Colectivul ARPCC

Referința noastră [ngo1450]

Articol de Linda Kase-Gottlieb, LMFT, LCSW-r

Traducere de: Mărgineanu Emanuela

Corectura de : Bratuva Ioana

 

Link original: http://goo.gl/XJyC1k

DSM 5 (Manualul Statistic si de Diagnostic pentru Boli Mentale) clarifică neîntelegerile cu privire la existența unei dinamici familiale caracterizată prin SAP. Deoarece MSD5 nu folosește cuvântul „sindrom” în descrierea acestei disfunctionalităti în dinamica familiei, care e atât de vătămătoare pentru copii, nici eu nu voi folosi acest termen. În schimb, voi descrie o dinamică a  familiei care a fost observată încă din anii 1950, ante-datându-l pe Richard Gardner, care, în 1985, a numit-o Sindromul Alienării Parentale (sau SAP).

Prin „alienare parentală” înteleg o dinamică interacționala ce poate fi observată la nivel familial, în cadrul căreia unul dintre părinți cooptează un copil într-o coaliție, pentru a-l înjosi și respinge pe celălalt părinte. Această dinamică ce poate fi observată la nivel familial, poate avea mai multe denumiri: „amestecul unui părinte în relația dintre celălalt părinte si copilul lor” , „parenting ostil”, „parenting egoist” sau „triunghiul patologic”. Până la urmă, oricum l-ai numi, trandafirul tot trandafir e.

Sa clarific originea termenului de „triunghi patologic” si legătura cu dinamica familială a alienării.

În anii 1950, specialiștii în psihiatrie infantilă, care ulterior au fondat diversele școli de terapie de familie, au depistat, inițial, existența unei coaliții trans-generationale, între unul dintre părinți si copil, cu scopul de a înjosi celălalt părinte, coaliție observată la pacienții – copii cu probleme pshiatrice, în timpul vizitelor efectuate de familie. Unul ditre acești specialiști a fost  Murray Bowen, care a numit acestă dinamică a familiei „triunghiul patologic”. Dr. Bowen era într-adevăr atât de convins că acest  dinamică a familiei era cauza simptomelor copilului, încât atunci când a spitalizat copilul, a internat întreaga familie! Depistarea acestei dinamici a familiei a devenit o piatră de temelie pentru toti fondatorii diverselor școli de terapie de familie, inclusiv a mentorului meu, Salvador Minuchin, respectat specialist, de renume mondial, în psihiarie infantilă. Ce au aflat acești specialiști în psihiatrie infantilă prin observarea pacientilor lor copii, în timpul vizitelor familiei, era că unul dintre părinți cerea copilului să se alieze cu el sau ea  în disputa sa cu celălalt părinte. Această solicitare îl lega pe copil din două părți, fiindcă copilul nu putea lua o hotărâre prin care să fie cu ambii părinti: ori se alia cu părintele care îl coopta, pentru a-l respinge și înjosi pe celălalt părinte, ori părintele care îl solicita ar fi respins copilul, dacă acesta nu se alia cu el/ea. Motivul pentru care aceasta ducea la psihoză era lipsa oricărei opțiuni pozitive, copilul neputând fi de partea ambilor părinți; deci, era o situație bizara.

Dinamica familială descrisă mai sus, a „triunghiului patologic”, e o dinamică specifică alienării parentale. În cartea mea din 2012 dedicată acestui subiect, am oferit ca exemplu cazurile a  51 de copii care au experimentat consecințele nefaste ale alienării, inclusiv câteva cazuri de psihoză, care  apăreau în urma  avansării alienării spre stadii severe – adică relația cu părintele alienat era întreruptă. Dar si în etapele moderate ale alienării, copilul alienat  manifestă totuși tulburări comportamentale, emoționale, si cognitive puternice. În practică, am întâlnit cel puțin încă 150 de copii, despre care nu am scris în carte dar care manifestau, cu toate acestea, simptome grave ca urmare a relației cu un părinte ce fusese înjosit sau îndepărtat.

