Medierea azi.
Motto: Lucrurile merg mai prost sub presiunea preocupării de a le face sa meargă bine.- Edward A. Murphy
Entuziasmul generat de apariția medierii în România începând cu anul 2006 a determinat multe derapaje din care s-a născut o mare prăpastie între sistemul de justiție românesc și proaspăta profesie alternativă. Necesitatea unui corp profesional consolidat a permis accesul în profesie unor persoane cu mai puțină vocație iar dorința de implementarea a soluției oferită de mediere a născut modificări legislative făcute în grabă și fără un studiu real de impact. Astfel am ajuns rapid la alăturarea, în mentalul colectiv, al conceptului de mediere cu cel de neconstituționalitate și la o Lege a medierii de 30 de pagini dar cu zero rezultate. Cu toții ne-am entuziasmat, ne-am grăbit, și după caz ne-am speriat și ne-am protejat. Acum, când lucrurile s-au complicat, oamenii au început să își amintească de frumoasa din pădurea adormită dar nimeni nu are o propunere concretă de operație prin care să-i scoatem mărul otrăvit din gât. Dezbateri publice pe acest subiect au mai fost și au generat o și mai mare polarizare a opiniilor. Entuziaștii ar înlocui-o și pe Themis cu medierea iar disprețuitorii nu i-ar fac loc nici pentru negocierea prețului la brânză în Piața Obor. Mediatorul din mine spune că ambii au dreptate. Soluția oferită de mediere este utilă și reciproc avantajoasă dar societatea, sistemul de justiție și corpul profesional nu sunt pregătite pentru o schimbare atât de mare. Cu toate astea inteligența artificială este o amenințare de intensitate egală din sens opus iar criza de personal din magistratură completează motivele care aduc medierea din nou pe masa dialogului.
Ce ar fi de făcut? Modelul britanic.
Motto: „If it ain’t broke, don’t fix it.”
Partea 44. din Civil Procedure Rules (CPR) din Anglia și Țara Galilor poate fi un model pentru primul pas pe care îl putem face sperând ca medierea să ajute fără să incomodeze. Inspirat din dreptul britanic pun în discuție o completare cu numai 30 de cuvinte a Codului de Procedură Civilă, mai concret a art. 451.(2):
”Art. 451.(2) Cod Procedură Civilă: Instanța poate, chiar si din oficiu, sa reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatilor, atunci cand acesta este vădit disproporționat in raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, tinand seama si de circumstanțele cauzei, cu excepția situației în care partea care a pierdut procesul s-a adresat instanței fără să fi încercat soluționarea litigiului prin mediere sau, după caz, a refuzat invitația la mediere transmisă la cererea părții adverse.
Măsura luată de instanța nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat si clientul sau. ”
Îndrăznesc să cred că micuța modificare poate răspunde tuturor cerințelor și poate face din mediere un instrument util societății, sistemului de justiție, partenerilor sistemului de justiție și este în același timp constituțională și eficientă.
Concret, propunerea îți dorește să nu blocheze accesul la justiție cetățeanului-justițiabil ci doar să-l determine să se gândească de două ori pe cel care nu este sigur de dreptatea sa dar își încearcă norocul cu o cerere de chemare în judecată blocând, implicit, accesul la justiție celor care chiar au nevoie de o soluție corectă. Avocatura onestă nu are de suferit din această modificare, ba din contră, iar numărul de dosare înregistrate pe rolul instanțelor va fi cu certitudine mai mic.
Orice formă de obligativitate prealabilă ar fi absurdă. Situațiile de viață sunt diverse iar obligarea oamenilor să se așeze la masa dialogului în absolut orice situație este de neconceput. Cei siguri de propria dreptate au nevoie de celeritate și nu de mediere. Medierea își are locul acolo unde lucrurile sunt la limita negocierii, acolo unde oamenii depun cereri sub presiunea unei emoții care le întunecă rațiunea. Acestora le este necesară sancțiunea nereducerii pretențiilor adverse pentru blocarea instanțelor cu cereri nejustificate, acestora le este necesară o sancțiune care să le motiveze rațiunea suficient de mult încât să încerce dialogul înaintea provocării legii.
În egală măsură o mediere alungată cu pietre din toate zonele în care își găsise aplicarea nu face bine nimănui. Instanțele sunt sufocate de dosare pentru că au ales să nu utilizeze art. 21. Cod Procedură Civilă, și sunt cumva de înțeles. La momentul la care s-a formulat o cerere, s-au propus probe, s-au plătit taxele de timbru și așteptăm confruntarea, nu ne mai putem opri pentru mediere. Este prea târziu pentru așa ceva. Locul ei este 1. înainte de a scoate săbiile din teacă, 2. doar pentru anumite pricini, iar cel mai bun filtru prealabil este dat de conștiința justițiabilului care va ști exact când este cazul să meargă la mediator motivat de gândul că eșecul în instanță va fi însoțit de plata tuturor cheltuielilor generate celui pe care l-a chemat nejustificat în fața completului. Fie ele și disproporționate. Pentru că cel care cauzează altuia un prejudiciu (…) este obligat să îl repare.
Nu am pretenția că această propunere este formula ideală dar este un început. Putem încerca să reinventăm roata sau putem să o preluăm de acolo de unde funcționează și să o utilizăm. Toate modele identificate în alte sisteme de drept sunt ori neperformate ori au fost implementate aici și nu au trecut testele eficienței sau ale constitualității. Poate această propunere nu se va concretiza într-o modificare legislativă dar va genera o altă perspectivă asupra locului medierii în spațiul juridic românesc. Dacă am reușit să elimin tendința de a pune medierea și obligativitatea în aceeași frază sau, la polul opus, medierea și neconstituționalitatea în același text mă declar profesional pe deplin mulțumit. Profesia care oferă soluția win-win ar putea să fie la rândul ei implementată printr-o formulă win-win-win cum este cea de mai sus.
Mediator Petru Mustățeanu
