E legal acordul de mediere prin care se tăgăduieşte paternitatea?

Share Button

I. Aspecte de ordin introductiv. Planul expunerii

1. Medierea. Reglementare, principii, limite de soluţionare a litigiilor pe calea acordului de mediere

Născută şi din dorinţa legitimă de soluţionare a unora dintre multele dosare care au umplut, până la refuz, arhivele şi rolul instanţelor de judecată din România, medierea a fost introdusă de legiuitor ca o posibilă soluţie, miraculoasă, elegantă şi civilizată, în opinia unora, inutilă, neserioasă, consumatoare de timp şi bani, potrivit părerilor altora, pentru a contribui, într-o formă sau alta, la înfăptuirea, lato sensu, a actului de justiţie. Totuşi, în anul 2006, Parlamentul a adoptat Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator[1], lege care, ca orice lege serioasă, a suferit în relativ puţin timp destul de multe şi consistente modificări[2] şi un test la Curtea Constituţională, picat cu brio, cu privire la obligativitatea şedinţei de informare privind avantajele medierii[3]. Pentru că trebuie să-mi exprim poziţia de la început, înainte de a intra în fondul chestiunii care face obiectul prezentului studiu, voi mărturisi, cu mâna pe inimă, că poziţia mea referitoare la mediere şi avantajele ei este una neutră, pe cât posibil echilibrată. Cred cu tărie că, aşa cum se spunea cândva, “cea mai bună judecată este împăcarea” şi că această împăcare a părţilor poate să le scutească de pierdere de timp, stres şi bani, chiar (sau mai ales, ar spune un mediator) când are loc prin intermediul sau în temeiul unui acord de mediere. Acest acord de voinţă prin care părţile sting un litigiu s-ar putea, la fel de elegant şi de legal, încheia şi prin intermediul unei tranzacţii judiciare. Mai cred însă că medierea, datorită ori mai curând din cauza “culturii organizaţionale naţionale” a multora dintre compatrioţii noştri, nu a avut şi nu va avea prea curând succesul scontat pentru că mulţi cetăţeni doresc să obţină dreptatea într-un proces, doresc dezbatere, contradictorialitate, discurs, persuasiune, exprimarea deplină a “personalităţii” într-un proces public, pentru a demonstra, în faţa vecinilor, rudelor, cartierului şi chiar ţării întregi, că au avut dreptate într-un litigiu sau altul. Atunci când ne vom schimba în partea noastră profundă, când vom deveni mai instruiţi, mai politicoşi, toleranţi şi diplomaţi, medierea va fi, cu adevărat, o cale pe care o vor urma toţi mai mulţi dintre noi. Am avut întotdeauna, admit, o rezervă cu privire la posibilitatea oricărui cetăţean, licenţiat în orice altă materie cu excepţia ştiinţelor juridice, de a deveni “mediator cu drepturi depline”, apt, fără nici un fel de cunoştinţe de drept, să medieze conflicte care, de multe ori, generează discuţii, polemici ori dispute aprinse chiar între cei mai pregătiţi dintre jurişti. Principiul egalităţii depline în drepturi şi al nediscriminării, pe care îl susţin fără rezerve, nu ar avea incidenţă în această chestiune deoarece “justificarea obiectivă şi rezonabilă” e, în opinia mea, cea potrivit căreia nu poţi fi considerat un mediator competent dacă nu asimilezi şi stăpâneşti chestiuni elementare de drept, nu identifici corect şi complet sediul materiei în cauza supusă medierii, faci erori grave de logică juridică pentru că nu ai fost format să gândeşti “drept”, adică în spiritul soluţionării problemelor de drept. Desigur, a fi jurist e doar „condiţia necesară”, în opinia mea subiectivă, „nu şi suficientă” pentru a deveni un mediator competent. Mai e nevoie de multe alte cunoştinţe: comunicare, diplomaţie, persuasiune, răbdare, calităţi de negociator, talent, poate chiar har. Dar toate acestea, fără cunoştinţe de drept, de asemenea, nu mi se par decât “condiţii necesare, nu şi suficiente” pentru a revendica calitatea de “bun mediator”. Din păcate, în exemplul real pe care îl voi oferi în prezentul studiu, mediatorul era, încă mai este, şi jurist, nu orice jurist, chiar şi avocat, şi totuşi a gafat. Grav, inexplicabil, nepermis, pentru un profesionist al dreptului. E doar o opinie, nu o sentinţă definitivă ori un proces de intenţie, opinie care va fi considerată (de cititori) corectă sau eronată, după caz. Exemplul pe care îl voi oferi e de natură a mă face să cred că nu orice jurist poate deveni mediator. Şi mă mai îndeamnă să cuget la aşteptările pe care să le mai am de la “mediatorii nejurişti”, dacă cei „jurişti” pot comite erori atât de grosiere.