Recent publicatul DSM 5 (Manual Statistic si de Diagnostic în Boli Mentale) oferă o documentație științifică, admițând existența acestei dinamici familiale — deși folosește o altă terminologie în descrierea ei. Face într-adevăr câteva referiri la această disfuncționalitate în dinamica familiei, numită alternativ si „înstrăinare”. În lexicon găsim cuvântul „înstrăinare” ca sinonim pentru „alienare”. Iată, în continuare, terminologia exactă folosită în DSM 5 pentru acestă dinamică a familiei, enumerată la categoria „Probleme de relaționare între părinte si copil” cu codul de diagnostic V.61.20. Un exemplu de acest tip de prolemă de relaționare părinte-copil este discutat în DSM5 în felul următor:

„Problemele cognitive pot include atribuirea unor intenții negative celuilalt, ostilitate, față de sau blamarea celuilalt sau sentimente de înstrăinare nefondate. Problemele afective pot include  sentimente de tristețe, apatie sau furie față de celălalt membru al relației” (p.715).

Tot la categoria „Probleme de relaționare părinte-copil” cu codul de diagnostic V. 61. 29, „Copilul afectat de problemele din relația dintre părinți”. DSM 5 analizează această dinamică familială astfel:

„Această categorie ar trebui folosită atunci când, clinic, ne concentrăm asupra efectelor negative ale neînțelegerilor între părinți (e.g. nivel ridicat de conflict, suferință, discreditare) asupra unui copil din familie, inclusiv efecte asupra mentalului sau altor dereglări de natură medicală ale copilului” (p 716).

Important de luat în considerare în identificarea alienării este un citat după Prof. Dr. Christopher Barden, pshiholog si avocat,  absolvent de Drept la Harvard, care afirma: „Nu poate exista controversă cu privire la puterea părinților de a-și influența copiii” (p 420).

Bardner a solicitat specialiștilor implicați în custodia copiilor să conștientizeze „obligația de importanță  crucială de a analiza cu grijă influența părinților, terapeuților sau a altor adulți asupra atitudinilor, părerilor si amintirilor copiilor” (p 420).

Ceea ce subliniază Barden aici este că gândurile copilului alienat si atacurile sale malițioase, nerușinate asupra părintelui țintă/alienat nu pot fi credibile, deoarece copilul doar redă cuvintele de îndoctrinare ale părintelui alienant si ventriloc.

DSM 5 apreciază dinamica alienantă a familiei (sau „triunghiul patologic”, denumit astfel, dupa opțiunea mea) ca pe o formă de abuz psihologic asupra copilului. Voi cita din nou din acest manual, cu privire la diagnosticul cu cod 995.51, „Abuz psihologic asupra copilului”:

„Abuzul psihologic asupra copilului reprezintă actele intenționate, simbolice sau verbale ale unui părinte sau ale persoanei care are grijă de copil si care provoacă, sau care au un potențial mare de a provoca, dereglări psihice grave copilului … Exemple de abuz psihologic asupra copilului sunt: ocărârea, subaprecierea, sau umilirea copilului; amenințarea copilului; lezarea/abandonarea — sau insinuarea că așa-zisul ofensator va leza/abandona —- persoane sau lucruri de care copilul e atașat” (p. 719).

În cartea mea din 2012, “The Parental Alienation Syndrome: A Family Therapy and Collaborative Systems Approach to Amelioration” / “Sindromul alienării parentale: o terapie a  familiei și o abordare a unor sisteme colaborative în vederea ameliorării”, am dedicat un capitol explicării motivului pentru care alienarea unui copil de unul din părinti constituie abuz emoțional asupra copilului. În această carte, am citat numerosi specialiști respectați, conștienți de teoria alienării, cu privire la motivele pentru care, după părerea lor profesională, angrenarea familiei într-o dinamică a alienării constituie abuz psihologic grav asupra copilului.

