a jurisprudenţei este în acord cu litera şi spiritul legii, motivat de faptul că, în lipsa unui temei legal expres, divorţul dintre soţi este o acţiune personală, care priveşte statutul persoanei şi o astfel de acţiune nu poate face obiectul medierii.
18. În acest sens, instanţa de judecată poate fi sesizată cu o cerere de desfacere a căsătoriei, şi nu printr-o cerere de încuviinţare a acordului de mediere în ceea ce priveşte divorţul soţilor.
a) stabilirea naturii juridice a divorţului ca fiind o acţiune personală exclusă în mod expres de la acordul de mediere, atrăgând astfel incidenţa art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, potrivit căruia “Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei (…)”;
b) în accepţiunea Codului civil, există două modalităţi de desfacere a căsătoriei: în faţa ofiţerului de stare civilă sau a notarului, pe de o parte, şi în faţa instanţei de judecată, pe de altă parte.
a) Caracterul de acţiune personală a divorţului este reliefat în întreaga jurisprudenţă a Curţii Constituţionale.
20. Caracterul de acţiune strict personală a divorţului este conferit de prevederile art. 918 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora acţiunea de divorţ aparţine numai soţilor.
21. În plus, potrivit art. 921 alin. (1) din Codul de procedură civilă, comparativ cu dreptul comun, care îngăduie părţilor să îşi exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, în procesele de divorţ, soţii trebuie să se prezinte personal în faţa instanţelor de fond, neputând sta în proces prin reprezentanţi, textul de lege instituind astfel regula obligativităţii înfăţişării personale a soţilor, precum şi excepţiile de la această regulă.
22. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că procesul de divorţ în întregul său, şi nu doar acţiunea prin care aceste aspecte sunt deduse judecăţii, are caracter strict personal, deoarece obiectul său implică antamarea de către instanţă a unor aspecte ţinând de viaţa intimă şi familială a părţilor din litigiu.
23. Acest caracter strict personal al procesului a impus adoptarea unei proceduri speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, care nu face decât să dea expresie particularităţii esenţiale a procesului de divorţ şi, implicit, prevederilor constituţionale cuprinse în art. 26 din Constituţia României referitor la viaţa intimă, familială şi privată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 305 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 29 iunie 2016, Decizia nr. 1.099 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 11 noiembrie 2011).
b) Singurele modalităţi de desfacere a căsătoriei avute în vedere în mod expres de legiuitor sunt cele reglementate de Codul civil: în faţa ofiţerului stării civile sau notarului şi în faţa instanţei de judecată.
24. Intenţia legiuitorului de a stabili doar aceste modalităţi de desfacere a căsătoriei prin divorţ poate fi decelată din urmărirea parcursului legislativ al celor două acte normative incidente, respectiv Legea nr. 192/2006 şi Codul civil.
25. Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să confere mediatorului posibilitatea de a lua act de desfacerea căsătoriei printr-o hotărâre de expedient ar fi prevăzut în mod expres aceasta în Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi intrat în vigoare în anul 2011, act normativ ulterior consacrării legislative a profesiei de mediator.
26. Din interpretarea dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 se deduce faptul că soţii pot încheia o înţelegere cu privire la modul de desfacere a căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, nu şi la realizarea divorţului propriu-zis, în forma acordului de mediere, acesta nefiind inclus în aspectele ce pot fi soluţionate prin mediere.
27. Instanţa de judecată poate avea în vedere înţelegerea părţilor cuprinsă în acordul de mediere în ceea ce priveşte forma divorţului (culpă comună sau culpă personală) şi soluţionarea cererilor accesorii (în cazul divorţului cu copii minori instanţa având obligaţia de a verifica acordul de mediere şi sub aspectul respectării interesului superior al copilului referitor la exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea şi stabilirea domiciliului copiilor, partajul bunurilor comune).
28. Prin urmare, Avocatul Poporului a apreciat că cererea de consfinţire a acordului de mediere având ca obiect divorţul prin acordul soţilor trebuie respinsă, ca inadmisibilă, de către instanţele de judecată.
