Copiii invata atunci cand sunt fericiti, cand se simt acceptati si cand mediul scolar este unul pozitiv. Insa, atunci cand micuta lor lume, cea din clasa, se tulbura, furtuna se revarsa in carnetul de note.

Va mai amintiti, probabil, vorba parintilor, spusa cu naduf, pe cand eram noi scolari: „ei, tu ce alta treaba ai, decat sa inveti!” Mie, una, tare nesuferite imi erau cuvintele astea! Numai eu stiam cat de greu imi era in unele zile sa invat, mai cu seama in zilele in care ma certasem cu colega de banca, baiatul ala dragut de la B lipsise in ziua cu pricina sau vreuna dintre colege facuse o gluma urata despre noua mea pieptanatura. As fi vrut sa le pot explica parintilor ca si la clasa a cincea sunt necazuri mari, nu doar la ei la serviciu si nu doar legate de lucrari de control, „ascultat” sau teme.

„Nu vreau sa imi fac temele. Vreau sa termin constructia asta, asa incat sa o pot arata colegilor maine, la scoala”

Astazi sunt deja mamica „veterana” de scolar: baiatul nostru a trecut in clasa a patra si am avut ocazia de a retrai alaturi de el multe dintre zilele fara chef de scoala din copilarie. L-am vazut crescand emotional in ultimii patru ani cum nu il vazusem in cei sapte ani de acasa. L-am vazut confruntandu-se cu primele suparari mari din viata lui si mi s-a rupt sufletul. Si da, majoritatea dintre ele au fost in stransa legatura cu scoala. Asa incat, firesc, am avut parte de cateva episoade de „nu vreau sa mai merg la scoala” sau „nu vreau sa imi mai fac temele”.

In clasa a doua, baiatul nostru a schimbat scoala. Mediu nou, invatatoare noua, colegi noi, personalitate puternica. A dorit sa se faca remarcat, sa se integreze, desigur, in grupul celor cool. Au urmat cateva saptamani bune in care aproape zilnic primeam cate o mustruluiala din partea invatatoarei, deoarece, in incercarea sa de a se face placut, Petru al nostru desfasura un intreg arsenal de glume, farse si alte lucruri amuzante in fata colegilor, unele dintre ele in timpul orelor. Ajuns acasa, era epuizat, apatic. Il vedeam cum se framanta si deseori ne intreba: „Oare imi voi face prieteni aici?…” Nu ii mai ardea de scoala si teme, ore in sir construia si darama lumi perfecte din piese lego, in care el era super eroul. Isi depunea toata energia lui micuta in a gandi si pregati noi moduri de a se apropia de colegii cei noi a doua zi.

Am avut rabdare cu el. Nu mi-a fost insa usor sa il vad trist si framantat, ca un adult. Nu mi-a fost usor nici sa vad ca rezultatele scolare incep sa reflecte calificative slabe. Am incercat sa imi pastrez calmul, sa alung gandurile panicate ce imi strigau in cap seara de seara: „daca nu se va adapta?! Daca va ajunge doar la „insuficient”?! In fiecare zi il incurajam si ii aratam fiecare gest, oricat de mic, de prietenie venit din partea vreunui coleg. Incet, incet apele s-au linistit, baiatul nostru s-a integrat, calificativele scolare au revenit si ele pe o curba ascendenta si toata lumea era fericita. Pana intr-o zi cand..

„Nu vreau sa mai merg la scoala!” 

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Cat costa un divort la notar?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Pana intr-o zi cand, intors de la scoala, Petru a tunat si fulgerat pret de vreo trei- patru ore. Povestea s-a intamplat si a doua zi si a treia si tot asa pana in ziua de vineri cand a rabufnit, spunand ca el nu vrea sa mai mearga la scoala! Mi s-au taiat genunchii! Ce te faci acum, Ruxandro, cu asa replica, venita atat de devreme? Ma asteptam sa o aud abia peste cativa ani. Nu reuseam cu nici un chip sa imi dau seama ce se intamplase. Si nu am reusit pret de cateva zile bune; Petru o tinea una si buna: ca nu s-a intamplat nimic, dar ca el nu mai are chef sa mearga la scoala. Si, din nou, refuzul de a-si face temele sau de a mai lucra orice avea legatura cu scoala. „Calm, Ruxandra, calm”, imi repetam. Pana intr-o intr-o buna seara, cand saculetul cu lacrimi s-a spart si am aflat cauza scurtului abandon scolar: cativa colegi, din grupul celor cool, rasesera de el intr-un domeniu care pentru el era deopotriva important si sensibil. Incercase sa se faca inteles, insa tot ceea ce obtinuse nu fusesera decat glume si tachinari si mai si. Ei, spuneti voi, cum sa te mai duci a doua zi la scoala, dupa asa ceva?

Am stat apoi si m-am gandit, la rece: mie mi-ar fi usor sa merg la lucru a doua zi in asa mediu? Nu, m-as simti groaznic! Poate ca noi, ca adulti, avem capacitatea de a ignora o astfel de situatie, insa pentru copiii nostri, o gluma care in ochii unui parinte poate parea „nevinovata”, pentru ei poate insemna enorm. Si, in mica lor societate, in clasa sau pe etaj, uneori dusa mai departe, in curtea scolii, o astfel de vorba poate avea consecinte mari pentru un suflet de copil. E firesc sa isi doreasca refugiul si linistea de acasa, acolo unde se simte acceptat si iubit.

Pastram in minte, peste ani, amintiri legate de colegi si nu de o anume lectie predata

Bineinteles ca imi aminteam momentele asemanatoare din viata mea de scolar. De fapt, cred ca momentele cu mare incarcatura emotionala, fie ea pozitiva sau negativa, sunt singurele pe care mi le mai amintesc din toti anii de scoala primara; nu am retinut vreo nota capatata sau vreo lectie predata. Toate s-au amestecat intr-o mare nebuloasa. Imi amintesc insa extrem de multe intamplari din timpul pauzelor, ba chiar discutii intregi purtate cu vreo colega, iar la unele glume rememorate ma surprind uneori zambind. Imi amintesc si momentele in care „nu ieseam din cinci” pentru ca eram super indragostita sau cum nu am mai vrut sa merg la scoala dupa ce mi-am pus ochelari, de rusine…

Am invatat, de cand sunt mama de scolar, ca emotiile pozitive sunt cel mai mare motivator pentru un copil de clasa primara. Copiii de varste mici vor sa aiba prieteni, sa cunoasca lumea tot prin joc, sa faca si sa invete ceea le place. Ei nu pot fi motivati cu vorbe precum „iti va ajuta in viata sa scrii de mana sau sa socotesti corect la magazin”. Elevii de clasa primara merg la scoala pentru ca le face placere sa se afle acolo, intre prieteni; pentru ca au o invatatoare care ii face sa se simta importanti si apreciati. Cand unul dintre aceste elemente „scartaie”, copilul nu isi mai gaseste placerea in lucrurile care pentru el sunt secundare: lectiile predate sau temele de casa. Pentru el este important sa fie fericit la scoala!

Ar fi tare bine daca si noi, adultii, am avea, macar in clasele primare, grija aceasta: fericirea copilului in clasa. Abia apoi vom avea un elev care invata cu drag, un elev care ia calificative bune, cu care ne place atat de mult sa ne mandrim…

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Cat costa un divort la notar?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Sursa:http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_38352/Copiii-fericiti-invata-mai-bine.html

(Acest articol a fost citit de 32 persoane, 1 vizite astăzi)