Medierea in disputarea custodiei minorului

Share Button

1. Medierea, divorţul şi custodia minorului

Medierea în disputele privind custodia minorilor reprezintă o alternativă la procesul în instanţă. În tara noastră, cadrul legal este dat de Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator modificată şi completată prin 370/2009 si OG nr.13/2010 şi pentru transpunerea Directivei servicii 2006/123/CE a Parlamentului european şi al Consiliului Uniunii Europene privind serviciile în cadrul pieţei interne.
Divorţul reprezintă o criză majoră în sistemul de familie. Acest proces al separării este adeseori asociat cu multipli stresori care influenţează ajustarea post divorţ atât a copiilor, cât şi a părinţilor.
Standardele privind disputarea custodiei minorilor au la bază interesul superior al copilului aşa cum este reglementat prin Legea 272/2004. Ariile de evaluare privind interesul superior al copilului sunt: calitatea relaţiei dintre părinte şi copil, calitatea relaţiei dintre părinţii copilului, abilităţile fiecărui părinte de a creşte şi educa copilul, sănătatea mentală a fiecărui părinte, violenţa domestică, stilul parental şi metodele disciplinare, modalităţile de rezolvare a conflictelor, tipul de ataşament al copilului, preferinţele copilului, nevoile speciale ale copilului şi sănătatea mentală a acestuia, veniturile părinţilor, familia lărgită şi sistemele de protecţie socială, aspectele culturale, etice şi religioase (Visu-Petra, 2006; 2007; Visu-Petra & Borlean, 2008).

2. Conflictul în procesele de divorţ

Divorţul este un proces care apare cu mult înaintea deciziei de a divorţa şi a separării fizice a părinţilor. Adulţii care divorţează şi membrii familiilor lor reprezintă o „populaţie specială cu nevoi speciale” (Lebow, 2008), în sensul că problemele cu care se confruntă familia sunt speciale. Johnston & Campbell (1988) sugerează faptul că aceste probleme sunt determinate de o serie de factori care contribuie la impasul familiei ca de exemplu: schimbarea naturii relaţiilor maritale dintre soţi, schimbarea structurii şi dinamicii familiei, statutul social şi economic, accentuarea vulnerabilităţilor individuale ale părinţilor şi apariţia reacţiilor specifice procesului de pierderi a unor legături importante de ataşament (Brooke & Monin, 2008) în urma separării şi
divorţului.

Conflictul dintre părinţi creşte riscul apariţiei efectelor psihice şi fizice negative atât la copii, cât şi la adulţi pe parcursul divorţului şi ulterior acestuia (Doolittle & Deutsch, 1999; Johnston, 1994; Johnston & Campbell, 1988). Nivelul ridicat al conflictului dintre părinţi a fost în mod consistent asociat cu apariţia consecinţelor
negative pe plan comportamental şi emoţional atât la membrii familiilor intacte, cât şi la cei din familiile divorţate (Fincham, Grych & Osborne, 1994; Grych & Fincham,1990; Grych, Fincham, Jouriles & McDonald, 2000; Borlean & Visu-Petra, 2009, 2010).

3. Factorii de risc asupra copiilor

În studiile efectuate de Amato şi colaboratorii săi (Amato 1993, 1994, 2001) s-a arătat faptul că nivelul ridicat al conflictului dintre părinţi reprezintă cel mai puternic predictor în ajustarea negativă a copiilor postdivorţ. Impactul negativ pe care îl are conflictul prelungit dintre părinţi asupra copiilor a fost evident în studiile efectuate cu copii ai căror părinţi au divorţat. Copiii cuprinşi în acest studiu au evaluat conflictul parental ca fiind cel mai stresant aspect al divorţului (Wolchik, Reuhlman, Braver, Sandler, 1989).

În baza studiilor privind impactul psihologic al divorţului asupra ajustării copilului, o meta-analiză efectuată de Amato (2001) identifică 5 categorii relevante privind funcţionarea copilului: reuşita academică, comportament, ajustare emoţională şi psihologică, conceptul de sine şi relaţiile sociale ale copilului.