29. În considerarea rolului constituţional al Avocatului Poporului de apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, titularul sesizării a apreciat că divorţul reprezintă o acţiune personală, ce priveşte statutul persoanei, şi nu se numără printre cauzele care pot fi soluţionate prin mediere, desfacerea căsătoriei putând fi dispusă doar prin modalităţile expres prevăzute de Codul civil.
30. Prin punctul de vedere formulat de Ministerul Public s-a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii prima orientare jurisprudenţială, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, sunt inadmisibile cererile prin care părţile solicită instanţei de judecată consfinţirea acordului de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului.
31. În argumentarea punctului de vedere s-a arătat că divorţul, ca şi căsătoria, privesc statutul persoanei, fiind acte de stare civilă. Ambele presupun exercitarea unor drepturi strict personale, având la bază consimţământul liber şi personal al soţilor, incompatibil cu ideea de reprezentare.
32. Art. 98 din Codul civil defineşte starea civilă ca fiind dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.
33. Spre deosebire de celelalte acţiuni de stare civilă, acţiunea de divorţ poate fi formulată numai de către titularul stării civile respective, nu şi de alte persoane.
34. Datorită importanţei pe care statul o acordă, acest domeniu este unul de ordine publică, lipsa unui control al statului, exercitat, de regulă, prin organe judiciare, putând duce la un dezechilibru social, astfel încât legiuitorul român a adoptat o soluţie menită să păstreze înţelegerile părţilor din medierea conflictelor de familie sub autoritatea statală.
35. În apărarea ordinii publice s-a instituit un control judiciar cu privire la cele mai importante aspecte ale raporturilor de familie, divorţul fiind unul dintre acestea.
36. Divorţul prin acordul soţilor sau divorţul remediu poate fi obţinut doar pe cale judiciară, administrativă sau prin procedură notarială, potrivit dispoziţiilor art. 374 şi 375 din Codul civil.
37. Din aceste dispoziţii legale rezultă că divorţul nu poate fi obţinut, în niciun caz, pe calea acordului de mediere, nici măcar prin validarea acestuia de către instanţa de judecată sub forma consfinţirii acordului de mediere şi pronunţarea unei hotărâri în conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 192/2006.
38. Pornind de la natura hotărârii de expedient, ca act procedural prin care se pune capăt judecăţii în temeiul tranzacţiei intervenite între părţi, trebuie amintite şi dispoziţiile art. 2.268 alin. (1) din Codul civil care reglementează domeniul de aplicare al tranzacţiei judiciare şi care prevăd că “Nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii”.
39. Nefiind decât un simplu înscris sub semnătură privată, acordul de mediere nu poate fi pus în executare imediat, ci trebuie supus fie verificării notarului public în vederea autentificării, fie încuviinţării de către instanţa de judecată care îl va cuprinde într-o hotărâre de expedient, conform dispoziţiilor art. 438-441 din Codul de procedură civilă.
40. Deşi ambele tipuri de acţiuni presupun parcurgerea unei proceduri necontencioase ca urmare a existenţei acordului părţilor, între procedura divorţului prin acord şi cea privind consfinţirea acordului de mediere nu poate fi pus semnul egalităţii, prima fiind reglementată de dispoziţiile speciale privind procedura divorţului cuprinse în cartea a VI-a, titlul I din Codul de procedură civilă, în timp ce procedura consfinţirii acordului de mediere este supusă prevederilor cuprinse în dispoziţiile art. 438-441 din Codul de procedură civilă privind hotărârile prin care se încuviinţează învoiala părţilor.
41. Diferenţele dintre cele două proceduri privesc mai multe aspecte, cum ar fi instanţa competentă, cuprinsul cererii adresate instanţei, prezenţa părţilor, regimul căilor de atac, publicitatea hotărârii.
42. O noutate faţă de reglementarea similară a cuprinsului cererii de divorţ din Codul de procedură civilă anterior o constituie prevederea expresă în alin. (4) al art. 916 din actualul cod a situaţiei în care între părţi a intervenit un acord de mediere, textul de lege precizând că înţelegerea soţilor rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei şi, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune alăturat cererii de divorţ, aspect de maximă importanţă pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări.