Medierea, aşa cum a fost ea reglementată, are, cum e şi firesc, limite legale, impuse de Legea medierii, dar şi de ansamblul reglementărilor referitoare la drepturile de care persoana fizică poate să dispună.

Potrivit art. 1 din Legea medierii, “medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.
(2) Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile”. Conform art. 2 alin. 4 din Legea medierii, articol extrem de important pentru înţelegerea tezei noastre, dar şi a limitelor fixate de lege pentru mediere, în general, ”nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege”.

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Cat costa un divort la notar?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Articolul mai sus evocat prevede, expresis verbis, că se poate media un conflict din orice materie a dreptului, cu excepţia drepturilor strict personale (ori personal nepatrimoniale, cum mai sunt denumite în doctrină[4]), legea oferind cu titlu de exemplu cele referitoare la statutul (ar fi putut preciza chiar, fără a greşi, statutul civil al persoanei fizice n.n.) persoanei şi orice alte drepturi de care părţile nu pot dispune prin convenţie ori alt mod admis de lege.

Drepturile subiective civile au fost clasificate în doctrină[5], dintr-o anumită perspectivă, în drepturi subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale. În categoria drepturilor personale nepatrimoniale intră drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) a persoanei, precum dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste ori reputaţie; dreptul la demnitatea umană. De asemenea, şi foarte important pentru obiectul studiului nostru, în categoria drepturilor personale nepatrimoniale intră, potrivit doctrinei[6], drepturile care privesc identificarea persoanei, cum sunt dreptul la nume, dreptul la o stare civilă, dreptul la domiciliu şi reşedinţă, etc.

Conform art. 64 alin. 1 din Legea medierii, pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privitoare la:
a) continuarea căsătoriei;
b) partajul de bunuri comune;
c) exerciţiul drepturilor părinteşti;
d) stabilirea domiciliului copiilor;
e) contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor;
f) orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.

Starea civilă a unei persoane, fiind o chestiune de drept de ordine publică, nu poate intra, în opinia noastră, în categoria drepturilor de care soţii pot dispune printr-un acord de mediere sau alt act juridic care să nu fie lovit de nulitate absolută[7].

II. Tăgăduirea paternităţii, între pater is est şi acordul de mediere

1. Starea civilă. Definiţie, caractere juridice. Posibilitatea negocierii stării civile prin acord de mediere

În cursul anului 2014, Judecătoria Buzău s-a pronunţat, prin sentinţa civilă rămasă definitivă cu nr. 10287, în dosarul civil nr. 9996/200/2014, având ca obiect divorţ cu copii minori, sentinţa mai sus amintită fiind una de expedient (sau convenită) în baza unui acord de mediere “profesionist” redactat la un mediator avocat.

În dispozitivul sentinţei amintite, preluat ştiinţific de grefier prin procedeul copy-paste din acordul de mediere în format electronic[8] transmis de mediator, se desface căsătoria încheiată între părţi, soţia doreşte să-şi păstreze numele luat la încheierea căsătoriei, iar soţul este de acord ca soţia să păstreze numele dobândit la momentul încheierii căsătoriei (numele soţului). Până la acest punct, acordul de mediere respectă condiţiile legale, fiind permisă de lege desfacerea căsătoriei prin acord şi menţinerea numelui de familie provenit din căsătorie.