Principalii factorii de risc care pot afecta în sens negativ ajustarea copilului în aceste domenii de funcţionare sunt :

Conflictul interparental atât în timpul căsătoriei cât şi în timpul divorţului şi postdivorţ (Amato, 2000; Kelly, 2000). Este acceptat faptul că relaţiile defectuoase şi conflictul prelungit intre cei doi părinţi sunt asociate cu o scădere a performanţelor academice ale copiilor, tulburări în comportament (Beuhler et.al., 2002), autoblamare şi sentimente de ruşine (Grych & Fincham, 1993), lipsa consistenţei în aplicarea disciplinei în educaţia copilului, apariţia unor probleme de internalizare ca depresia (Tein et al., 2004; Zhou et al., 2008; Kelly, 1998, 2000).
Asistarea la conflictul deschis dintre părinţi este un alt factor de risc pentru copil. Pentru acei copii care au asistat la conflictele dintre cei doi părinţi, divorţul reprezintă o uşurare (Hawkins, & Booth, 2005; Overbeek, 2006, Coontz, 2007). Aceste studii sugerează faptul că ajustarea copiilor depinde de calitatea relaţiilor dintre cei doi părinţi. (Amato & Booth, 2001).

Atitudinea autoritară a părinţilor faţă de copiii, lipsa de preocupare faţă de performanţele copiilor şi scăderea gradului de receptivitate, responsivitate la nevoile acestora (Kelly, 2002) determina în sens negativ ajustarea copiilor postdivorţ.

Studiile recente efectuate de Sbarra & Emery (2005) şi Emery (2007), arată faptul că reacţiile la stresorii datoraţi divorţului nu sunt de aceeaşi intensitate şi frecvenţă pentru toţi adulţii care divorţează, în sensul că majoritatea adulţilor au dezvoltate abilităţi destabilizator al sistemului de familie, atât pentru copii cat şi pentru părinţi.

Stresorii generaţi de divorţ interferează cu abilităţile părinţilor de a răspunde adecvat şi consistent la nevoile copiilor de siguranţă şi predictibilitate şi cu o creştere a sentimentului de insecuritate datorită accesibilităţii parentale reduse (Page & Bretheron, 2001). Divorţul şi separarea parentală au fost asociate cu dezvoltarea
ataşamentelor de tip anxios la copii (Shaver & Mikulincer, 2004; Summers, Forehand, Armistead & Tannenbaum, 1998). Absenţa fizică a părintelui nonrezidenţial, diminuarea căldurii şi responsivităţii determină reducerea disponibilitatii fizice si psihologice a părinţilor, fapt care amplifică distresul emoţional la copii (Troxel & Matthews, 2004).

Aşa cum copiii au nevoie de claritate, predictibilitate şi consistenţă a relaţiilor în contextul divorţului, şi părinţii, în egală măsură resimt aceleaşi nevoi, deoarece, pentru aceştia din urmă cea mai mare provocare este reprezentată de redefinirea relaţiilor de familie intr-o nouă structură.

Redefinirea relaţiilor implică un proces de tranziţie de la o legătură de ataşament la o legătură afiliativă (Madden-Derich & Arditti, 1999) şi adesea determină climatul emoţional în familia în care membrii relaţionează postdivorţ (Ahron & Rodgers, 1987; Hetherington et al., 1999). Acest proces de redefinire presupune o angajare a ambilor părinţi în a-şi asuma decizii şi responsabilităţi părinteşti comune prin
stabilirea unui „plan părintesc” de a se implica activ în creşterea şi educarea copiilor. Acest fapt a fost asociat cu o stare de bine în privinţa copiilor, bune performanţe academice, strategii de coping adaptative, o bună abilitate de reglare a emoţiilor şi a conflictelor prin identificarea unor strategii cognitive eficiente de rezolvare a problemelor (Cohen & Finzi-Dottan, 2005).

V-ar mai putea interesa si:

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Divort on-line pt romanii din diaspora

Divort amiabil Bucuresti

Mediere divort cu copil minor

4. Factorii protectivi asupra copiilor

Deoarece divorţul aduce schimbări majore în structura şi dinamica familiei, calitatea relaţiei părinte-copil, a fost identificată, ca fiind principalul factorul cheie care mediază divorţul părinţilor şi ajustarea ulterioară a copiilor (Amato, 2000; Sobolewski, 2001). Un stil parental inadecvat, inconsistent poate cauza o stare de distres  copilului, definită de cercetători (Davies & Cummings, 1994; Wolchik et al., 2002) ca fiind o stare de insecuritate emoţională raportată la dragostea şi abilitatea părinţilor de iubi şi îngriji şi poate duce la apariţia unor probleme de sănătate, tulburări somatice la copii (Krantz & Mc Ceney, 2002; Troxel & Mattews, 2004).