43. Edificator în acest sens este şi textul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 care dispune ritos că “Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul”.
44. Pe de altă parte, obligativitatea prezenţei fizice a soţilor în faţa instanţelor de fond decurge din obligaţia instanţei impusă de prevederile art. 374 alin. (3) din Codul civil privitoare la divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară, de a verifica existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ şi din obligaţia instituită de prevederile art. 921 alin. (2) din Codul de procedură civilă ca la fiecare înfăţişare instanţa să încerce împăcarea părţilor, obligaţii care nu ar putea fi aduse la îndeplinire pe calea consfinţirii acordului de mediere, unde părţile pot fi reprezentate sau pot solicita judecarea în lipsă.
45. S-ar ajunge astfel la obţinerea divorţului pe alte căi şi în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, ceea ce nu este permis.
46. Acordul de mediere depus alăturat cererii de divorţ, în care se consemnează învoiala soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei, nu reprezintă decât un început de dovadă a existenţei acordului de voinţă, care trebuie întregit şi întărit prin luarea consimţământului părţilor în mod direct şi nemijlocit de către judecătorul cauzei.
47. Doar în privinţa capetelor de cerere accesorii divorţului, acordul de mediere încheiat de soţi are deplină valoare juridică, acesta căpătând, prin omologarea sa de către instanţă, şi forţă executorie.
Prin punctul de vedere formulat de Ministerul Public s-a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii prima orientare jurisprudenţială, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, sunt inadmisibile cererile prin care părţile solicită instanţei de judecată consfinţirea acordului de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului.
48. În argumentarea punctului de vedere s-a arătat că divorţul, ca şi căsătoria, privesc statutul persoanei, fiind acte de stare civilă. Ambele presupun exercitarea unor drepturi strict personale, având la bază consimţământul liber şi personal al soţilor, incompatibil cu ideea de reprezentare.
49. Art. 98 din Codul civil defineşte starea civilă ca fiind dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.
50. Spre deosebire de celelalte acţiuni de stare civilă, acţiunea de divorţ poate fi formulată numai de titularul stării civile respective, nu şi de alte persoane.
51. Datorită importanţei pe care statul o acordă, acest domeniu este unul de ordine publică, lipsa unui control al statului, exercitat, de regulă, prin organe judiciare, putând duce la un dezechilibru social, astfel încât legiuitorul român a adoptat o soluţie menită să păstreze înţelegerile părţilor din medierea conflictelor de familie sub autoritatea statală.
52. În apărarea ordinii publice s-a instituit un control judiciar cu privire la cele mai importante aspecte ale raporturilor de familie, divorţul fiind unul dintre acestea.
53. Divorţul prin acordul soţilor sau divorţul remediu poate fi obţinut doar pe cale judiciară, administrativă sau prin procedură notarială, potrivit dispoziţiilor art. 374 şi 375 din Codul civil.
54. Din aceste dispoziţii legale rezultă că divorţul nu poate fi obţinut, în niciun caz, pe calea acordului de mediere, nici măcar prin validarea acestuia de către instanţa de judecată sub forma consfinţirii acordului de mediere şi pronunţarea unei hotărâri în conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 192/2006.
55. Pornind de la natura hotărârii de expedient, ca act procedural prin care se pune capăt judecăţii în temeiul tranzacţiei intervenite între părţi, trebuie amintite şi dispoziţiile art. 2.268 alin. (1) din Codul civil care reglementează domeniul de aplicare al tranzacţiei judiciare şi care prevăd că “nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii”.
56. Nefiind decât un simplu înscris sub semnătură privată, acordul de mediere nu poate fi pus în executare imediat, ci trebuie supus fie verificării notarului public în vederea autentificării, fie încuviinţării de către instanţa de judecată care îl va cuprinde într-o hotărâre de expedient, conform dispoziţiilor art. 438-441 din Codul de procedură civilă.