Partea a doua a acordului de mediere “aruncă în aer legalitatea” şi intră “pe “teritoriul minat” al depăşirii limitelor medierii permise de lege, ordinea publică ori bunele moravuri[9]. În acordul de mediere, preluat ad litteram în dispozitivul sentinţei evocate, se precizează: “eu, B. I., C.N.P….în numele şi ca reprezentantă legală a minorelor B. M. şi B. M., (minore sub 14 ani n.n.) declar că B. D. (soţul mamei n.n.) nu este tatăl minorelor şi sunt de acord ca numele şi prenumele acestuia să fie radiat din actele de naştere ale acestora, respectiv din certificatul de naştere seria…” De asemenea, în acelaşi acord, s-a stabilit prin bună învoială faptul că „eu, B. D. (soţul mamei), recunosc că nu sunt (de obicei se recunoaşte paternitatea, nu nepaternitatea…) tatăl minorelor B. M. şi B. M. şi drept urmare numele şi prenumele meu să fie radiat din actele de naştere ale acestora, respectiv din certificatele de naştere seria…”

În finalul acordului, mediatorul precizează triumfător, cu mândrie proletară, deplină responsabilitate şi emoţie profesională că prezentul acord… nu conţine clauze care să aducă atingere legii şi ordinii publice… Aşadar, se pune problema răsturnării prezumţiei de paternitate pe calea “simplului” acord de voinţă al soţilor, consemnată într-un acord de mediere de care ia act instanţa de judecată. Acord “perfect legal”. Aşa să fie, oare?

Să o luăm pe rând, ca la anul I de drept, unde se studia, cândva, persoana fizică ca subiect al Dreptului civil. De mult timp, atributele de identificare ale persoanei fizice au fost considerate numele, domiciliul, starea civilă, la care doctrina recentă adaugă Codul Numeric Personal, subiect de controverse doctrinare asupra cărora nu vom insista în prezentul studiu, făcând-o cu alt prilej într-un spaţiu mult mai amplu[10]. Aceste atribute sunt plasate în cap. III al cărţii I din Codul civil, capitol intitulat de legiuitor Identificarea persoanei fizice.

Conform art. 98 din Noul Cod civil, starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă. Potrivit art. 92, starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.

Printre caracterele juridice ale stării civile, doctrina[11] a reţinut, constant, următoarele: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate, precum şi indivizibilitatea sa. Prin inalienabilitate, s-a observat, cu temei, în doctrină, faptul că persoana fizică nu poate renunţa la starea civilă, după cum nu o poate vinde, ceda sau dona. Am adăuga noi, fără a fi acuzaţi de rea intenţie, starea civilă nu se poate negocia ori tranzacţiona nici chiar în prezenţa unui mediator autorizat, prezumat foarte competent, prudent şi diligent, prezumţie juris tantum, desigur. Starea civilă este de ordine publică, iar elementele ei sunt independente de voinţa individuală[12]; în opinia unanimă, s-a afirmat, cu temei, faptul că „o persoană nu poate dispune de elementele stării civile. Orice convenţie contrară va fi lovită de nulitate absolută”[13]. Starea civilă a fost întotdeauna o problemă de stat, care interesează în cel mai înalt grad societatea[14].

2. Prezumţia de paternitate. Necesitate, fundament, posibilitate de a fi răsturnată prin acordul de mediere

Romanii spuneau, acum mai bine de 2000 de ani, pater is est, quem justae nuptiae demonstrant. Nu s-au schimbat foarte multe de atunci, astfel că şi Noul Cod civil, în art. 414, preia vechiul principiu, statuându-l astfel: „Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
(2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”.

Potrivit doctrinei[15], “temeiul prezumţiei de paternitate este faptul concepţiunii sau acela al naşterii copilului în timpul căsătoriei mamei. Cu privire la caracterul prezumţiei de paternitate, această prezumţie legală a fost considerată o prezumţie mixtă sau intermediară[16], putând a fi răsturnată exclusiv în cadrul acţiunii în tăgada paternităţii, care poate fi pusă în mişcare de un cerc determinat de persoane, urmând ca reclamantul să probeze că este cu neputinţă ca soțul mamei să fie tatăl copilului”.

S-a mai afirmat, cu deplin temei, că „în favoarea copilului din căsătorie operează ope legis prezumţia de paternitate, conform căreia soţul mamei este tatăl copilului”[17].