Principalii factorii protectivi care contribuie la adaptarea pozitivă a copiilor şi părinţilor postdivorţ şi care moderează apariţia riscurilor asociate cu divorţul sunt constituiţi pe câteva dimensiuni importante: calitatea relaţiei dintre cei doi părinţi, modalitate lor de a lua decizii împreună privind aspectele importante în educarea
copiilor, consistenta şi consecvenţa stilului parental în disciplină (Amato & Rezac, 1994; Hetherington & Kelly, 2002; Johnston, 1995) implicarea activă a părintelui nonrezidenţial în viaţa copiilor (Amato & Gilbreth, 1999), oferirea de căldură şi suport emoţional copiilor (Emery & Forehand, 1994; Neighbors, Forehand, Mc Vicar, 1993; Vandewater, Lansford, 1998), monitorizarea activităţiila şcoală şi în mediul extraşcolar, supravegherea relaţiilor sociale ale copiilor, asigurarea accesibilităţii şi menţinerea contactului cu fiecare părinte, absenţa acţiunilor de denigrare a autorităţii celuilalt părinte, abilităţi de rezolvare a problemelor (Hetherington, 1999).

Toţi aceşti factori, cumulativ, asigură copilului predictibilitate şi siguranţă şi stau la baza implementării custodiei comune legale atunci când părinţii ajung la un acord în cadrul procesului de mediere (Emery, 2007; Kelly, 2007). Studiile longitudinale care s-au efectuat pe această populaţie de copii ai căror părinţi au divorţat relevă faptul că, 75%-80% dintre aceştia nu au suferit probleme psihologice majore şi au avut performante şcolare bune, realizându-şi scopurile dorite privind cariera ca tineri adulţi. De asemenea, au menţinut legături strânse cu membrii familiei de origine şi s-au implicat în relaţii intime de durată iar căsătoriile lor nu s-au destrămat (Amato, 1999, 2000; Laumann-Billings & Emery, 2000; McLanahan, 1999; Chase-Lansdale et al., 1995)

5. Importanta medierii în disputarea custodiei copiilor

Medierea reprezintă una dintre modalităţile alternative şi eficiente de soluţionare a disputării custodiei minorilor, având un efect pozitiv în privinţa ajustării copiilor şi a părinţilor postdivorţ. Acest fapt este fundamentat teoretic şi experimental prin studiile şi cercetările efectuate pană în prezent (Emery, 1994, 1998, Emery, Kitzmann, Waldron, 1999; Kelly, 1996, 2002; Emery & Kelly, 2002; Emery 2005,

În acest sens, într-un studiu longitudinal efectuat pe o perioadă de 12 ani (Emery, Sbarra & Grover, 2005) s-a comparat procesul medierii cu procesul tradiţional, în faţa instanţei, în cauzele de divorţ care implică şi copii. Rezultatele studiului arata asocierea pozitiva intre calitatea relatiilor dintre cei doi parinti si ajustarea copiilor postdivort, urmarind efectul pozitiv pe termen lung al medierii in ceea ce priveste ariile importante in cresterea si educarea copiilor: disciplina, educatie sociala si morala, celebrarea evenimentelor speciale pentru copii, vacantele, activitatile extrascolare si consultarea copiilor in aspectele importante.
Astfel, părinţii necustodieni divorţaţi prin mediere menţin relaţiile cu copii şi după 12 ani de la divorţ cu aceeaşi frecvenţă iar calitatea relaţiilor dintre cei doi părinţi privind creşterea şi educarea copiilor este aceeaşi şi după 12 ani.
Este evident faptul că, o decizie privind custodia copiilor trebuie oricum luată, însă, modul în care se ia şi impactul ulterior asupra copiilor, diferă. Această diferenţă este dată de procesul prin care se iau deciziile. Parteneriatul intre cei doi părinţi în cadrul procesului de mediere îi face să contribuie în mod egal la luarea acestor decizii iar poziţiile de pe care negociază subiectele în dispută sunt de cooperare deoarece la baza lor, stă interesul pe care ambii il au în continuarea relaţiilor lor.