57. Deşi ambele tipuri de acţiuni presupun parcurgerea unei proceduri necontencioase ca urmare a existenţei acordului părţilor, între procedura divorţului prin acord şi cea privind consfinţirea acordului de mediere nu poate fi pus semnul egalităţii, prima fiind reglementată de dispoziţiile speciale privind procedura divorţului cuprinse în cartea a VI-a titlul I din Codul de procedură civilă, în timp ce procedura consfinţirii acordului de mediere este supusă prevederilor cuprinse în dispoziţiile art. 438-441 din Codul de procedură civilă privind hotărârile prin care se încuviinţează învoiala părţilor.
58. Diferenţele dintre cele două proceduri privesc mai multe aspecte, cum ar fi instanţa competentă, cuprinsul cererii adresate instanţei, prezenţa părţilor, regimul căilor de atac, publicitatea hotărârii.
59. O noutate faţă de reglementarea similară a cuprinsului cererii de divorţ din vechiul Cod de procedură civilă o constituie prevederea expresă în alin. (4) al art. 916 din actualul cod a situaţiei în care între părţi a intervenit un acord de mediere, textul de lege precizând că înţelegerea soţilor rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei şi, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune alăturat cererii de divorţ, aspect de maximă importanţă pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări.
60. Edificator în acest sens este şi textul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 care dispune ritos că “Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul”.
61. Pe de altă parte, obligativitatea prezenţei fizice a soţilor în faţa instanţelor de fond decurge din obligaţia instanţei impusă de prevederile art. 374 alin. (3) din Codul civil privitoare la divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară, de a verifica existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ, şi din obligaţia instituită de prevederile art. 921 alin. (2) din Codul de procedură civilă ca la fiecare înfăţişare instanţa să încerce împăcarea părţilor, obligaţii care nu ar putea fi aduse la îndeplinire pe calea consfinţirii acordului de mediere, unde părţile pot fi reprezentate sau pot solicita judecarea în lipsă.
62. S-ar ajunge astfel la obţinerea divorţului pe alte căi şi în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, ceea ce nu este permis.
63. Acordul de mediere depus alăturat cererii de divorţ, în care se consemnează învoiala soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei, nu reprezintă decât un început de dovadă a existenţei acordului de voinţă, care trebuie întregit şi întărit prin luarea consimţământului părţilor în mod direct şi nemijlocit de către judecătorul cauzei.
64. Doar în privinţa capetelor de cerere accesorii divorţului, acordul de mediere încheiat de soţi are deplină valoare juridică, acesta căpătând, prin omologarea sa de către instanţă, şi forţă executorie.
65. Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, instanţa de judecată nu poate consfinţi acordul de mediere cuprinzând înţelegerea părţilor privind desfacerea căsătoriei, fiind necesară învestirea explicită a instanţei cu o cerere de divorţ şi verificarea de către judecător a consimţământului soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei. Referitor la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, s-a apreciat că instanţa de judecată poate consfinţi acordul de mediere având acest obiect.
66. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al Ministerului Public, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele:
67. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că această condiţie legală este îndeplinită în ceea ce priveşte titularul sesizării, respectiv Avocatul Poporului.
68. Este îndeplinită şi condiţia privind respectarea cerinţelor de ordin formal prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, care stipulează că “Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.
69. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă patru condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.
70. În ceea ce priveşte condiţia ca sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept se constată că, potrivit sesizării înaintate de Avocatul Poporului, obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi anume vizează o problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, respectiv interpretarea şi aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, referitor la posibilitatea instanţei de judecată de a lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului.
71. Astfel, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti a fost generată de interpretarea şi aplicarea unor reglementări legale ce s-au dovedit a fi insuficient de clare şi precise, generând astfel o practică neunitară.
72. Cu privire la cea de a doua condiţie, în sensul ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti, jurisprudenţa anexată sesizării a relevat că instanţele judecătoreşti, analizând admisibilitatea cererilor având ca obiect consfinţirea acordurilor de mediere prin care părţile s-au înţeles asupra divorţului, fie au reţinut că aceste cereri sunt inadmisibile, fie au ţinut seama de acordul de mediere referitor la divorţ, dar sub condiţia ca instanţa să pronunţe desfacerea căsătoriei prin acord, în urma verificării consimţământului liber exprimat al părţilor în acest sens, în condiţiile art. 931 alin. (1) din Codul de procedură civilă, transformând, practic, cererea de pronunţare a unei hotărâri de expedient în baza acordului de mediere asupra divorţului într-o cerere de divorţ prin acordul dat în faţa instanţei de judecată, fie au soluţionat aceste cauze, pronunţând hotărâri de expedient în baza acordului de mediere, potrivit art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (11) din Legea nr. 192/2006.
