Reglementarea actuală a modalităţilor de executare a obligaţiei de întreţinere reprezintă o mică revoluţie în materia acestei instituţii de drept civil, raportat la vechea reglementare găzduită de Codul Familiei şi abrogată din 1 octombrie 2011. O revoluţie încă neobservată de nu puţini autori şi practicieni.

Până la intrarea în vigoare a actualului cod civil, modalitatea de executare a obligaţiei de întreţinere era reglementată de art. 93 din Codul familiei, în prezent abrogat prin art. 230, lit. m), din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil. Art. 93 din Codul familiei avea următorul conţinut:

“Obligaţia de întreţinere se execută în natură sau prin plata unei pensii în bani.
Instanţa judecătorească va stabili felul şi modalităţile executării, ţinând seama de împrejurări.“

Din 1 octombrie 2011, odată cu intrarea în vigoare a actualului cod civil, modalitatea de executare a obligaţiei de întreţinere este reglementată de art. 530 din acest act normativ. Art. 530 este plasat în curprinsul Codului civil în Cartea a II-a – Despre familie -, Titlul V – Obligaţia de întreţinere, Capitolul IV – Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere, şi are următorul conţinut:

“Modalităţile de executare

(3) Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere. Dispoziţiile art. 529 alin. (2) şi (3) rămân aplicabile.“

Potrivit doctrinei de teoria generală a dreptului, clasificarea normelor juridice cunoaşte 3 categorii: categoria onerativă, cea prohibitivă şi cea permisivă. Normele onerative “sunt acele norme juridice care obligă subiectul să săvârşească o anumită acţiune” [1]. În opoziţie, normele permisive “lasă la aprecierea subiectului alegerea unei conduite” [2]. În speţă, este evident că reglementarea din art. 530, al. 1, C. civ., este imperativă: “Obligaţia de întreţinere se execută în natură […]“. Nu mai puţin imperativ este şi al. 2 din acelaşi text legal: “Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere […]“. În niciuna dintre cele două ipoteze prevăzute de cele două alineate citate destinatarul normei nu are de ales între două sau mai multe opţiuni. În prima ipoteză, obligaţia “se execută” în forma unică arătată de legiuitor. În a doua ipoteză, care are caracter subsidiar în raport cu prima, instanţa “dispune executarea” în echivalent. În reglementarea abrogată din Codul familiei lucrurile stăteau radical diferit. Destinatarul normei, în speţă instanţa de judecată, avea de ales, “ţinând seama de împrejurări“, între executarea în natură şi executarea în echivalent. Prin conjuncţia “sau“, art. 93 din Codul Familiei oferea instanţei de judecată două opţiuni – executarea “în natură sau prin plata unei pensii în bani” – norma în discuţie fiind, evident, permisivă. În concluzie, dacă în sistemul Codului familiei se putea alege între executarea în natură şi executarea în echivalent bănesc (cu o preferinţă în procent covârşitor, în practica instanţelor, pentru a doua variantă), în sistemul Codului civil actual acest drept de opţiune nu mai există. Instanţa poate dispune executarea obligaţiei de întreţinere direct în bani numai cu preţul nesocotirii al. 1 şi al. 2 din art. 530. Primul alineat s-ar încălca prin ignorarea normei imperative conţinute, iar al doilea alineat s-ar încălca prin ignorarea condiţionalului “Dacă” aflat în deschiderea normei, şi. implicit, prin încălcarea voinţei legiuitorului, care a dispus această modalitate de executare numai cu condiţia explicită şi expres enunţată a nerespectării de către debitor a obligaţiei sale de executare în natură. Din păcate, există la ora actuală texte de doctrină şi de hotărâri judecătoreşti care vădesc neobservarea schimbărilor importante aduse de legiuitor în această materie.