S-a observat în doctrină[18] că regula pater is est, quem nuptiae demonstrant (tatăl de drept este soţul mamei) „avea la origine puterea unei prezumţii absolute, irefragabile. Soţul mamei este considerat tatăl copilului, chiar când era evident că aceasta nu corespunde realităţii. Or, dat fiind faptul că prezumţia de paternitate se întemeiază fie pe alte prezumţii simple, fie pe nevoia ocrotirii interesului superior al copilului înseamnă că pot exista situaţii în care această prezumţie nu corespunde realităţii.”

Paternitatea poate fi tăgăduită doar printr-o acţiune contencioasă, în care să se administreze probe ştiinţifice, susţinem noi, în condiţiile art. 429 şi urm. din Codul civil, pentru a se proba că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Până la producerea acestor dovezi, apreciem că prezumţia de paternitate produce depline efecte juridice indiferent de declaraţiile verbale sau scrise ale părinţilor copilului.

Potrivit doctrinei,[19] acest fapt, al neputinţei, se întâlneşte în cazul imposibilităţii fizice de procreare, a impotenţei, a imposibilităţii de coabitare datorită executării unei pedepse privative de libertate, a îndeplinirii unei misiuni în străinătate, etc. În practica judiciară s-a stabilit constant că “starea de neputinţă priveşte existenţa unei situaţii obiective ce se cere a fi dovedită şi din care să rezulte fie că soţul mamei s-a aflat într-o imposibilitate ce urmează a fi confirmată pe calea probei ştiinţifice, fie că el s-a aflat, din alte cauze, de asemenea obiective, în imposibilitate de a avea legături cu soţia sa în perioada concepţiei. În acest context, simpla recunoaştere a soţiei că soţul său nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei nu este prin ea însăşi producătoare de efecte juridice, câtă vreme nu s-a făcut dovada că reclamantul nu a putut avea în mod obiectiv legături intime cu pârâta în perioada concepţiei”[20].

S-a mai afirmat, corect, categoric şi imperativ în doctrină[21], că „este interzis a se modifica filiaţia existentă, prin stabilirea unei alte filiaţii, atâta timp cât filiaţia existentă nu a fost contestată în instanţă”. În acest sens, art. 99 alin. 3 din Noul Cod civil prevede faptul că hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Evident, textul se referă la acţiunile în reclamaţie sau contestaţie de stat, aşa cum este cazul acţiunii în tăgăduirea paternităţii[22].

Cu privire la posibilitatea tăgăduirii de paternitate, de data aceasta printr-un acord de voinţă încheiat sub forma unei tranzacţii, de mulţi ani, Tribunalul Suprem a statuat, cu caracter de principiu, soluţia sa menţinându-şi şi azi deplina valabilitate, că „prezumţia legală de paternitate întemeindu-se pe un interes general, apărarea intereselor copiilor şi familiei, nu poate fi răsturnată decât pe calea unei acţiuni în justiţie şi numai pe baza probelor administrate, statutul civil al persoanei neputând forma obiectul tranzacţiei între părţile în proces. Astfel fiind, tribunalul, cu nesocotirea prevederilor legale incidente, a luat act de înţelegerea intervenită între soţi, prin care se infirmă prezumţia de paternitate, şi a pronunţat o hotărâre de expedient care a modificat statutul civil al minorelor, aducându-se astfel atingere intereselor legitime ale acestora”[23].