73. Autorul sesizării a anexat dovezi din care rezultă cu claritate că problema de drept a primit o soluţionare diferită la nivelul instanţelor de judecată. Din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare rezultă că sunt instanţe care au interpretat diferit textele de lege ce formează obiectul sesizării, cu consecinţa pronunţării unor hotărâri diferite asupra aceleiaşi probleme de drept.
74. Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesul legii de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.
75. În consecinţă, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanţele naţionale au dat-o în privinţa unor norme juridice insuficient de clare şi precise, astfel încât această condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.
76. În cauză este îndeplinită şi condiţia ca dovada soluţionării diferite să se realizeze prin hotărâri judecătoreşti definitive.
77. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menţionat să impună cerinţa unui anumit număr de hotărâri sau condiţia ca soluţiile diferite să fi fost pronunţate la nivelul instanţelor din întreaga ţară.
78. În speţă, deşi actul de sesizare este însoţit de un număr relativ mic de hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, se constată că şi această condiţie este îndeplinită.
79. De asemenea, hotărârile judecătoreşti sunt anexate cererii, anexele care însoţesc actul de sesizare făcând dovada îndeplinirii acestei condiţii formale.
80. Pentru argumentele expuse, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi fiind îndeplinite şi condiţiile de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil.
81. În ceea ce priveşte fondul problemei de drept supuse dezbaterii, din analiza dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 se constată că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.
82. Această analiză porneşte de la observaţia că art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, care reglementează regimul juridic al acordurilor de mediere încheiate între soţi, permite rezolvarea prin mediere a neînţelegerilor dintre soţi privitoare la continuarea căsătoriei, partajul de bunuri comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, respectiv a celor care au ca obiect drepturi în privinţa cărora soţii pot dispune potrivit legii, cum sunt cele ce se regăsesc în enumerarea din art. 919 alin. (1) lit. b) şi f) din Codul de procedură civilă.
83. Totodată, art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 prevede că “Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul”.
84. Sintagma “neînţelegerile dintre soţi privitoare la continuarea căsătoriei” din cuprinsul art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006, ca şi prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, care se referă expres la acest tip de acord, par să indice că legiuitorul acceptă ca desfacerea căsătoriei să facă obiect al acordului de mediere.
85. Având în vedere că art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006 stabileşte că nu sunt susceptibile de mediere drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege, se impune determinarea efectelor pe care le produc acordurile de mediere încheiate între soţi, potrivit art. 64 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006.
86. În privinţa acordurilor de mediere care au ca obiect desfacerea căsătoriei, doctrina de specialitate a definit sintagma “statutul persoanei” din cuprinsul art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006 ca fiind condiţia juridică în familie şi societate (de exemplu, dacă este minor sau major, căsătorit ori necăsătorit, copil firesc sau adoptat etc.; persoană de drept public ori de drept privat, cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ, de naţionalitate română sau străină etc.), iar capacitatea persoanelor desemnează aptitudinea lor, recunoscută de lege, de a avea drepturi şi obligaţii (capacitatea de folosinţă) şi de a le putea exercita (capacitatea de exerciţiu).
87. Art. 98 din Codul civil prevede că: “Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă”.
88. Ca drept nepatrimonial, starea civilă conferă persoanei posibilitatea de a fi individualizată (particularizată sau identificată) cu ajutorul calităţilor care rezultă din actele juridice şi faptele juridice de stare civilă la care a participat. În acest sens, în doctrină s-a afirmat că starea civilă este de domeniul legii, iar nu de domeniul voinţei individuale, starea civilă şi elementele ei componente neputând face obiectul vreunei înstrăinări sau renunţări.
