A rămâne împreună “de dragul copiilor” nu este o dovadă de iubire

Nimic pe lume nu va putea şterge definitiv rănile provocate de certurile crunte dintre părinţii mei. Gândul că ele nu se vor opri niciodată mă transformă de fiecare dată într-un copil speriat şi neputincios, chiar şi acum. A rămâne împreună şi a evita divorţul „de dragul copiilor” nu mi s-a părut niciodată a fi o dovadă de iubire. Prin prisma experienţei mele, el nu este altceva decât un act de egoism şi laşitate.

Sărbatori în familie, pline de durere si frică

Pentru foarte mulţi ani şi cu ecouri încă foarte dureroase în prezent, Crăciunul, Paştele sau Revelionul în familia mea erau unele dintre cele mai de coşmar zile din întregul an. Nu ştiu ce anume se întâmpla, ce vrăjitoare rea sau ce întâmplări oribile le întunecau minţile părinţilor mei fix în ceea ce ar fi trebuit să fie cele mai frumoase şi „de familie” sărbători de peste an. Cu mintea adultului de acum încerc încă să înţeleg. Însă niciun necaz, nicio cantitate de oboseală sau tot stresul care există pe pământul acesta dacă s-ar fi îngrămădit în vieţile părinţilor mei nu îmi pot explica orele de scandal care precedau fiecare zi de sărbătoare, apoi o însoţeau şi o petreceau încă nişte zile după.

Am crescut într-o casă în care scandalurile şi certurile între părinţi erau atât de frecvente încât prin clasa a noua am vrut să plec de acasă. Nu am plecat atunci, pentru că mama s-a prins şi a făcut o veritabilă criză de părinte neînţeles şi abandonat. Am plecat însă câţiva ani mai târziu şi cred din tot sufletul că dacă părinţii mei nu s-ar fi certat atât de urât şi atât înspăimântător, viaţa mea şi a copiilor mei ar fi fost cu totul alta. Pentru că am tânjit tot timpul dupa liniște și familie, am sacrificat aproape totul pentru ele, inclusiv studiile.

Frica de bătaie a venit odată cu statul de „soţie”

În primii ani ai căsniciei mele, ori de câte ori ne certam, începeam să tremur şi să îmi rog soţul să nu mă lovească. Prima oară când m-a auzit a rămas perplex: este unul dintre cei mai blânzi oameni pe care îi cunosc şi niciodată în anii dinaintea nunţii nu îmi dăduse vreun motiv care să mă facă să gândesc aşa ceva. Şi nici în mintea mea nu apăruse gândul acesta cât timp am fost doar iubiţi; frica de bătaie a venit odată cu statul de „soţie”.

V-ar mai putea interesa și:

Ce spun copiii despre divorț ?

Cel mai bun divort pentru copii

Există copii fericiţi după divorţ?

Regulile divorţului scrise de copii pentru părinţi

Divorț fără prezentare pentru românii din străinătate

Frica de bătaie se cuibărise în mintea mea încă din primii ani ai copilăriei când, după spusele unei rude, asistasem la un astfel de „eveniment”. Mărturisesc că uitasem de el, ascuns probabil printr-un ungher de suflet, ca să nu mai doară. Nu am uitat însă următoarele bătăi, niciodată însă bătăi „ca la alţii”, nu, pentru că noi nu eram, Doamne fereşte, „o familie de nebuni”, ci doar o familie normală, ca toate celelalte, pentru că toţi părinţii se mai ceartă, dar totuşi ei se iubesc, după cum mă liniștea mama. Nu-i aşa? Nu prea… Foarte, foarte mult timp am crescut şi trăit cu această veritabilă lecţie de viaţă predată de părinţii mei: toţi oamenii se ceartă. În gura lor, acest „toţi oamenii se ceartă” însemna, concret, ca toţi oamenii îşi trezesc copiii din somn în miezul nopţii cu urlete şi zgomot de mobilă trântita; sau că îşi aruncă vorbe pe care copiii nici măcar nu le înţeleg, vorbe intime şi dureroase; sau că în toate familiile copiii intervin între părinţi să nu se mai bată, să nu mai dea palme, să nu mai izbească de pereţi. Oare în toate familiile copiii nu vorbeau despre „acasa”, din ruşine? Sau toţi copiii nu ieşeau din cameră de frică, noaptea, în mijlocul acestor ceruri „obişnuite”? Umblau şi ei zile la rând după scandal ca într-o casă a unor zombie, o casă în care nimeni parcă nu îi mai vedea, nimeni nu le spala hainele, nimeni nu le făcea de mâncare sau îi întreba cum a fost la şcoală doar pentru că părinţii erau prea dărâmaţi sub povara propriei dureri, a propriilor vieţi ratate?

Am fost, pe rând, când soţia tatălui meu, când soţul mamei mele

Am citit odată o poveste despre o familie rămasă fără mama în urma unei boli. O familie în care, în căutarea unui echilibru, fiica cea mare ajunge să împrumute, tacit, rolul de mama. Aceasta preia treptat rolul soţiei decedate, întâi în gospodărie, apoi îmbrăcându-i hainele, pentru că în cele din urmă să se mute definitiv în dormitorul matrimonial.