III. Tăgăduirea paternităţii, imposibil de soluţionat printr-un acord de mediere

În opinia noastră, mediatorul-avocat (în sensul că persoana are şi calitatea de mediator şi pe cea de avocat, dar în cauza în discuţie a uzat “doar” de calitatea sa de mediator autorizat şi bine şcolarizat, la şcoala de drept format) a încălcat, din considerentele deja evocate, limitele dreptului părţilor de a pica la învoială încheind un acord de mediere referitor la tăgăduirea paternităţii celor doi copii minori născuţi în timpul căsătoriei. Fiind vorba de starea civilă a persoanei, adică de un drept personal nepatrimonial, strict personal, acesta nu putea fi negociat şi tranzacţionat pe calea încheierii unui acord de mediere fără încălcarea prevederilor imperative ale art. 2 alin. 4 din Legea medierii. Mediatorul nu şi-a respectat obligaţiile prevăzute de art. 29 alin. 1 şi 2 din Legea medierii, neprezentându-le părților, dintr-o gravă necunoaştere ori ignorare a prevederilor Codului civil, limitele acordului de mediere în care nu putea intra, în nici un caz, tăgăduirea paternităţii, ci doar aspectele legate de divorţul cu copii, din care a uitat să surprindă aspecte esenţiale şi obligatorii, precum exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ, locuinţa minorilor după divorţ ori obligaţia legală de întreţinere. S-o fi gândit cu premeditare distinsa mediatorul că, rezolvând problema paternităţii la foc automat, nu mai e cazul să se refere la aceste aspecte, neesenţiale, deoarece se deduce că autoritatea părintească se va exercita doar de către mamă, locuinţa minorelor rămâne tot la mamă şi pensia de întreţinere (sau alimentară) nu mai trebuie plătită de „fostul tată”, ale cărei date vor fi “radiate urgent” din actele de stare civilă. Socoteala sa a fost însă “încurcată” de ofiţerul de stare civilă, funcţionar competent şi profesionist, care “a mirosit anomalia”, trimiţând urgent persoanele la instanţa de tutelă pentru a formula adevărata acţiune în tăgăduirea paternităţii, prin care să se poată, legal, răsturna prezumţia legală de paternitate. Desigur, pentru a fi echitabili, nu putem să uităm şi despre faptul că acest acord, “jumătate divorţ – jumătate tăgadă”, o struţo-cămilă care ar trebui să fie dată exemplu la şcoală la “aşa nu se face”, a fost preluat fără a se schimba o virgulă de către instanţa de judecată, aspect regretabil şi care dovedeşte că, în ritmul infernal în care se lucrează astăzi, unii judecători nu mai citesc, de mult, ce “li se livrează” sub ochelari, aprobând cu mult entuziasm şi voioşie acordurile de mediere, nemaiavând timp să le cenzureze sub aspectul legalităţii, respectării ordinii publice sau a bunelor moravuri. Cât despre grefierul de şedinţă, acesta a aplicat principiul care îl călăuzeşte în profesie, “el doar munceşte, nu mai are timp să gândească” şi, eventual, să mai “atenţioneze” judecătorul cu privire la “minunea” care urmează a fi aprobată de instanţă, inserând cu copy-paste, urgent, acordul de mediere în dispozitivul amintitei sentinţe judecătoreşti.

De dragul stării civile, pentru că intuim că sunt tovarăşi şi prieteni care ar putea afirma, cu aplomb, ”e hotărârea rămasă definitivă, executaţi-o!”, ar trebui să oferim un posibil răspuns şi la întrebarea de ce ofiţerul de stare civilă nu respectă o sentinţă, chiar o astfel de sentinţă “ilegalistă”, rămasă definitivă, şi nu înscrie menţiunea de tăgăduire a paternităţii pe marginea actelor de stare civilă ale copiilor? O să încercăm un răspuns, pe cât posibil pertinent.

Primo, instanţa judecătorească “nu a judecat nimic”, de două ori, în sensul că mai întâi nu a administrat probe într-un proces contencios ci a dat o hotărâre convenită sau de expedient, luând act de acordul de mediere, potrivit art. 441 NCPC, încheierile pronunţate în procedură necontencioasă neavând autoritate de lucru judecat, conform art. 535 din NCPC. Instanţa “nu a mai judecat”, a doua oară, de data asta aspectul fiind grav, în sensul de “a cenzura sub aspectul legalităţii” acordul de mediere, pentru că altfel ar fi observat, din avion, că acesta depăşeşte limitele permise ale medierii, deoarece, potrivit art. 58 alin. 2 din Legea medierii, înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice, cenzurându-l sub aspectul tăgăduirii paternităţii, admiţându-l, însă, în parte, pe capătul de cerere legat de divorţ. Ulterior, instanţa ar fi trebuit să administreze probe, în procedura contencioasă, pe capătul de cerere legat de tăgăduirea paternităţii.

