Divorț din vina exclusivă a soțului

Share Button

Potrivit art. 379 alin. 1 Cod civil, „ …dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ …”. 

Legiuitorul român a avut în vedere existenţa unei culpe, oricât de mici, şi din partea celuilalt soţ, care nu „a făcut cerere de divorţ”. O atare concluzie se fundamentează pe exprimarea utilizată în cuprinsul normei juridice evocate, aceea de „culpă comună”, iar nu de „culpă egală”. Altfel spus, desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a unui soţ operează strict în ipoteza în care celălalt soţ este inocent, complet nevinovat, mai presus de orice culpă în legătură cu deteriorarea relaţiilor de căsătorie.

„ … În acest sens, ca un prim aspect, tribunalul constată că, faţă de gravitatea deteriorării raporturilor dintre cei doi soţi, aceştia locuind separat de aproape doi ani de zile (fără însă a se fi împlinit în cauză termenul legal reglementat prin dispoziţiile art. 373 lit. c) Cod civil), fără a mai comunica între ei şi a realiza (ori cel puţin încerca, în mod realist) o reluare a vieţii conjugale, aceştia acceptând, în mod tacit, drept unică opţiune locativă, aceea a convieţuirii împreună cu părinţii reclamantului (în condiţiile unei singure tentative, de scurtă durată, eşuate, de a locui separat de aceştia, coroborat cu exacerbarea divergenţelor dintre pârâtă şi socrii săi, după cum a rezultat din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond), poziţia procesuală a intimatei pârâte exprimată în sensul continuării acestei căsnicii şi a reluării vieţii conjugale se prezintă a fi lipsită de un fundament real.

Astfel, în absenţa oricărei iniţiative din partea celor doi soţi (dar, mai ales, din partea intimatei-pârâte susţinătoare a poziţiei de continuare a căsătoriei) de a relua viaţa conjugală, menţinerea actualei stări de fapt a celor doi soţi care locuiesc despărţiţi şi nu mai comunică între ei, confirmată eventual printr-o hotărâre judecătorească, cu consecinţa perpetuării acestei situaţii faptice şi în viitor, pentru un termen nedefinit, contravine raţiunii şi scopului pentru care a fost reglementată această instituţie juridică.

În al doilea rând, se mai reţine că, cel puţin din perspectivă procedurală, reclamantul şi-a nuanţat – în apel – poziţia sa procesuală, acceptând şi asumându-şi, cel puţin parţial, propria culpă în deteriorarea relaţiilor de căsătorie, în limitele legale circumscrise prin dispoziţiile 379 alin. 1 Cod civil, aşa cum a rezultat şi cu ocazia dezbaterilor purtate pe fondul pricinii, în apel la termenul de judecată din data de 12 aprilie 2017.

Totodată, în privinţa interpretării prevederilor normative incidente în materia divorţului, tribunalul mai reţine, ca o a treia circumstanţă relevantă – în plan juridic – în prezenta cauză, că dispoziţiile art. 379 alin. 1 Cod civil, anterior evocat, prevăd în mod expres că „ …dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ …”.

Or, faţă de o asemenea modalitate de reglementare, instanţa de control judiciar apreciază – spre deosebire de interpretarea dată acestui text de lege de către prima instanţă – că legiuitorul român a avut în vedere existenţa unei culpe, oricât de mici, şi din partea celuilalt soţ, care nu „a făcut cerere de divorţ”. O atare concluzie se fundamentează pe exprimarea utilizată în cuprinsul normei juridice evocate, aceea de „culpă comună”, iar nu de „culpă egală”. Altfel spus, desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a unui soţ operează strict în ipoteza în care celălalt soţ este inocent, complet nevinovat, mai presus de orice culpă în legătură cu deteriorarea relaţiilor de căsătorie.

Din această perspectivă, pornind şi de la premisa că prezumtiva culpă în destrămarea căsătoriei poate fi determinată şi printr-o conduită pasivă, omisivă, iar nu neapărat printr-un comportament agresiv ori activ, din partea oricăruia dintre soţi, instanţa de control judiciar apreciază că, prin prisma stării de fapt rezultate din probatoriul administrat în cauză şi expuse în cele ce preced, şi intimatei-pârâte îi revine o culpă – estre adevărat, în mod semnificativ mai redusă decât apelantului-reclamant, însă, oricât de redusă ar fi aceasta, nu i se poate nega totuşi existenţa – în destrămarea relaţiilor de căsătoriei şi perpetuarea în mod relativ îndelungat a unei despărţiri în fapt, la care a contribuit, în mod implicit, şi intimata-pârâtă personal.

În considerarea celor ce preced, tribunalul va admite apelul şi, în consecinţă, va schimba în tot sentinţa apelată, în sensul că va admite acţiunea reclamantului şi va desface din vina ambilor soţi căsătoria încheiată de părţi, dispunând revenirea intimatei-pârâte la numele purtat anterior căsătoriei, acela de „L…”, fără cheltuieli de judecată (faţă de caracterul comun al culpei procesuale, ca reflexia a caracterului comun al culpei existente în planul raporturilor juridice de drept material, substanţial, coroborat cu nuanţarea poziţiei procesuale a reclamantului abia în stadiul procesual al apelului), conform dispozitivului prezentei decizii…” (Tribunalul Satu-Mare, Decizia civilă nr. 

Share Button
(Acest articol a fost citit de 6 persoane, 1 vizite astăzi)