O să încep cu ce am învățat eu nou, anume că crizele de plâns și tăvălit pe jos pe care le fac mai toți copiii, mai ales între 2 și 3 ani, nu sunt neapărat o negociere dură cu părintele, cum credeam eu (“Urlu, ca să faci ce vreau eu”), ci mai degrabă expresia unor frustrări și unor nevoi nerezolvate. Iar soluția nu e neapărat cea la care mă găndisem eu (anume să nu le dai prea mare importanță, să le ignori, cum ar veni, ca să nu le amplifici, sau să le întrerupi prin scoaterea plângăciosului din mediul în care se manifestă), ci chiar atenția. Mai exact, înțeleg că e bine să iei copilul în brațe și să-l liniștești cu dragoste. Foarte frumos, sunt de acord cu asta și vă mulțumesc că m-ați ajutat s-o înțeleg.

Ce n-am înțeles e discursul tragedian și despletit al multor mame vizavi de genul ăsta de episod, discurs prin care se raportează la copil ca la un nefericit și un neînțeles absolut al soartei, iar la ele însele ca la niște vinovate de nefericirea și suferința lui. Vinovate care – citeam pe diverse bloguri – trebuie să-i ceară iertare celui mic, pentru că, în nemernicia lor, nu reușesc să-l înțeleagă și să identifice sursa frustrărilor lui, în acel moment. Sunt un fan al lui “Iartă-mă” și m-aș bucura ca oamenii să învețe să-l folosească într-o măsură mai mare decât o fac, însă nu în contexte injuste față de ei înșiși. Adică, hai să nu începem să-i cerem copilului iertare pentru că, pe lângă că nu înțelegem plânsul lui inexplicabil, nu auzim nici infrasunetele și nu știm să vorbim nici klingoniana, că s-ar putea să înțeleagă profund greșit noțiunea de iertare, ceea ce nu va ajuta pe nimeni mai departe în viață. Nici pe noi, nici pe el. Și hai să-i înconjurăm plânsul cu dragoste, dar fără să ne raportăm la el ca Antigona. Nu de alta, dar în viață există tragedii și mai mari și, dacă ne comportăm ca și cum ar fi bolnav pe moarte atunci când face o criză de plâns, cum o să ne comportăm când o să aibă febră sau o să-și spargă doi dinți?

Asta e, de altfel, chestia care mi-a atras dintotdeauna atenția la adepții acestui model de parenting: patetismul discursului și raportarea la copil ca la o ființă megaultrasupervulnerabilă, de care tre’ să-ți fie milă foarte des și pe care trebuie să o overprotejezi, ca să nu dezvolte traume. Și, în continuare, mi se pare bolnăvicioasă obsesia traumelor care pândesc la orice colț de stradă, gata să-l nenorocească definitiv pe cel mic. Și cred sincer că un copil din ăsta, overprotejat, o să fie un adult fragil, dezorientat, speriat de bombe (și de traume!!) și nu foarte capabil să se descurce în situații critice, fără ajutorul mămichii și al tătichii. Și că, oricât de multă dragoste i-ai oferi, abilitățile de supraviețuire nu le va dobândi prea ușor, dacă tu ești mereu acolo, călare pe el și gata să-i oferi chiar și ce încă nu-și dorește și să rezolvi problemele pe care încă nici nu le are.

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Cat costa un divort la notar?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Despre principiul de a nu cere copilului să facă altceva decât ce vrea el iarăși cred că s-ar putea să nu fie cel mai bun. Treaba părintelui nu e doar să-i împlinească dorințele și să-i asigure confortul fizic și emoțional. Mai trebuie și să-l pregătească pentru viața de mai târziu. Și pentru lumea în care mai târziu va trebui să trăiască pe picioarele lui. Lumea ASTA, care există și ne înconjoară, nu una foarte mișto, în care faci ce vrea mușchii tăi, dar UTOPICĂ. Să pregătești un copil pentru o lume care nu există numai pentru că sună foarte mișto și foarte cool ideea de “no rules” mi se pare echivalentul lu’ a-i prepara cu mânuțele tale niște traume babane pentru mai târziu și a-i așeza destinul sub semnul inadaptării. Sunt ultimul om care să pledeze pentru conformism și pentru submisivitate, sunt ultimul care să îmbrățișeze idealurile corporatismului (cine a lucrat vreodată cu mine poate să confirme că nu am fost niciodată genul de roboțel disciplinat, ci, dimpotrivă, mereu un angajat incomod), dar… pentru nimic în lume nu mi-aș crește copilul sub semnul minciunii că “în viață poți să faci numai ce vrei”.

