Impartirea/partajul bunurilor comune ca urmare a desfacerii casatoriei

Cel mai important efect patrimonial al pronunţării divorţului este guvernat în dreptul român de prevederile art. 36 alin.l C.fam, din care decurg următoarele posibilităţi concrete:
– partajarea integralităţii bunurilor comune prin învoiala părţilor;
– partajarea tuturor bunurilor comune pe cale judiciară;
– partajul convenţional pentru o parte a bunurilor şi judiciar pentru cealaltă parte;
– partajarea numai a unei părţi din bunurile comune, convenţional sau judiciar, restul rămânând comune;
– stabilirea cotelor fiecăruia prin bună învoială, instanţa urmând să precizeze loturile şi bunurile revenind fiecăruia;
– determinarea cotelor pe cale judiciară, astfel ca părţile să stăpânească împreună masa de bunuri în calitate de coindivizari sau să le împartă mai apoi convenţional conform acestor cote;
– bunurile rămân comune, fară a se solicita nici măcar determinarea cotelor-părţi. Rezultă în această ultimă ipoteză o comunitate postmatrimonială de bunuri sau, după cum se exprimase Henri Capitant, o indiviziune postcomunitară.
1. Se observă că partajul bunurilor comune a soţilor se poate face atât convenţional cât şi judiciar, cel mai devreme la momentul la care hotărârea de divorţ rămâne irevocabilă. Soluţia se justifică prin nulitatea oricărei învoieli contrare comunităţii, realizată pe parcursul căsătoriei, edictată de alin.2 al art. 30 C.fam.
Practica a fost ezitantă în privinţa valabilităţii convenţiei de partaj încheiate înainte de momentul desfacerii irevocabile a mariajului. O decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem a statuat obligaţia judecătorului de a atrage atenţia părţilor, cu ocazia soluţionării proceselor de divorţ, cu privire la posibilitatea prevăzută de lege de a se proceda la împărţirea bunurilor comune prin bună învoială. Instanţele au urmat această decizie, reţinând că o convenţie de împărţire a bunurilor comune încheiată după introducerea cererii de divorţ nu are nimic ilicit şi îşi produce efectele după desfacerea căsătoriei.
2. Strict tehnic, împărţeala propriu-zisă este precedată de stabilirea masei partajabile şi mai apoi a părţii contributive a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.
3. Cererea de partaj judiciar poate fi promovată pe cale principală sau, în cadrul soluţionării procesului de divorţ, pe cale accesorie sau incidentală (prin cerere de divorţ). Competentă este judecătoria de la domiciul pârâtului ori – după caz – de la reşedinţa sa sau de la locul situării imobilului eventual prezent între bunuri (art. 1 alin.l, 5 şi 13 alin.l şi 2 C.proc.civ.); pentru cererea de partaj accesorie desfacerii căsătoriei, competentă este instanţa de divorţ. Regulile Codului de procedură civilă cuprinse în art. 673-673 ind. 14 sunt cele care guvernează desfăşurarea procesului de împărţeală.
Orice proces de partaj poate parcurge două etape: admiterea în principiu şi partajul propriu-zis.
Incheierea de admitere în principiu determină bunurile supuse împărţelii, calitatea de copărtaşi a soţilor, cota-parte revenind fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună. De notat că separaţia în fapt a soţilor nu suspendă prezumţia de comunitate a dobândirii bunurilor. Acestea vor fi cuprinse în masa partajabilă, dar valoarea lor poate influenţa întinderea cotelor cuvenite copărtaşilor.
Etapa secundă se va ocupa de formarea şi atribuirea loturilor. La nevoie, judecătorul poate dispune o expertiză pentru formarea loturilor.
4. Determinarea cotelor de contribuţie la dobândirea bunurilor comune are aspecte specifice, generate de regimul de comunitate preconizat de Codul familiei în 1954. Soţii nu au asupra acestor bunuri nici măcar o cotă parte abstractă, matematică. Ca urmare, instanţa va proceda în primul rând la transformarea comunităţii matrimoniale în coproprietate pe cote-părţi. Partajul efectiv se referă în final la această ultimă configuraţie.

Legea nu stabileşte criteriile de stabilire judiciară a cotelor cuvenite fiecărui fost soţ. Ca urmare, jurisprudenţa a reţinut că se va ţine seama de contribuţia efectivă a fiecăruia la dobâdirea bunurilor supuse partajului. Stabilirea de cote inegale este posibilă. Fiind vorba de proba unor situaţii de fapt, pentru stabilirea cotelor de contribuţie sunt admisibile orice mijloace de probă, inclusiv dovada cu martori şi prezumţii. In lipsă de dovezi, instanţa va dispune partajarea în cote egale. Fostul Tribunal Suprem a stabilit că stabilirea cotelor de contribuţie se efectuează asupra întregii mase partajabile, nu diferenţiat asupra categoriilor de bunuri sau asupra bunurilor determinate individual. Unicitatea universalităţii se repercutează astfel asupra unicităţii cotelor revenind fiecărui soţ.

In concret, partajul se poate înfăptui prin împărţeală în natură (ca regulă), atribuire exclusivă unuia dintre foştii soţi (cu plata unei sulte) şi vânzarea bunurilor la licitaţie publică.
5. Hotărârea de partaj urmează dreptul comun, cu o singură particularitate: apelul nu poate fi exercitat cu privire la aspectele rezolvate prin încheieri ce puteau fi atacate separat.
Partajul bunurilor soţilor are efect declarativ de drepturi, iar hotărârea constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de executare silită. Nu va fi nevoie de revendicare între copărtaşul căruia i s-a atribuit bunul şi copărtaşul detentor al acestuia8.
Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi cerută înăuntrul termenului general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 6 din Decr. nr. 167/1958.

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–Cat costa un divort la notar?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Sursa: http://divort.org/partaj-la-divort-impartirea-bunurilor-comune

Daca vreti sa aflati mai multe despre divortul si partajul prin mediere, va recomandam sa rasfoiti acest site sau sa sunati cu incredere la unul din numerele de telefon afisate la datele de contact .

Mediator Petru Mustateanu – Bucuresti