Secondo, observând gravele şi de fond vicii ale sentinţei pronunţate, ofiţerul de stare civilă poate, în calitate de profesionist al dreptului în materia sa, să indice calea legală de urmat pentru a putea înscrie menţiunea corespunzătoare de tăgăduire a paternităţii pe marginea actului de stare civilă, respectiv formularea, de către partea interesată, a unei acţiuni distincte de tăgăduire a paternităţii. Până la admiterea, printr-o sentinţă rămasă definitivă, a acestui tip de acţiune în contestaţie de stat, fostul soţ al mamei rămâne prezumatul tată al copilului şi are toate drepturile şi obligaţiile de părinte care decurg din această calitate, în opinia noastră.

Terţo, dacă se susţine de către unii teza că ofiţerul de stare civilă e un simplu executant, care “pictează acte de stare civilă şi menţiuni fără discernământ”, atunci ar trebui ca la orice sentinţă, în care din dispozitiv rezultă erori evidente referitoare la numele părţilor, de exemplu, să întocmească actele eronat, ab initio, nu să trimită părţile să îndrepte dispozitivul prin procedura prevăzută expres de lege, pentru a nu risca să fie reclamaţi pentru că refuză executarea sentinţelor judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Un alt exemplu, dacă, din eroare, unei persoane i s-ar schimba numele prin procedură judecătorească, nu administrativă, potrivit OG nr. 41/2003, ofiţerul de stare civilă ar înscrie menţiunea pe marginea actului de stare civilă, chiar dacă sentinţa a depăşit limitele puterii judecătoreşti, sau ar indica petentului procedura administrativă prevăzută de lege?

In fine, în finalul articolului, nu ne putem ascunde nemulţumirea legată de amatorismul care se întâlneşte tot mai des în instanţele din România, diletantism care pare că s-a amplificat odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri. Nu vorbim despre dreptul suveran la opinie al judecătorului ori inamovibilitatea şi independenţa sa, ci de bunul simţ elementar cu privire la cunoaşterea câtorva articole de bază în temeiul cărora să se “împartă dreptatea” în cauzele judecate cu minime argumente de drept. Să nu se ştie, de către unii dintre magistraţii care încasează un salariu frumuşel pe lună, chestiuni învăţate în anul I de drept, să se meargă într-un elan muncitoresc, la “minima rezistenţă”, cu tupeu şi fără a se mai face o analiză pertinentă a argumentelor părţilor şi a temeiurilor legale în baza cărora se pronunţă sentinţele astăzi de către unii dintre judecători, ni se pare că nu sunt elemente de natură a aprecia raţional, obiectiv şi rezonabil că reforma noilor coduri, unele deja, de atâta profesionalism cu care au fost redactate, modificate consistent[24], constituie o mare reuşită.

Vom continua să oferim exemple concrete, de la judecătorii adunate apoi lumii publicate, cu bună-credinţă şi cu mesajul de a nu se repeta, de către alţii, “erorile de judecată” ale unor magistraţi, în speţe similare, pentru a se preveni acelaşi tip de eroare în dosarele în care se judecă speţe asemănătoare. Principiul din dreptul roman iura novit curia a rămas în urmă faţă de realităţile întâlnite astăzi în instanţele din România la unii dintre judecători, cerându-le scuze acelora care, cu onoare, profesionalism şi demnitate, îşi îndeplinesc misiunea nobilă de magistrat.

Prezentul articol nu se doreşte a fi un atac la persoană, la profesiile de mediator ori magistrat ori un proces de intenţie, ci doar semnalarea unui mod de operare eronat în managementul soluţionării unora dintre dosarele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, în materie de stare civilă sau evidenţa persoanelor.

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Cat costa un divort la notar?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Sursa:http://www.juridice.ro/342789/managementul-defectuos-al-medierii-e-legal-acordul-de-mediere-prin-care-se-tagaduieste-paternitatea.html

Daca vreti sa aflati mai multe despre mediere, va recomandam sa rasfoiti acest sitesau sa sunati cu incredere la unul din numerele de telefon afisate la datele de contact .

Mediator Petru Mustateanu Bucuresti –

Share Button
(Acest articol a fost citit de 24 persoane, 1 vizite astăzi)