89. Or, desfacerea căsătoriei prin divorţ se circumscrie stării civile a persoanei, astfel încât dreptul de a cere divorţul dobândeşte caracter exclusiv personal.
90. Procedând la o interpretare sistematică a dispoziţiilor normative anterior evocate, concluzia care se impune este în sensul că acordurile de mediere care consemnează înţelegerile soţilor referitoare la divorţ nu sunt apte să producă efecte juridice în privinţa desfacerii căsătoriei în sine, însă pot să ateste modalitatea în care soţii acceptă divorţul.
91. Un alt argument care susţine această concluzie este adus de faptul că, în actuala reglementare, întreaga procedură a desfacerii căsătoriei are caracter legal şi imperativ.
92. Astfel, pentru desfacerea căsătoriei, prevederile art. 916 alin. (1), art. 930 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 376 alin. (1) din Codul civil impun, drept condiţie de formă, depunerea unei cereri având ca obiect divorţul, semnată de ambii soţi.
93. Or, acordul de mediere privitor la desfacerea căsătoriei nu reprezintă un act de învestire al instanţei, în sensul art. 194 din Codul de procedură civilă, şi nici cerere adresată notarului public sau ofiţerului de stare civilă, potrivit art. 376 alin. (1) din Codul civil.
94. Totodată, dispoziţiile art. 373 şi 374 din Codul civil prevăd că desfacerea căsătoriei prin divorţ poate fi dispusă, în cazurile prevăzute de art. 373 din Codul civil, de instanţele de judecată, procedura divorţului fiind reglementată imperativ prin dispoziţiile art. 915-935 din Codul de procedură civilă.
95. De asemenea, art. 375 din Codul civil prevede posibilitatea constatării desfacerii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, în cazul în care există acordul soţilor.
96. Potrivit art. 374 alin. (3) şi art. 376 alin. (3) din Codul civil, în ipoteza desfacerii căsătoriei prin acordul soţilor, indiferent de procedura prin care se realizează (administrativă, notarială sau judiciară), divorţul presupune verificarea consimţământului soţilor la desfacerea căsătoriei de către instanţa de judecată, notarul public sau ofiţerul de stare civilă, aşadar de către o autoritate publică, respectiv de către un funcţionar public învestit să îndeplinească un serviciu de interes public.
97. Or, deşi de esenţa instituţiei medierii este încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile, iar activitatea de mediere reprezintă o activitate de interes public, potrivit art. 2 din Legea nr. 192/2006, mediatorii nu au calitatea de agenţi instrumentatori învestiţi de lege să îndeplinească un serviciu de interes public şi nici de reprezentanţi ai statului în exercitarea funcţiei.
98. Un argument în plus în susţinerea acestei concluzii este acela că mediatorul nu este menţionat în cuprinsul art. 376 alin. (3) din Codul civil.
99. Prin urmare, nefiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 374 alin. (3) şi art. 376 alin. (3) din Codul civil, exprimarea de către soţi a acordului acestora privind desfacerea căsătoriei în faţa unui mediator şi încheierea de către aceştia a unui acord de mediere în care consemnează acest acord nu poate avea drept consecinţă desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor.
100. Totodată, potrivit art. 382 alin. (1) şi (3) din Codul civil, desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor se realizează prin hotărârea judecătorească definitivă prin care se pronunţă divorţul, respectiv prin certificatul de divorţ emis de notarul public sau ofiţerul de stare civilă competent, aşadar, printr-un înscris autentic.
101. Art. 58 din Legea nr. 192/2006 prevede că acordurile de mediere au valoarea unor înscrisuri sub semnătură privată, motiv pentru care acordul de mediere încheiat în faţa mediatorului nu este menţionat în cuprinsul art. 382 alin. (1) şi (3) din Codul civil.
102. În contextul menţionat, de vreme ce acordul de mediere nu îndeplineşte cerinţa de a fi un act autentic, înţelegerea soţilor consemnată într-un astfel de acord, cu privire la divorţ, nu are aptitudinea de a determina desfacerea căsătoriei prin acord.