Dr. Stanley Clawar, C.C.S., si Brynne Rivlin, M.S.S. în cartea lor din 1991, “Children Held Hostage: Dealing with Programmed and Brainwashed Children” / “Copiii ostateci: cum ne comportăm cu copiii programați și îndoctrinați”, publicată de The American Bar Association, afirmau următoarele: „Efectele pierderii nu doar a integrității familiei, ci și a unuia dintre părinți, atârnă greu pe umerii copiilor, afectându-i în moduri care pot cauza dezastre în multe domenii ale vieții, atât în prezent cât și în viitor. Ca adulți, multe victime ale bătăliei îndârjite pentru custodie, îndepărtate pentru totdeauna de un anumit părinte — tânjesc, totuși să-și recâștige  părintele pierdut. Pierderea nu poate fi ștearsă. Copilaria nu poate fi recuperată. Pierdut pentru totdeauna este acel trecut, intimitatea, contribuția în insuflarea unor valori, a unei etici, conștiința de sine, cunoașterea originii, dragostea, legătura cu familia lărgită, și multe altele. Nici un copil nu se poate apăra, singur, de o pierdere atât de nedemnă și totală” (p 105).

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

DIVORT LA NOTAR SAU DIVORT LA MEDIATOR ?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Dr. Jane Major (2006) afirma următoarele: „Deoarece SAP [alienarea] este cea mai gravă formă de abuz asupra sentimentelor unui copil, vor rămâne răni si se vor pierde ocazii pentru o dezvoltare normală. Copilul riscă să crească si să devină si el un alienant, pentru că părintele alienant a fost principalul său model” (p. 285).

Dr. Glenn Cartwright (2006) discuta dinamica familiei astfel: „Rezultatul teribil al SAP [alienării] este despărțirea completă a copilului sau copiilor de unul dintre părinți. Chiar mai cumplit este faptul că acest lucru este provocat în mod deliberat, făcut cu malițiozitate, și ar putea fi prevenit în totalitate. Această formă îngrozitoare de abuz asupra copilului are efecte durabile asupra tuturor celor implicați

Dr. Craig Eliott  descrie dinamica alienării astfel: „O formă patologică familială destructivă deoarece atribuie „răul”, fără motiv sau fundament, unui părinte care cândva a protejat și hrănit acel copil care acum este împotriva lui sau a ei” (p 228).

Aș vrea să citez încă patru dintre colegii mei de breaslă, cu care am colaborat personal la acest tip de caz si care au estimat dinamica familială a alienării a fi o formă de abuz psihologic grav asupra copilului.

Amy J.L. Baker este doctor în psihologia dezvoltării, cu specializare în dezvoltarea socială si emoțională timpurie. Ea este director de cercetare la Vincent J. Fontana Center for Child Protection / Centrul pentru Protecția Copiilor Vincent J. Fontana din New York. A întreprins un studiu asupra adulților care, copii fiind, au avut experiența SAP, cel puțin două studii, în care a folosit măsuratori standardizate, asupra adulților care au trecut prin această experiență, și câteva studii asupra părinților care au suferit datorită amestecului celuilalt părinte în relația sa cu copilul și o anchetă asupra evaluatorilor custodiei. Este recunoscută si respectată ca evaluator judiciar în depistarea prezenței SAP. În studiul său din 2007, Adult Children of Parental Alienation Syndrome / Adulții – foștii copii cu Sindromul Alienării Parentale, Dr. Baker a rezumat astfel cercetarea întreprinsă asupra adulților — foști copii victime ale alienării:

65% dintre participanții la studiu sufereau de un nivel scăzut al stimei de sine; 70% aveau episoade de depresie , deoarece credeau ca nu sunt iubiți de părintele vizat și datorită despărțirii prelungite de părinți; 35% abuzau de narcotice pentru a-și ascunde sentimentele de suferință și pierdere; 40% nu aveau încredere în forțele proprii, și nu credeau în posibilitatea existenței unor relații adevărate, deoarece încrederea le fusese zdruncinată de părinți; 50% sufereau dureroasa repetare a alienării fiind alienati de proprii copii (p 180-191).

