Articolul original se găsește aici:  http://goo.gl/0i72At

După cum arată un raport 130,000 de tați nu au nici un contact cu copii lor. Tom Sykes îşi aminteşte momentul când tatăl lui a plecat de acasă.
Descoperirea că o optime din taţii divorţaţi din Marea Britanie – aproape 130.000 de bărbaţi – nu au contact cu copiii lor, este una dintre cele mai jalnice statistici care reiese dintr-un nou raport realizat de către Centrul Naţional de Cercetări Sociale. În mod inevitabil mi-a amintit de propria mea experienţă de a creşte fără a avea un contact regulat cu tatăl meu.

Nu există nici un moment bun ca părinţii tăi să se despartă şi contactul cu tatăl tău să fie redus la nişte scrisori ocazionale. Dar pentru mine, un băiat de 14, acest moment îngrozitor pentru familie a fost resimţit ca o implozie.

În decursul unui an am ajuns de la copilul care locuia în internatul şcolar şi care câştiga tot felul de premii şi competiţii sportive, la un fugar fumător şi băutor de vodcă. După doi ani am ajuns la tribunal pentru că am condus băut în mijlocul nopţii motocicleta surorii mele;  şi  în decursul a trei ani am fost exmatriculat de la Eton, după ce am rezistat cu încăpăţânare eforturilor şcolii de a mă ajuta să fac faţă la ceea ce se întâmplă în viaţa mea cu ajutorul consultaţiilor regulate cu psihologul şcolii. Am găsit o modalitate foarte simplă de a evita să mă uit la propria durere – pur şi simplu nu mă duceam  la programări şi, în schimb, mă furişam în vreun bar.

Deşi nu vorbeam la telefon, tatăl meu îmi scria regulat şi adesea îmi trimitea cecuri generoase cu ocazia Crăciunului şi de ziua mea. Dar, după  ce s-a recăsătorit şi s-a mutat în altă parte a lumii, noi doi am devenit, în toate privinţele, străini pentru mulţi ani.

V-ar mai putea interesa și:

Ce spun copiii despre divorț ?

Cel mai bun divort pentru copii

Există copii fericiţi după divorţ?

Regulile divorţului scrise de copii pentru părinţi

Divorț fără prezentare pentru românii din străinătate

Acest lucru (n.t. îndepărtarea parentală) conform studiului publicat în această săptămână este un model destul de tipic pentru părinţii şi copii care nu se văd, Înstrăinarea crescută se poate datora unei mutări geografice a părintelui nerezident sau, uneori, intrării părintelui nerezident într-o nouă relaţie.

Nemaiavând un tată în viaţa mea, a fost deosebit de greu de suportat deoarece el a fost, în ceea ce mă priveşte pe mine, cel mai grozav tată din lume.

El a avut o viaţă  interesantă şi a fost o figură cunoscută la sfârşitul anilor 50, începutul anilor 60 în Chelsea. Juca jocuri de noroc în Londra şi călătorea peste tot în lume, angajat într-o gamă de ocupaţii extraordinare, de la fermier în fermele de avocado din Tibet la cursele cu maşini în Australia (o îndemânare pe care era mereu pregătit să o arate în Peugeot nostru 604).

A fost extrem de inteligent, vorbea mai multe limbi fluent şi îi cita mereu pe Shakespeare şi Omar Khayyam. M-a luat în excursii cu el. În timp ce eu stăteam până târziu în noapte, el mă învăţa să joc poker, îmi spunea poveşti despre viaţa lui și inventa altele, adesea creând un caracter magic pe nume Fairy Grimbottom.

Ajunge să spun că l-am iubit foarte mult. Şi apoi, dintr-o dată, el a devenit doar o amintire. Trebuia să facem cel mai des, planuri deosebit de complicate pentru ca eu să pot să îl vizitez în sudul Franţei sau ca să ne întâlnim în Londra pentru un prânz. Aceste întâlniri au fost înlocuitori slabi pentru un tată complet funcţional. Mizeria inevitabilă nu a fost ajutată nici de faptul că minunata mea mamă a avut o cădere nervoasă severă în acelaşi timp, declanşată de stresul despărţirii.

Cum m-am simţit ? Nu bine, după cum vă puteţi imagina. Am experimentat o gamă  largă de emoţii, nici una plăcută, dar sentimentul trădării a fost cel mai puternic. Adică, cum a putut? Spre ruşinea mea, îmi amintesc simţind că ar fi fost mai uşor să fac faţă morţii lui. Pe parcursul anilor , atitudinea mea faţă de tata se înrăutăţea. Îmi pierdusem toată speranţa în omul pe care cândva îl adoram.

Uitasem complet de clipele frumoase, în parte pentru că erau prea dureroase să mi le amintesc. Învinuirea părinţilor, este un joc popular pentru mulţi copii, iar eu am proiectat asupra tatălui meu întreaga vină pentru tot ceea ce a mers rău în viaţa mea, Mi-am petrecut cea mai mare parte a „anilor douăzeci” fiind furios în tăcere pe tatăl meu, fiind plin de resentimente şi autocompătimire, acuzându-l pe tatăl meu în mod regulat de toate problemele mele. Dar, în mod ironic, nu am fost dispus să vorbesc despre acest lucru sau să încerc să-l rezolv la oricare alt  nivel mai profund. Încă fugeam de psihiatri.

Pe când am împlinit douăzeci de ani ne vedeam poate o dată la doi ani. Eram un ghem de ură, dar in rarele noastre întâlniri, eram incapabil să spun cu voce tare toate întrebările nedreptăţii care mişunau în capul meu. Tortura mea mentală devenea şi mai rea deoarece, deşi, îl uram şi nu-l puteam ierta pentru că m-a părăsit , de asemenea l-am iubit. Era încă tatăl meu.

Cu alte cuvinte, eram o epavă.

Adesea mă întâlneam cu alţi tineri care erau străini de tatăl lor. Am descoperit că şi ei erau nişte epave. În acord cu principiul Annei Karenina, totuşi, eram cu toţi nefericiţi în felul nostru.  Nu a fost nici un fel de solidaritate între noi, cu atât mai mult cu cât nici unul dintre  noi nu era în stare să spună clar ce i se întâmpla – era doar îngropat, ignorat, acoperit de expresia atotcuprinzătoare: „Tatăl meu este un ticălos” .

Ar fi putut continua aşa pentru totdeauna, doar că m-am mutat în America, unde, ca parte a retrospective psihologice mai ample, de acum zece ani, am decis să reiau contactul cu tatăl meu, şi să-i pun acele de tipul „cum ai putut” întrebări care m-au torturat pe mine atâta timp.
I-am spus unui prieten din New York ceea ce plănuiam să fac şi el mi-a răspuns cu următoarea replică memorabilă: „Ai grjă. Eu am încercat să reiau legătura cu tatăl meu şi el a sfârşit prin a-mi fura identitatea.”  Da, oricât de răi crezi că sunt părinţii tăi, de dovedește că există un biet suflet care are parte de mai rău.

Confrutându-l pe tatăl meu despre problemele  pe care le-am ţinut în mine în  toţi aceşti ani şi ascultându-i şi varianta lui a fost foarte important pentru mine. Nu a fost uşor şi au existat cu siguranţă momente când mă întrebam dacă are vreun rost, dar noi ne-am întânlnit de câteva ori pe an în acest timp, ne-am trimis şi primit e-mailuri şi aveam o relaţie aproape normala.

Reluarea relaţiei cu un tată pentru care ai fost un străin vine cu riscuri. Dar, dacă sunt în viaţă părinții voștrii, vă sfătuiesc să o faceți. Va fi cu siguranţă supărător şi dezamăgitor din când în când – un sfârşit  ca la Hollywood este puţin probabil. Dar conceptul unui băiat despre ce înseamnă să fii bărbat este atât de intrisec influenţat de propriul tată, că există o nevoie primară de a face un fel de pace cu tatăl tău.

Mă simt acum de parcă am exilat în cele din urmă ideea periculoasă care bântuie  atât de mulţi bărbaţi care au avut taţii absenţi-mai ales că sunt genetic blestemat să-i repet destinul. Nu-mi mai plâng de milă şi în mod vital ca tată a doi copii de 8 şi 6 ani (şi cu un altul pe drum) sunt capabil să apreciez moştenirea pozitivă pe care mi-a dat-o.

Am încercat să-mi tratez copii ca pe nişte fiinţe  umane inteligente, la fel cum a făcut tatăl meu. Le spun poveşti.  Îi duc în excursii.  Și le spun noi aventuri ale lui Fairy Grimbottom.

V-ar mai putea interesa și:

Ce spun copiii despre divorț ?

Cel mai bun divort pentru copii

Există copii fericiţi după divorţ?

Regulile divorţului scrise de copii pentru părinţi

Divorț fără prezentare pentru românii din străinătate

Sursa:http://blog.arpcc.ro/2015/02/absenta-tatilor-m-am-simtit-tradat-cand.htmlTraducere : Mihu Iulia Corectura : Boldea Ramona

Daca vreti sa aflati mai multe despre mediere, va recomandam sa rasfoiti acest sitesau sa sunati cu incredere la unul din numerele de telefon afisate la datele de contact .

Mediator Petru Mustateanu Bucuresti –

(Acest articol a fost citit de 69 persoane, 1 vizite astăzi)