103. Ca urmare, prin încheierea unui acord de mediere cu privire la divorţ, soţii nu pot să deroge de la normele imperative care reglementează condiţiile şi procedura desfacerii căsătoriei.
104. De asemenea, se impune a se verifica dacă acordul de mediere cuprinzând înţelegerea soţilor privitoare la desfacerea căsătoriei poate fi consfinţit de instanţa de judecată prin pronunţarea unei hotărâri de expedient, conform art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006.
105. O atare analiză se impune întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, art. 382 alin. (1) din Codul civil stabileşte imperativ că desfacerea căsătoriei se dispune printr-o hotărâre prin care instanţa pronunţă divorţul.
106. Potrivit art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006: “Părţile sau partea interesată se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere, îndeplinind procedurile legale, să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. Competenţa aparţine fie judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii (…)”.
107. Cerinţa din art. 382 alin. (1) din Codul civil referitoare la pronunţarea divorţului printr-o hotărâre judecătorească definitivă impune concluzia că hotărârea prin care se pronunţă divorţul prin acord presupune verificarea de către instanţa de judecată a consimţământului actual al soţilor, liber şi neviciat, la desfacerea căsătoriei, cerută de art. 374 alin. (3) din Codul civil.
108. Spre deosebire de acordul exprimat în faţa instanţei, consfinţit prin hotărârea judecătorească prin care se pronunţă divorţul, înţelegerile încheiate în procedura medierii pot fi afectate de termene şi condiţii.
109. În doctrină s-a subliniat că instanţa verifică îndeplinirea condiţiei privitoare la consimţământul soţilor, în sensul că acesta este necesar a fi constatat întrunit pe tot parcursul procedurii, şi nu doar la momentul sesizării instanţei.
110. Or, prin ipoteză, acordul de mediere cuprinzând înţelegerea soţilor referitoare la divorţ consemnează acordul acestora în privinţa desfacerii căsătoriei la data încheierii lui, aşadar anterior momentului sesizării instanţei, iar nu la termenul de judecată la care instanţa trebuie să verifice stăruinţa soţilor în desfacerea căsătoriei, conform art. 931 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
111. Prin urmare, acordul de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei are doar valoarea unui mijloc de dovadă privind intenţia soţilor de a divorţa, existentă la momentul încheierii lui, astfel încât el nu poate fi consfinţit de către instanţă pe calea unei hotărâri de expedient.
112. Această concluzie rezidă şi din reglementarea în mod distinct, în cuprinsul prevederilor alin. (11) şi alin. (2) ale art. 64 din Legea nr. 192/2006, a regimului juridic al acordurilor de mediere privind stingerea conflictelor ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor de cel aplicabil înţelegerilor încheiate de soţi referitoare la desfacerea căsătoriei.
113. Astfel, este neîndoielnic că, potrivit art. 64 alin. (11) din Legea nr. 192/2006, pot fi consfinţite prin pronunţarea unei hotărâri de expedient acordurile de mediere încheiate de soţi pentru soluţionarea amiabilă a conflictelor ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia acestora la întreţinerea copiilor, stabilirea domiciliului copiilor. Această concluzie rezultă cu evidenţă din simpla lecturare a acestei norme.
114. Însă legiuitorul nu a înţeles să includă acordurile de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei în enumerarea din art. 64 alin. (11) al Legii nr. 192/2006, în privinţa acestora limitându-se la a statua prin art. 64 alin. (2) al Legii nr. 192/2006 că pot fi depuse la instanţa competentă să pronunţe divorţul.
115. Or, în măsura în care voinţa legiuitorului ar fi fost aceea ca acordurile de mediere, cuprinzând înţelegerea soţilor referitoare la desfacerea căsătoriei, să poată fi consfinţite prin pronunţarea unei hotărâri de expedient, nu s-ar mai fi impus o atare diferenţiere.