Dr. Raymond Haylicek este psiholog judiciar și clinic, Diplomat al Consiliului American de Psihologie Profesională și Membru al Academiei Americane de Psihologie Clinică. Este membru fondator al Asociației de Îndrumare a Părinților din New York. Dr. Havlicek a întreprins sute de evaluări de custodia copilului pentru Curtea Supremă și de Familie pe tot cuprinsul statului New York.  A fost consultat de CPS (Child Protective Services/Serviciile de Protectie a Copilului) pentru a face evaluări. În prezent lucrează la dezvoltarea unui program educațional pentru judecătorii din zona de provincie din New York, legat de chestiuni privitoare la custodia copilului si alienarea parentală. El este specialist în reîntregirea familiei, tratarea violenței domestice, confirmarea abuzurilor sexuale, stabilirea și tratamentul alienării parentale.

Pentru interviul din cartea mea, Dr. Havlicek a afirmat următoarele cu privire la dinamica familială a alienării: „Nu e nici o îndoială că SAP constituie o formă de abuz asupra copilului. E un spectacol de groază. Prejudiciul adus copiilor e enorm. Când un copil pierde un părinte, își ucide o parte din sine însuși fiindcă există un raport de identitate între copil și ambii părinți. Rezultatul e că devin auto-destructivi. Observ toate semnalele de avertizare și toate semnele urii de sine: coșmaruri, anxietate, comportament școlar deviant, prezența sindromurilor gastrointestinale, scăderea notelor la scoală, susceptibilitate crescută față de colegi cu  comportament deviant, delincvența juvenilă, folosirea abuzivă a narcoticelor, deprimare” (p 214).

Dr. Barbara Burkhard a fondat  împreună cu dr. Jayne Albertson-Kelly, Serviciile psihologice pentru copii și familii, din P.C., Smithtown, New York, în 1999. Agentia oferă terapie, susținută de cercetare, pentru copii și familii. Agenția a  încheiat un contract cu Suffolk County Department of Social Services (DSS)/ Departamentul pentru Servicii Sociale din Suffolk pentru a face vizite terapeutice copil/părinte și evaluări părinților acuzați de abuz și neglijență. Au și trimiteri de la Curtea Supremă si de Familie din Suffolk pentru evaluări ale custodiei, vizite terapeutice, terapii de reunificare, și evaluări mentale judiciare și evaluări ale riscurilor. Acestea includ probleme legate de divorțul conflictual, cum ar fi cel care implică alienarea parentală. Primesc și trimiteri legate de confirmarea abuzurilor sexuale, și trimiteri pentru a oferi terapie  copiilor care sunt victime ale unei infracțiuni. Înainte de a fonda această agenție, Dr. Burkhard si Dr. Kelly au lucrat pentru o agenție comunitară ce trata copii maltratați și neglijați.

În interviul pentru cartea mea, am întrebat-o pe Dr. Burkhard cum ar evalua efectele alienării asupra copiilor, iar ea a răspuns: „Aceasta constituie o maltratare a copiilor în cel mai profund grad” (p 211).

A continuat explicând că ele observă copiii în anii de după evaluarea inițială astfel încât agenția poate nota urmările. E neliniștită de faptul că, atunci când li se cere să se alieze cu părintele alienant, copiii alienați se simt puternici când sunt rugați să se alăture părintelui alienant ca și aliat. A continuat: „Acești copii nu respectă reguli; sunt scăpați de sub control; sunt obraznici și nu au limite. Acești copii se comportă de parcă ar avea voie să face orice doresc. Se poate, la început, să fi avut un colaps văzând că nu trebuie să asculte și să respecte pe celălalt părinte. În cazurile sub tratament sau după eșecul reunificării în instanță, am văzut lipsă de respect față de reprezentanți ai autorității, inclusiv față de părintele favorizant, școală, și lege. Între cazurile în care eforturile de unificare nu au reușit, există copii care au abandonat școala, au devenit dependenți de droguri, au avut copii în afara căsătoriei dependenți de droguri, și au manifestări antisociale. Acesta nu e un rezultat pozitiv” (p 212).

Pentru a oferi cititorului o imagine mai clară asupra  modului în care acești copii pot fi afectați, Dr. Burkhard i-a comparat cu un alt grup de copii aflați sub tratament constant: „Acest grup de copii cuprinde copii violați, arși, bătuți, abuzați sexual, victime ale infracțiunilor. Dacă apar în ziare, cel mai probabil ajung la noi, pentru că suntem specializați în copii traumatizați. Și totuși, nu se compară cu copiii SAP în ceea ce privește simptomele și așteptările. Copiii cu SAP sunt un dezastru” (p 212).

Dr. Burkhard a continuat să explice modul în care copiii cu SAP suferă de abuz emotional: „Copilăria e o perioadă în care se dezvoltă un simț al responsabilității. Perioada de dezvoltare a constiinței. Copiii care sunt alienați pierd dezvoltarea acestei componente fundamentale. Nu numai că nu sunt trași la răspundere pentru greșeli și delicte, dar pot fi încurajați să mintă sau să exagereze adevărul, și să acționeze în moduri care denotă lipsă de respect față de ceilalți. Faptul că aceste comportamente sunt sprijinite de părintele în care copilul are încredere subminează dezvoltarea morală normală dar și dezvoltarea capacității lor de a întreține relații normale” (p 212).

În timpul interviului pentru cartea mea, Dr. Kelly a afirmat că, copiii care devin victime ale alienării suferă prejudiciile toată viața. Ea s-a exprimat astfel: „Ei nu învață să rezolve probleme la nivel interpresonal deoarece deseori sunt împiedicați să rezolve conflicte realiste, de zi cu zi, cu unul din părinți. Acest lucru nu e benefic pe termen lung. Îi afectează într-un mod foarte negativ” (p212).

Referindu-se la prejudiciile cauzate de alienare adolescenților, care în general nu sunt receptivi la confruntări, Dr. Kelly a afirmt că: „E foarte greu să lecuiesti adolescenții cu SAP. Permisiunea sau consimțământul primit din partea unuia din părinți de a-l trata rău pe celălalt părinte va avea la un moment dat o urmare foarte nesănătoasă asupra capacității lor de a interacționa cu ceilalți” (p 212).

Am scris câteva articole, am depus de multe ori mărturie în calitate de martor expert, am scris un capitol în cartea mea, am fost intervievată de multe ori, la radio si în emisiuni televizate, despre modul în care dinamica alienantă a familiei —- sau „triunghiul patologic” —– reprezintă o formă gravă de abuz psihologic asupra copilului.

În continuare, un mic rezumat al motivelor pentru care am adoptat această părere profesională:

Un copil nu se poate considera demn de a fi iubit dacă simte că unul din părinți l-ar fi abandonat și/sau nu îl/o iubește. Urmarea inevitabilă va fi că copilul „va căuta dragoste exact unde nu trebuie.”

Conceptul de sine al unui copil este că el/ea e format/ă din 1/2 mamă si 1/2 tată. Dacă un copil își urăște unul din părinți sau gândește negativ despre acela, atunci se va urâ pe sine și va avea o stimă de sine scăzută; aceasta duce inevitabil la un comportament negativ.

Deoarece minciuna, înselăciunea, lipsa de respect și agresivitatea au fost normalizate pentru copil, copiiii alienați vor avea eșecuri frecvente în a se conforma regulilor și valorilor mediului cultural în care trăiesc.

Deoarece judecata, percepția, testul realității, și super-ego-ul (conștiinta) copilului au fost periclitate, există un risc de psihoză.

Neputința de a avea, iubi și a fi iubit de ambii părinți poate duce la psihoză.

Mențținerea urii și furiei nu e sănătoasă în nici o împrejurare, cu atât mai puțin față de unul dintre părinți.

Actul de a se folosi de copil pentru a satisface nevoile emoționale ale părintelui alienant și a face jocul respingător al acelui părinte este abuz în sine. Este inversul a ceea ce constituie o ierarhie de familie sănătoasă.

Copilul acționează mereu sub un nor de angoasă deoarece teama de o scăpare, în vorbe sau /și comportament, îi va trăda adevăratele sentimente de dragoste și dor de părintele alienat. Aceasta inevitabil are consecințe îngrozitoare datorate părintelui alienant.

Copilul e deprimat fiindcă lipsa unui părinte e o pierdere — o pierdere dintre cele mai grave.

Deseori acesti copiii se simt vinovați fiindcă, la un anumit nivel, simt că s-au comportat rău față de unul din părinți. Și dacă acel părinte nu mai e acolo ca să i se ceară scuze atunci când copilul e pregătit să îsi ceară scuze, sentimentul de vină va dura toată viața.

Golul emoțional cauzat de pierderea unui părinte e de obicei umplut cu mult negativism, care include și nu se limitează doar la: dereglări de alimentație, tăieri, activități infracționale, comportamente antisociale și de bravadă, sfidare, lipsă de respect față de orice autoritate, distorsiuni cognitive, deprimare, angoasă, atacuri de panică, relații deficitare cu colegii, probleme în educatie, abuz de droguri, și o indispoziție generală legată de viață.

Individualitatea copilului este periclitată deoarece părintele alienant nu acceptă faptul că un copil e o persoană separată de el/ea, cu nevoi, sentimente și păreri diferite — mai ales față de celălalt părinte.

În sfârșit, un copil nu poate fi întreg dacă unul dintre părinți este scos din viața sa!

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

DIVORT LA NOTAR SAU DIVORT LA MEDIATOR ?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Referințe:

American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental  Disorders (5th ed.). Washington, DC: Author.

Baker, A. (2007). Adult children of parental alienation syndrome. New York, NY:   Norton.

Barden, R. C. (2006) Protecting the fundamental rights of children and families:

Parental alienation syndrome and family law reform. In R. Gardner, R. Sauber, & L. Lorandos. (Eds.), International handbook of parental alienation syndrome (pp. 419-432). Springfield, IL: Thomas

Bowen, M. (1971). The use of family theory in clinical practice. In J. Haley (Ed.),   Changing families: A family therapy reader (pp. 159-192). New York, NY: Grune & Stratton.

Bowen, M. (1978). Family therapy in clinical practice. New York, NY: Jason Aronson.

Cartwright, G. (2006). Beyond parental alienation syndrome: Reconciling the alienated child and the lost parent. In R. Gardner, R. Sauber, & D. Lorandos (Eds.),  International handbook of parental alienation syndrome (pp. 286-291). Springfield, IL: Thomas.

Clawar, S. S., & Rivlin, B. V. (1991). Children held hostage: Dealing with programmed   and brainwashed children. Chicago, IL: American Bar Association

Everett, C. (2006). Family therapy for parental alienation syndrome: Understanding  the interlocking pathologies. In R. Gardner, R. Sauber, & D. Lorandos (Eds.), International handbook of parental alienation syndrome (pp. 228-241).  Springfield, IL: Thomas.

Gottlieb, L. (2012). The parental alienation syndrome: A family therapy and   collaborative systems approach to amelioration (pp. 209-231). Springfield, IL: Thomas.

Gottlieb, L. (2012). The application of structural family therapy to the treatment of parental alienation syndrome. In Baker, A. & Sauber, R. (Eds.), Working with alienated children and their families. New York, NY: Routledge.

Major, Jayne. (2006). Helping clients deal with parental alienation syndrome. In R. Gardner, R. Sauber, & D. Lorandos (Eds.), International handbook of parental  alienation syndrome ( pp. 276-285). Springfield, IL: Thomas.

Minuchin, S., with Fishman, C. (1981). Family therapy techniques. Cambridge, MA: Harvard University Press.

Wallerstein, J., & Kelly, J. (1980). Surviving the breakup. New York, NY: Basic Books.

Sursa:http://blog.arpcc.ro/2015/02/ce-spune-dsm5-despre-pas-si-etichetarea.html

(Acest articol a fost citit de 74 persoane, 1 vizite astăzi)