Deşi este un semn că „misiunea“ lor a fost îndeplinită cu succes, plecarea copiilor de acasă este, de multe ori, un motiv de suferinţă pentru părinţi. În plus relaţia dintre aceştia trece inevitabil printr-o reevaluare, care poate duce la o şi mai bună relaţie, dar şi la despărţire.

Eliza are 58 de ani, locuieşte în Bucureşti, iar de doi ani este divorţată. Pe Mircea (60 de ani) – fostul soţ – l-a cunoscut când avea 10 ani şi s-a mutat pe aceeaşi stradă cu ea. Dragostea a venit pe la 17 ani. „Deşi îl cunoşteam de mult pe Mircea, ne-am apropiat spre finalul liceului. Totul a pornit de la discuţii despre cărţile pe care le citeam. Treptat ne-am dat seama că aveam şi alte lucruri în comun în afara preferinţelor literare“, povesteşte Eliza. Căsătoria a venit în ultimul an de facultate, iar primul copil – doi ani mai târziu. „Ne-am căsătorit de tineri, eu aveam 21 de ani, Mircea – 23. La 23 de ani l-am născut pe Bogdan, iar doi ani mai târziu, pe Simona. Odată cu apariţia copiilor am renunţat la serviciu şi m-am dedicat în totalitate familiei. N-am regretat niciodată, cu toate că, dacă ar fi să o iau acum de la capăt, n-aş mai proceda la fel“, spune Eliza. Femeia este convinsă că mariajul ei ar fi decurs altfel dacă şi-ar fi păstrat locul de muncă. Eram convinsă că am un mariaj cum şi-ar dori orice femeie. Aniversarea a zece ani de căsătorie avea să mă facă să văd lucrurile altfel. Am organizat o petrecere mare la care au participat toţi prietenii şi familia. Mircea – de profesie medic – a lipsit câteva ore, pentru că se ivise o urgenţă. Dacă n-aş fi găsit o pată de ruj pe cămaşă, n-aş fi bănuit nimic, eram obişnuită cu plecările lui, în miez de noapte, la spital, povesteşte Eliza. Pus în faţa evidenţei, soţul a recunoscut că are o aventură cu o colegă medic. Eliza şi-a făcut bagajul, a luat copiii şi s-a mutat la părinţi. Separarea a durat câteva luni, timp în care Mircea s-a căit, amanta s-a transferat la alt spital, iar părinţii Elizei au tot încercat s-o convingă să se întoarcă acasă. În final, a mai dat o şansă căsătoriei. „O vreme a fost bine, însă eram mereu pe fază, cercetam tot ce-mi părea suspect. Într-o zi, inevitabilul s-a produs, Mircea mă înşela din nou. De data aceasta, înainte de a face scandal, am stat şi m-am gândit ce vreau. Cum eram în pragul a 40 de ani, copiii – adolescenţi, cu problemele specifice vârstei lor, mi-am dat seama că nu am puterea să duc la capăt un divorţ. Şi atunci n-am mai spus nimic despre descoperirea mea. Ce rost ar fi avut?“, spune Eliza. Ea a rămas alături de soţul ei, dar fără a-l putea ierta pentru faptele lui. „Faptul că am descoperit infidelitatea, dar nu i-am spus nimic a început să mă macine. A fost o perioadă în care îl uram şi nu-mi doream decât să plece de acasă. Apoi am încercat să mă distanţez, să nu mă mai intereseze.

