„Ajută-mi Doamne şi arată-mi-l pe soţul meu — sau pe soţia mea — pe care mi l-ai dat, aşa cum Tu însuţi îl vezi”.

Vederea soţului sau a soţiei prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neîncetat trebuie cerut în rugăciunea împreună: „Ajută-mi Doamne şi arată-mi-l pe soţul meu — sau pe soţia mea — pe care mi l-ai dat, aşa cum Tu însuţi îl vezi”. E o cerere esenţială pentru viaţa cuplului, deoarece depăşeşte orice înţelepciune şi orice raţionament omenesc, viciate de căderea adamică prin lucrarea prinţului acestei lumi. Privirea dumnezeiască e deasupra păcatului, deasupra obscurităţii şi dezvăluie întotdeauna potenţialitatea sufletească a celuilalt. Nimeni nu e perfect.

Richard Alan Gardner (1931 – 2003) a fost profesor de psihiatrie în Secţia de Psihiatrie a Copilului din cadrul Universităţii Columbia – USA, din 1963 până în anul morţii sale. A publicat peste 40 de cărţi şi 250 de articole într-o varietate de domenii ale psihiatriei copilului. Principalul său domeniu de interes este modul în care sunt afectaţi copiii de divorţul părinţilor. Astfel, Gardner a scris prima carte de auto-ajutorare pentru copiii afectaţi de divorţ, care s-a tipărit în mai multe ediţii şi a conceput o nouă modalitate psihoterapeutică pentru aceşti copii. În 1985, prof. Gardner a introdus conceptul de Parental Alienation Syndrome (PAS) – sindromul alienării parentale (sindromul alienării copilului faţă de un părinte).

„Familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viată, interese şi întrajutorare”. Astfel familia este unită prin căsătorie, iar divorţul este procesul desfacerii căsătoriei. Familia este unitatea în care copiii se dezvoltă armonios, având modele parentale pe care şi le pot însuşi. Lipsa unuia dintre părinţi nu face altceva decât să dezechilibreze întreg sistemul familial, apărând o încărcătură de rol atât a părintelui rămas singur cât şi a copiilor. De asemenea se modifică curba ascendentă a formării personalităţii copiilor, apărând o carenţă atât în educaţie cât şi în structura afectivă a copiilor.

Efectele negative ale divorţului asupra copiilor au fost confirmate de un studiu iniţiat cu 8 decenii de psihologul Lewis Terman, de la Universitatea Stanford. Studiul a arătat că persoanele provenite din familii destrămate mor, în medie,  cu 5 ani mai repede comparativ cu cei ai căror părinţi nu au divorţat. Psihologii Howard Friedman şi Leslie Martin au reluat, în 1990, munca începută de Terman. Proiectul iniţiat de Terman a avut în atenţie copii în jurul vârstei de 10 ani. Însă, materialele documentare care au rămas în urma proiectului său le-au permis lui Friedman şi Martin să facă un follow-up al studiului iniţial.