116. De altfel, intenţia legiuitorului ca înţelegerile încheiate între soţi privitoare la desfacerea căsătoriei să nu facă parte din cele care pot fi consfinţite de instanţă, conform procedurii prevăzute de art. 438 din Codul de procedură civilă, rezultă şi din art. 916 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
117. În acest sens, art. 916 alin. (4) din Codul de procedură civilă, normă care este cuprinsă în capitolul I intitulat “Dispoziţii comune” al titlului I din cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, titlu care reglementează procedura divorţului, stabileşte că, odată cu cererea de divorţ, soţii pot alătura acesteia înţelegerea lor rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei şi, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului.
118. Aşadar, prin această prevedere legală, legiuitorul a înţeles să rămână consecvent reglementării anterioare inserate în art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006.
119. Interpretarea dată art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, în sensul că instanţa nu poate lua act, printr-o hotărâre de expedient, de înţelegerea soţilor asupra desfacerii căsătoriei, divorţul vizând starea civilă a persoanei, este în concordanţă şi cu art. 2.268 alin. (1) din Codul civil potrivit căruia “Nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii”.
120. Ca atare, încheierea unui acord de mediere de către soţi, în care este consemnată înţelegerea acestora referitoare la desfacerea căsătoriei, nu îi îndreptăţeşte să solicite consfinţirea acestui acord în condiţiile stabilite de art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, care fac trimitere la art. 438 din Codul de procedură civilă, soţii fiind obligaţi să se conformeze normelor de procedură stabilite imperativ de art. 915 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
121. Soluţia este conformă şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale care a statuat că “procesul de divorţ în întregul său, şi nu doar acţiunea prin care aceste aspecte sunt deduse judecăţii, are caracter strict personal, deoarece obiectul său implică antamarea de către instanţă a unor aspecte ţinând de viaţa intimă şi familială a părţilor din litigiu. Acest caracter strict personal al procesului a impus adoptarea unei proceduri speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, care nu face decât să dea expresie particularităţii esenţiale a procesului de divorţ şi implicit prevederilor constituţionale cuprinse în art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 305 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 29 iunie 2016).
122. În ceea ce priveşte acordurile de mediere încheiate între soţi în temeiul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, care au ca obiect soluţionarea pe cale amiabilă a conflictelor ce derivă din efectele nepatrimoniale ale divorţului, precum numele soţilor, efectele divorţului în raporturile dintre soţi şi copiii lor minori, aceste înţelegeri pot constitui obiect al medierii, în privinţa acestora prevederile art. 64 alin. (11) din Legea nr. 192/2006 stabilind neechivoc că pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient.
123. Un argument în acest sens îl constituie prevederile art. 383 alin. (1), art. 396 alin. (1) şi art. 400 din Codul civil, norme care consacră expres posibilitatea încheierii unor înţelegeri între soţi referitoare la numele acestora, respectiv la modalitatea de exercitare a drepturilor părinteşti sau la locuinţa copilului, după divorţ.
124. Ca atare, soţii sunt îndreptăţiţi să solicite consfinţirea acordurilor de mediere cu acest obiect încheiate în temeiul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, prin pronunţarea unei hotărâri de expedient de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea divorţului.
125. Această hotărâre urmează a se pronunţa în cazul desfacerii căsătoriei prin procedura divorţului reglementată de art. 915-935 din Codul de procedură civilă, ţinându-se cont şi de dezlegarea din prezenta decizie referitoare la efectele unui acord de mediere având ca obiect înţelegerea părţilor privind desfacerea căsătoriei.
126. Tot astfel, potrivit art. 2 coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 192/2006, şi efectele patrimoniale ale divorţului pot constitui obiect al înţelegerilor soţilor, astfel cum sunt consemnate în cuprinsul acordurilor de mediere.
127. Pentru aceste considerente, se va constata că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, instanţa de judecată nu poate consfinţi acordul de mediere referitor la înţelegerea părţilor privind desfacerea căsătoriei.
128. Cu privire la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, instanţa de judecată poate consfinţi acordul de mediere având acest obiect, pentru ipoteza în care se va desface căsătoria.
129. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată nu poate consfinţi acordul de mediere referitor la înţelegerea părţilor privind desfacerea căsătoriei.
Cu privire la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, instanţa de judecată poate consfinţi acordul de mediere având acest obiect.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
|
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi |