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Cat costa un divort la notar?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Credeam că nu mi-a reuşit, dar, când au plecat copiii de acasă, mi-am dat seama că am rămas alături de un om cu care nu mai am ce vorbi, de care nu mă mai leagă nimic“, spune Eliza. După 35 de ani de mariaj, spre surpriza soţului, Eliza i-a propus să divorţeze. De aproape doi ani locuieşte singură şi-şi ocupă timpul făcând voluntariat pentru o organizaţie nonprofit. Evaluare şi reevaluare Odată cu plecarea copiilor de acasă, cei doi parteneri se trezesc, după o lungă perioadă, în care nu au mai avut prea mult timp pentru ei, ajunşi la o vârstă şi puşi în situaţia de a-şi reevalua relaţia. Cum faci să ieşi pe plus? Psihoterapeutul Viorel Nedelcu, de la clinica de tratare a depresiei Bellanima, din Bucureşti, crede că „ajungi inevitabil să priveşti retrospectiv şi să evaluezi ceea ce ai realizat până la acel moment, dar mai mult decât atât, să evaluezi ce ai realizat prin propriii copii. Rămaşi singuri, cel mai adesea, cei doi se repoziţionează unul faţă de celălalt şi multe dintre eventualele animozităţi sau frustrări nespuse, dar cumulate în timp, pot dispărea, făcând loc dintr-o dată unei concilieri nesperate şi unei unităţi care aminteşte de începutul cuplului. Dar acestea se pot şi adânci, iar în absenţa copilului, care până atunci funcţiona ca un catalizator pentru unitate, se separă sau în unele situaţii ajung chiar să se despartă“. Oare se pot schimba relaţiile dintre parteneri din cauza suferinţei provocate de plecarea copiilor sau conflictele au alte origini? Plecând de la cazurile întâlnite în practică, psihologul Oana Tudor, de la clinica Psyevolution, din Bucureşti, este de părere că „partenerii se apropie mai mult, certurile sunt mai rare, practic se regăsesc unul pe celălalt. Acum sunt în aceeaşi tabără“. Pe de altă parte, Viorel Nedelcu spune că suferinţa provocată de plecarea copiilor poate afecta relaţia „mai ales în situaţia în care unul dintre părinţi este foarte afectat, iar partenerul nu ştie cum să-l ajute să depăşească momentul sau eşuează în a fi suficient de înţelegător. Un astfel de moment poate fi unul crucial pentru relaţiile din cuplu şi chiar şi pentru cuplu în sine“. Pentru ca partenerii să-şi găsească alinarea şi ajutorul unul în celălalt, psihoterapeutul Nedelcu are câteva sfaturi: Să vorbească unul cu celălalt, să reevalueze ceea ce i-a ţinut apropiaţi dintotdeauna, înţelegându-şi temerile şi evaluând împreună cât de întemeiate sunt şi cum pot fi depăşite împreună, găsind diferite ocupaţii sau activităţi care să le ofere o perspectivă nouă asupra prezentului şi viitorului apropiat. La fel ca la început Există posibilitatea ca, după 18 sau poate chiar mai mult de 20 de ani în care copilul a fost în casă şi eventual toată atenţia concentrată asupra lui, să descoperi că partenerul tău este un alt fel de om decât credeai? Ce poţi face în această situaţie pentru a repara relaţia? Mai sunt şanse de îndreptare sau vorbim de divorţ? „După atâţia ani, unele lucruri pot fi anticipate, chiar dacă pot fi acceptate cu greu. Ajungem să detectăm la celălalt intenţii sau comportamente care chiar dacă ne displac, ele nu reprezintă o noutate, în sensul în care unele tendinţe sunt surprinse inevitabil în timp, dar trecute cu vederea sau chiar ignorate“. Sunt cazuri în care unul dintre parteneri abia aşteaptă plecarea copiilor pentru a fi cu persoana iubită. Se poate întâmpla însă ca partenrul său să nu fie la fel de dornic să aibă o relaţie ca „în tinereţe“. Ce e de făcut în acest caz? „Este vorba de acea parte din cuplu care nu a avut o relaţie extraordinară cu propriul copil şi care, mai mult sau mai puţin asumat conştient, a considerat copilul un obstacol pentru a se apropia şi mai mult de partener. Situaţiile de acest fel nu se redresează prin plecarea copilului pentru că de obicei cauzele sunt mai profunde şi au poate o istorie nespusă de foarte mult timp“, spune Nedelcu.
După plecarea copiilor, mulţi părinţi au impresia că au rămas fără un scop în viaţă Femeile, mai afectate de sindromul „cuibului gol“ Momentul în care copiii se desprind de părinţi este unul dureros pentru aceştia din urmă. În literatura de specialitate poartă numele de sindromul „cuibului gol“. Ce este acest sindrom şi, mai ales, cum se manifestă? „Momentul, deşi este unul important şi plin de semnificaţie pentru proaspătul adult, pentru că este un proces de separaţie extrem de important, fiind şi o probă de maturitate şi independenţă, este cel mai adesea dureros pentru părinţi, care încep să nu se mai simtă utili, cât şi pentru că obiectul investiţiei lor emoţionale s-a îndepărtat, iar acest lucru se traduce în plan intern ca un puternic sentiment de părăsire, gol şi singurătate“, spune psihoterapeutul Viorel Nedelcu. Oana Tudor completează: „Când un cuplu se hotărăşte să-şi mărească familia, toată atenţia se îndreaptă către acest aspect. Îşi fac un scop, stabilesc obiective, unde va merge la grădiniţă, la şcoală, ce principii şi valori de viaţă să îi insufle etc. În momentul în care copilul pleacă de acasă, cei doi au impresia că obiectivele şi scopurile lor s-au terminat. Poate să apară depresia, pot apărea certurile, cei doi pot pune o barieră între ei şi fiecare să îşi interiorizeze trăirile“. Oare femeile şi bărbaţii suferă în aceeaşi măsură la plecarea copiilor de acasă? Psihoterapeutul Viorel Nedelcu crede că „mamele sunt afectate şi afişează acest lucru mai mult decât taţii. Iar sentimentul este mai intens dacă vorbim despre un singur copil. Un alt element important în acest proces de separaţie poate fi dat şi de vârsta părinţilor. Dacă vorbim de un cuplu care are o vârstă mai înaintată, sentimentul acesta este mai dificil de suportat“. Cum poţi preîntâmpina, sau după caz, cum poţi să-ţi revii după o despărţire dureroasă de propriii copii? „Unele separări de scurtă durată pot fi un un bun început – cum ar fi plecarea în tabere, activităţi care presupun integrarea în grupuri foarte diferite ce facilitează interacţiuni noi, implicarea în programe educaţionale care stimulează creativitatea şi care astfel lărgesc opţiunile şi diversifică posibilităţile de alegere, un grad redus de control“, spune Nedelcu. Psihologul Oana Tudor crede că este important, încă de când te gândeşti să dai viaţă unui copil, să conştientizezi faptul că acel copil îl faci pentru a se bucura de viaţă, pentru a-l ajuta să devină un adult «sănătos» cu principii solide, nu pentru a-l ţine lângă tine toată viaţa. În momentul în care pleacă, este important ca partenerii să se susţină moral, să fie deschişi să vorbească despre sentimentul acesta de «gol în suflet» şi să îşi dea seama că acum pot să se ocupe mai mult de relaţia lor de cuplu. Divorţul de argint În Marea Britanie există un fenomen care a luat amploare în ultimii ani, aşa-numita „separare de argint“, adică divorţul după 60 de ani şi 40 de ani de căsnicie. Explicaţia pare să fie creşterea speranţei de viaţă. Fenomenul este întâlnit în rândul cuplurilor pensionate din clasa mijlocie, care deţin proprietăţi îndeajuns de valoroase încât să poată asigura atât soţului, cât şi soţiei posibilitatea de a începe din nou. Este oare situaţia valabilă şi pentru România? „Unii consideră că după ce şi-au îndeplinit obligaţiile parentale şi nu mai există nicio altă constrângere pot opta pentru un viitor în care să fie singur sau cu un alt partener. La noi fenomenul este timid şi din cauza faptului că puţine sunt cuplurile care au ajuns la un nivel ridicat de independenţă economică încât să permită amândurora decizii libere şi necondiţionate“, spune psihoterapeutul Viorel Nedelcu.

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Cat costa un divort la notar?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Sursa:http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/plecarea-copiilor-motiv-divort-reconciliere-1_535225db0d133766a8eb339e/index.html?science=53556941c0d1c#

Daca vreti sa aflati mai multe despre mediere, va recomandam sa rasfoiti acest site sau sa sunati cu incredere la unul din numerele de telefon afisate la datele de contact .

Mediator Petru Mustateanu – Bucuresti 2014

(Acest articol a fost citit de 58 persoane, 1 vizite astăzi)