Funcţia educativă a medierii constă, în faptul că părinţii devin conştienţi că relaţiile lor nu dispar o dată cu separarea şi divorţul. De modul în care îşi negociază această viitoare structură, depinde calitatea relaţii de familie viitoare. Disputarea custodiei reprezintă disputarea viitoarei relaţii dintre părinţi. (Emery, 1998). Medierea responsabilizează astfel părţile în a lua decizii privind soluţii echitabile, durabile în timp, înţelepte, cu privire la viitoarele lor relaţii de familie.
Cel mai important rol pe care îl are medierea asupra relaţiilor dintre cei doi părinţi se referă la următoarele dimensiuni: părinţii se afla pe o poziţie de colaborare iar nevoile lor se fac auzite fără a fi criticaţi. Prin însăşi procesul de mediere, părinţii vor învăţa noi abilitaţi de a comunicare şi exprimare nevoi, de a rezolva probleme (Kelly, 2002) de a-şi seta noi reguli şi limite în privinţa relaţiei cu copilul şi a intimităţii lor separate (Haine et al., 2003). Părinţii rămân concentraţi pe menţinerea unei studiului arată asocierea pozitivă intre calitatea relaţiilor dintre cei doi părinţi şi ajustarea copiilor postdivorţ, urmărind efectul pozitiv pe termen lung al medierii în ceea ce priveşte ariile importante în creşterea şi educarea copiilor: disciplină, educaţie socială şi morală, celebrarea evenimentelor speciale pentru copii, vacanţele, activităţile extraşcolare şi stabilităţi, a unei rutine zilnice cu măsuri de disciplină consistente şi consecvente (Haine, Sandler, Wolchik, Tein & Dawson-McClure, 2003).
Prin mediere se face diferenţa intre oameni şi problemele lor iar părinţii în negociere au în vedere interesul superior al copilului. Astfel, se reduce distresul emoţional al divorţului şi implicit şi cel al copiilor, aceştia îşi menţin încrederea în părinţi, iar separarea nu este resimţită atât de acut, ca o ameninţare la siguranţa şi securitatea lor. Prin mediere, părinţii pot controla viitorul lor şi al copiilor lor, se redefinesc relaţiile de familie într-o noua structură iar la nivel psihologic, medierea reprezintă o modalitate de ajustare a părinţilor în privinţa acceptării separării.

În acest sens, în cadrul procesului de mediere, cooperarea parentală, bazată pe voinţa lor comună de a planifica activităţile copilului şi de a stabili un plan parental comun, constituie elementul fundamental cu care părinţii vor recadra relaţiile lor de familie intr-o nouă structură, stabilă, predictibilă şi funcţională.

Efectele pozitive ale medierii, pe termen lung asupra calităţii relaţiilor dintre membrii familie pot fi evidenţiate prin următorul exemplu: relaţiile părinţilor înaintea intrării în mediere erau deteriorate, nu comunicau în legătură cu problemele importante privind creşterea copiilor, se aflau în perioada de divorţ cu dosar pe rolul instanţei de judecată, copilul mai mare în vârsta de 8 ani refuza în mod constant orice contact cu mama sa, refuzul său având legătură cu îngrijirea de bază, asistarea la lecţii, timp liber. Stilurile parentale erau diferite: unul autoritar al mamei şi permisiv al performanţele tatălui; regulile de educatie si disciplina erau inconsistente copilului; performantele copilului la scoala erau scazute, tendintele comportamentale erau de izolare şi de refuzul interacţiunii cu ceilalţi copii de vârsta sa; problemele emoţionale cu care se confrunta copilul erau furie, vinovăţie, autoblamare; abilităţile de comunicare erau reduse; al doilea copil în vârsta de 3 ani şi jumătate manifesta tendinţe de ataşament anxios faţă de mama sa, comportamente de încăpăţânare, tulburări în alimentaţie.

6. Obiectul si efectele medierii in disputarea custodiei copiilor

Având în vedere criteriile specifice de evaluare a interesului superior al copilului, precum şi factorii protectivi care contribuie la ajustarea copiilor postdivorţ, s-a procedat la urmărirea celor mai importante domenii în cadrul procedurii de mediere.