Pentru adepții lui “îl las să facă ce vrea” și ai lui “copilului nu tre’ să-i impui nimic”, aș avea o întrebare: de unde știe copilul, săracul, ce vrea? Se naște el așa, cu un bagaj de alegeri deja făcute, pe care tu doar tre’ să i le respecți? Știe el, încă din burtă de la mă-sa, ce vrea și ce nu vrea? Eu zic că nu știe și că ține de tine să-l îndrumi către alegerile corecte. Și că poți să-l înveți să vrea. Să vrea să facă și el ce fac ceilalți copii la școală sau de la grădi, să vrea să respecte niște reguli și niște limite, să vrea diverse, asta neînsemnând că-i calci în picioare voința. Dacă copiii ar ști by default ce vor, mă gândesc că n-ar vrea ba să-și bage degetele-n priză, ba să-și tragă-n cap un ghiveci, ba să pună mâna pe aragazul aprins. Iar dacă, în calitate de părinte, îl înveți să respecte niște reguli și niște limite, nu înseamnă că-l strivești sub bocancul dictaturii parentale, ci doar că-l pregătești să trăiască echilibrat în lumea reală, care conține și reguli.

Cu alte cuvinte, cum spuneam și la postarea anterioară, cred că, la capătul negocierii permanente și al dialogului purtat cu dragoste, respect și empatie, părintele trebuie să fie, totuși, cel care trasează limitele și are drept de veto, nu copilul (și nu, nici nu se pune problema de bătaie, asta ca să previn eventualele interpretări răuvoitoare). Și că a-l crește respectând orbește doar niște presupuse opțiuni ale lui este echivalent cu dezorientarea și haosul. Și cu a-i face rău. A, că în viață, deși nu poți să faci ce vrei, trebuie să rămâi demn și să nu-ți fie niciodată rușine de unghiul pe care îl face coloana ta vertebrală în raport cu pământul, asta e altceva. Și să fiți siguri că va fi printre primele lecții pe care le va primi copilul meu de la mine.

Despre punerea 100% la dispoziția copilului (de la purtatul lui în wrap non-stop, la alăptatul până când decide el că nu mai vrea și la dormitul cu el în pat, până optează singur pentru independență), iarăși nu am o părere prea bună. În primul rând, copilul nu are cum să opteze cu adevărat pentru alternativa independenței, dat fiind că nu prea știe cum e. Poate i-ar plăcea, săracul, să mai meargă și pe jos sau în căruț, ca să exploreze lumea înconjurătoare și să se poată mișca mai în voie, dar dacă e ținut non-stop într-o cârpă, atârnat de maică-sa, piele pe piele, e cam greu să afle că-i place, nu? Altfel, sunt fan wrap, mi se pare f mișto și practic. Cu excesul nu sunt de acord.

În al doilea rând, un părinte care-și anulează în momentul nașterii unui copil toate celelalte roluri care l-au definit până atunci ca ființă umană și decide să fie doar părinte și-atât, 24 din 24, cu prețul oricăror sacrificii, nu are cum să fie un părinte fericit. Iar eu cred că un copil nu are nevoie de părinți frustrați și nefericiți. Și că mai repede îi organizezi o traumă martirizându-te și anulându-ți complet toate celelalte aspecte ale vieții, cu frustrările de rigoare, decât dacă îl înveți să doarmă singur înainte de vârsta de 5-6-18 ani, când ar pleca singur din patul tău. Cu alte cuvinte, cred că părintele are nu numai obligații, ci și drepturi, printre care ăla de a-și dori uneori să se dezlipească de copil. Și că, pe lângă mame și tați, e OK și sănătos să ne dorim să fim și altceva: soți, iubiți, avocați, agenți imobiliari, prezentatori meteo, prieteni etc. Dacă e să mă întrebați acum cum voi proceda eu, o să vă spun că îl voi învăța de mic să doarmă în camera lui și voi încerca să nici nu mă simt vinovată pentru asta.

Cu alte cuvinte, rezumând pe scurt, cred după cum urmează: 1. că vânătoarea asta permanentă de traume e bolnăviciune curată; 2. că tare bună e dragostea (multă, multă și manifestată explicit, și cu vorbe, nu doar cu fapte și îmbrățișări), iar empatia și respectul sunt aur, dar e nevoie și de reguli și limite; 3. că părintele are și el drepturi, printre care și p-ăla de a fi fericit uneori din motive independente de copil; 4. că un copil overatașat azi de părinte va fi mâine un adult confuz, neajutorat și dezorientat.

La aceste concluzii au ajuns, de altfel, țări care, până de curând, au practicat la scară mare attachment parentingul și care, azi, caută deja modele mai echilibrate, de mijloc.

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Cat costa un divort la notar?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Sursa:http://www.simonatache.ro/2012/10/04/de-ce-prefer-echilibrul-in-locul-excesului-din-nou-despre-attachment-parenting/

(Acest articol a fost citit de 28 persoane, 1 vizite astăzi)