Eu am fost pe rând, mult timp, când soţia tatălui meu, când soţul mamei mele. Eram soţia tatălui meu când, încă de pe la 14 ani, am început să am grijă de fraţii mai mici, să fac curat, să spăl, să gătesc şi să îi calc tatălui meu cămăşile pentru serviciu, aşa încât el să nu mai simtă ca mama nu mai face toate acestea şi, credeam eu, să nu se mai certe. Seara, când el venea de la serviciu, stăteam eu cu el de vorbă şi povesteam întâmplări de peste zi, râzând, ca un cuplu, aşa încât ei să nu mai aibă ocazia de a se certa.

După o noapte de scandal, mama era legumă multe zile la rând. În scurtul timp petrecut acasă dormea sau plângea. Îmi era milă de ea şi, iraţional, deveneam prietenul ei, iubitul ei, cel care o alinta şi îi ştergea lacrimile, o punea să se spele şi să se aranjeze, cel care îi spunea că e frumoasă şi iubită.

Copii fără părinţi

Părinţii care trăiesc ani la rând într-o relaţie care le aduce numai nefericire (deşi cred că mai potrivit ar fi cuvântul englezesc „misery”) nu mai au puterea sufletească de a se ocupa de copiii lor. Deseori proiectează asupra copiilor toată sila pe care o au faţă de partener – copiii sunt rodul „nenorocitului” cu care îşi împart viaţa. Sunt, de cele mai multe ori, copii abandonaţi. Copii care nu sunt duşi la medic, cărora nu li se cumpără haine decât ca maxima necesitate, pentru care orice altă activitate în afara şcolii obligatorii nu există; ştrandul, patinajul, sportul, atelierele de dans, de pictură, ba chiar şi meditaţiile sunt pentru „ceilalţi”, pentru copiii din acele familii în care părinţii nu îşi mărturisesc iubirea prin înjurături şi palme.

Salvatorii lumii

Aceşti copii ajung adulţi care învaţă cu greu şi multe lacrimi ca şi ei merită! Că merită să fie iubiţi pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce nu sunt, că merită controale şi îngrijire medicală, că merită vacanțe sau un pulover frumos, deşi mai au încă două acasă. Învaţă cu durere că îşi pot face bucurii, că se pot apropia de oameni fără teamă că îi vor face să sufere şi, cel mai greu lucru, învaţă că nu pot salva pe oricine, oricând şi din orice situaţie şi că, atunci când nu o fac, nu sunt nişte oameni răi!

Adulţii care au fost expuşi la violenţă repetată în copilărie vor deveni adulţi furioşi pe ei înşişi sau pe cei apropiaţi

Copiii expuşi la violenţă fizică sau/şi verbală aduna multă frustrare, izvorâtă din neputinţă. Neputinţa de a schimba, neputinţa de a-i face fericiţi pe cei pe care îi iubesc cel mai mult. Cu timpul, se vor autoînvinovăţiţi (deseori fiind învinuiţi chiar de către părinţi că „nu au făcut ceva”). Ajunşi adulţi, îşi vor urî, inconştient, părinţii, urându-se mai apoi pe sine pentru un aşa gând. Vor acumula şi mai multă frustrare şi furie, furie pe care fie o vor îndrepta asupra celor apropiaţi (parteneri, propriii copii) fie asupra lor înşiși, în diferite forme.

Divorţul nu înseamnă ratare

Divorţul nu a fost niciodată o alternativă acceptată de nici unul dintre părinţii mei. A fost privit întotdeauna ca o declaraţie publică a ratării. Părinţii mei şi-au închipuit întotdeauna că vecinii vor râde şi îi vor bârfi mai abitir pentru că au divorţat. Mi-am implorat părinţii de multe ori să divorţeze. Nu ştiu de ce nu au făcut-o. Nici unul dintre răspunsurile „avem copii împreună”, „nu avem unde să ne mutăm” sau „noi ne iubim” nu mi-au putut vindeca rănile şi fricile pe care le mai port şi acum, bine ascunse.

Părinţii care nu sunt părinţi nu vor ajunge niciodată bunici cu adevărat

Părinţii care refuză să divorţeze nu îşi ratează doar propriile vieţi, ci le dezechilibrează şi rănesc adânc şi pe cele ale propriilor copii şi chiar ale nepoţilor. Părinţii mei se ceartă la fel de rău în continuare. Copiii noştri nu au acum bunici la care să meargă în weekenduri sau vacanţe, pentru că noi refuzăm să îi expunem unui posibil scandal. Ei nu au bunici cu care să iasă în parc sau la film pentru că bunicii lor sunt trişti şi deprimaţi şi fără chef de a mai face ceva, la sfârşitul unei vieţi petrecute în durere.

Aş fi vrut ca părinţii mei să divorţeze atunci, demult şi să oprească o dată pentru totdeauna durerea din viaţa mea. Nu au făcut-o. Şi singurul lucru pe care îl eu îl pot face acum este să învăţ că nu a fost vina mea şi să mă încarc cu încă o măsură de putere şi detaşare. Pentru că vin sărbătorile şi, odată cu ele şi telefoanele în care aflu de un „nou” scandal petrecut în Ajun, între părinţii mei.

V-ar mai putea interesa și:

Ce spun copiii despre divorț ?

Cel mai bun divort pentru copii

Există copii fericiţi după divorţ?

Regulile divorţului scrise de copii pentru părinţi

Divorț fără prezentare pentru românii din străinătate

Sursa:http://www.totuldespremame.ro/familia-ta/psihologie/divortati-de-dragul-copiilor/2