Aceste domenii au fost:

– Identificarea stresorilor sistemului de familie (divorţul, patern-urile disfuncţionale de comunicare în cuplu şi familia nucleară, lipsa unor reguli consistente şi clare, triangularea fetiţei în conflictul părinţilor, graniţele difuze intre familia nucleară şi cea extinsă).
– La nivel individual, strategii diferite de reacţie la stres (stilul mamei era definit prin agresivitate, nevoia de control, dominanţă iar stilul tatălui prin evitarea confruntării directe).
– Identificarea conflictului de roluri, intimitatea şi balanţa puterii în cuplu cu scopul de a reducerea intensitatea conflictului dintre cei doi soţi
– Identificarea mesajelor copilului care se află în spatele acestui comportament opoziţional. Distincţia intre prezenta sindromului de alienare şi comportament opoziţional.
– Identificare prezentei / absentei unor patologii la nivelul personalităţii fiecărui părinte
– Identificarea factorilor care menţin problema şi care sunt resursele fiecărui membru şi ale sistemului
– Ajutarea părinţilor de a da o noua structură relaţiilor de familiei.
– Înlăturarea copilului din triangulare prin învăţarea de către părinţi a unor noi abilităţi de a comunica şi interacţiona.
– Psihoeducaţia are rolul să ajute părinţii să înţeleagă situaţia şi să-i motiveze în rezolvarea problemei, făcând diferenţa intre rolul de părinte şi cel de soţ.

Primul obiectiv este reducerea intensităţii conflictului, un rol facilitator avand întâlnirile separate cu fiecare dintre părinţi. Al doilea obiectiv important constă în stabilirea unor noi reguli de comunicare în care copilul nu mai este folosit pe post de mesager.

Alţi paşi specifici privind tehnicile folosite în trebuie avuţi în vedere sunt următorii:

– Identificarea şi verbalizarea intereselor pe care le au în vederea obţinerii custodiei
– Clarificarea emoţiilor pe care le resimt ca adulţi în procesul de separare, reducerea anxietăţii mamei, implicarea tatălui.
Ordinea de discuţie privind subiectele disputei a stabilit cu prioritate cele mai elementare reguli de comunicare intre cei doi părinţi – să ia decizii simple la început (e.g. „cum comunicăm”) care să aibă şanse mari de reuşită, fapt care-i motivează să continue negocierea pentru deciziile complexe cum sunt: stabilirea custodiei, programul de vizitare).
– Întâlnirile cu familia extinsă sunt importante pentru că au avut o contribuţie la intensitatea şi nivelul conflictului. Identificarea resurselor sistemului care pot ajuta la reconstruirea relaţiilor de familie intr-o altă formă precum şi la clarificarea rolurilor.

Cel mai adesea procesul de mediere are consecinţe pozitive în următoarele domenii:

– Se stabilesc şi respectarea unor reguli clare de comunicare între cei doi părinţi;
– Se reconstruiesc legăturilor dintre părinţi – copii;
– Se reduc tensiunile dintre părinţi. Fiecare a împărtăşit interesele şi dorinţele lor privind timpul petrecut împreună cu copii;
– Se stabileşte un plan, denumit „Cum comunicăm ?” (e.g. Mama renunţă la doică deoarece a înţeles de ce este important pentru soţul ei să-l ridice şi pe copilul cel mic de la grădiniţă – doreşte să arate că şi el este în stare să aibă grijă de copii, să fie implicat în viaţa lor).
– Fiecare părinte se angajează să-şi respecte sarcinile pe care şi le-a asumat.
– Ambii sunt de acord că ar fi cel mai bine şi în interesul tuturor ca mama să se mute în apartamentul său.
– Ambii sunt de acord că minorii trebuie să stea împreună şi ca au nevoie de stabilitate şi că nu pot fi mutaţi săptămânal.
– Se stabileşte un program privind sarcinile fiecărui părinte pe cate 7 zile iar
– Se identificat poziţiile şi interesele lor în obţinerea custodiei copiilor şi planul parental aferent acesteia. Pe baza acestora, se identificat opţiunile care, s-au discutat pe rând, în modalitatea aleasă de către cei doi părinţi.
– La începutul fiecărei întâlniri se solicită feedback din partea părinţilor privind calitatea relaţiilor dintre ei precum şi a fiecăruia dintre ei cu copiii.

Cele mai importante progrese se înregistrează în următoarele domenii:

– Copiii îsi îmbunătăţesc abilităţile de autonomie personală; intensitatea anxietăţii de separare se reduce; relaţiile cu fiecare părinte se ameliorează; (e.g. copilul acceptă să fie ridicat de la şcoală de către mama sa, să fie îngrijit, hrănit şi îmbrăcat şi să petreacă timp separat cu aceasta);
– Copiii manifestă mai mult interes în privinţa performantelor academice, notele la şcoală sunt mai mari, se concentrează mai uşor atât la temele de acasă cât şi la activităţile de la şcoală; pe plan social, relaţionează mai mult cu colegii, sunt mai activi în grupul şcolar;
– Fiecare dintre părinţi are un timp personal petrecut cu fiecare copil;
– Copiii se întâlnesc zilnic;
– Regulile în familie sunt foarte clare şi sunt respectate de toţi membrii familiei;
– Părinţii şi-au însuşit noi abilităţi de a lua decizii comune în aspectele importante privind creşterea copiilor;
– Copiii nu mai sunt folosiţi ca intermediari în comunicarea dintre ei, fapt care le conferă o siguranţă şi stabilitate.

7. Acordul de mediere în privinţa custodiei copiilor

Structura potenţială a unui acord de mediere trebuie să conţină următoareledomenii:

1. Încredinţarea minorilor
2. Program vizitare
2.1. În timpul săptămânii
2.2. În week-end
2.3. Nopţile
3. Îngrijiri medicale (e.g. cine este medicul pediatru curant al copiilor, ce se întâmpla în cazul în care copiii suferă de boli cronice)
4. Comentarii, remarci negative (de exemplu ambii se abţin de la subminarea autorităţii parentale)
5. Consistenţa regulilor în educarea copiilor (regulile să fie aceleaşi în ambele case, privind creşterea şi educarea copiilor în domeniile importante din viaţa lor)
6. Vacanţele
6.1. Concedii: Petrecerea concediilor cu ambii copii împreună
6.2. Programul copiilor în perioada vacanţelor când ambii părinţi lucrează
6.3. Celebrarea unor evenimente importante
7. Educaţia copiilor
8. Luarea deciziilor
8.1. Problemele importante în legătură cu copiii asupra cărora decid împreună
8.1.1. Activităţile şi performanţele şcolare
8.1.2. Activităţi extraşcolare (excursii, tabere, cursuri, competiţii)
8.1.3. Starea lor de sănătate
8.1.4. Grupul de prieteni
8.2. Deciziile în legătură cu problemele curente vor fi luate separat :
8.2.1. Rutina zilnică
8.2.2. Efectuarea temelor
8.2.3. Alimentaţie
8.2.4. Cumpărături (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite, etc)
8.2.5. Plimbări şi activităţi cu copiii în timpul liber
8.2.6. Vizite la prieteni, cunoştinţe, rude
9. Rezolvarea disputelor atunci când părinţii trebuie să ia decizii împreună
10. Suportarea cheltuielilor privind pensia alimentară (obligaţia de întreţinere)
11. Patern-urile de comunicare şi schimbul de informaţii
12. Îngrijirea copiilor în lipsa părinţilor
13. Ocazii şi evenimente speciale
14. Activităţi extraşcolare
15. Transportarea copiilor între cele două case
16. Menţinerea contactului când copiii sunt cu celălalt părinte
17. Menţinerea legăturilor cu membrii familiei extinse
18. Aspecte privind eventuale probleme de comportament sau psihiatrice
19. Religie
20. Abordarea copilului ca individ cu personalitate unică
21. Separarea problemelor de cuplu faţă de cele de părinţi
22. Cum facem schimbări de rutină
23. Modalitate în care se fac schimbări importante
24. Raportarea eventualelor cazuri de violenţă
25. Încurajarea relaţiei părinte-copil
26. Modalitatea în care informăm copiii în legătură cu acordul nostru

V-ar mai putea interesa si:

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Divort on-line pt romanii din diaspora

Divort amiabil Bucuresti

Mediere divort cu copil minor

Borlean Camelia-Anca,
Mediator autorizat, Psiholog Curtea de Apel Oradea

Daca doriti sa solicitati un mediator din echipa noastra o puteti face apeland  unul din numerele de telefon afisate la datele de contact !

Share Button
(Acest articol a fost citit astazi de 15 persoane, 1 vizite azi)