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–Cat costa un divort la notar?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Reproşul major care poate fi adus adus majorităţii textelor de doctrină actuală în această chestiune este acela că nu subliniază în niciun fel schimbarea radicală adusă de legiuitor prin art. 530 C.civ., faţă de reglementarea abrogatului art. 93 din Codul familiei. Când abordează această problemă, majoritatea textelor amintite încep prin a reproduce conţinutul art. 530 şi continuă cu consideraţii care nu doar că nu pun suficient în lumină schimbarea importantă de optică a legislatorului, dar preiau şi din vechi consideraţii valabile în sistemul Codului familiei, generând confuzie. Cu privire la aceste confuzii, sunt de remarcat următoarele.

Potrivit unei poziţii de doctrină [3], executarea în natură “uneori este singura indicată, ca în cazul copiilor de vârstă fragedă“, în timp ce executarea în echivalent ar fi “singura indicată în împrejurări ca cele de animozitate sau de depărtare dintre creditor şi debitor“. Mai mult, autorii susţin că “potrivit art. 530, al. 2, stabilirea felului întreţinerii se face de către instanţa de tutelă, ţinând seama de împrejurări“.  Amprenta Codului familiei este evidentă în aceste rânduri. Practic, aceste consideraţii îşi au baza într-un temei juridic abrogat. Pentru argumentele deja prezentate supra, dreptul de opţiune al instanţei nu mai există în sistemul art. 530 C.civ. Potrivit primului alineat al acestui articol, ea trebuie să dispună executarea obligaţiei de întreţinere în natură. Potrivit celui de-al doilea alineat, ea trebuie să dispună executarea în echivalent, dacă cea în natură s-a dovedit că nu a fost respectată. Marca abrogatului Cod al familiei este atât de puternică în textul analizat, încât a generat chiar şi o interpretare a art. 530, al. 2, C.civ., cu cuvintele din art. 93, C.fam. După cum se observă în ultimul citat menţionat, se consideră că instanţa va stabili felul întreţinerii “ţinând seama de împrejurări“. Dar expresia “ţinând seama de împrejurări” este preluată ad litteram din al. 2 al art. 93, C.fam. Or, în timp ce art. 93 C.fam. oferea instanţei un drept de opţiune “ţinând seama de împrejurări”, al. 2 din art. 530 C.civ. nu mai oferă nicidecum acest drept de opţiune. Dacă obligaţia nu este executată în natură, se spune în text, atunci instanţa va dispune executarea în echivalent. Instanţa nu mai este ţinută, în acest caz, de “împrejurări”, ci de probe, şi nu mai are de ales decât o singură soluţie, în baza probelor: stabilirea unei pensii de întreţinere. A interpreta art. 530 C.civ. în sensul şi cu termenii din art. 93, C.fam., este generator de confuzie.

Într-o altă poziţie de doctrină [4] se arată că “Executarea în natură […] poate fi determinată fie de situaţia creditorului obligaţiei, cum este cazul copilului de vârstă fragedă, […] fie de posibilităţile debitorului obligaţiei, de pildă, în cazul ţăranilor cu gospodării individuale care obţin de aici produsele necesare traiului zilnic”. În sistemul Codului familiei, aceste observaţii ar fi fost adevărate. În sistemul noului Cod civil, ele sunt contrazise de art. 530. Vârsta fragedă a creditorului şi ocupaţia agricolă a debitorului nu nasc un drept mai puternic la executarea în natură a obligaţiei de întreţinere decât vârsta pubertăţii creditorului sau meseria de instructor auto a debitorului. Executarea în natură nu “poate fi determinată“, ci este imperativ determinată de al. 1 din art. 530 C.civ. pentru orice categorie de subiecte de drept, atât dintre creditori, cât şi dintre debitori.

În fine, un alt autor [5] afirmă că, în ipoteza unei soluţii de găzduire neegalitară a copilului la părinţii divorţaţi, “indubitabil, părintele separat de copil trebuie obligat – pe lângă contribuţia sa în natură pe care o prestează bunăoară pe perioada găzduirii copilului – şi la vărsarea unei sume de bani pe seama acestuia“. Din nou, o concluzie la care dispoziţiile imperative ale art. 530 C.civ. nu pot conduce, decât cu preţul nesocotirii a însuşi art. 530.

Sistemul stabilirii şi executării obligaţiei de întreţinere, reglementat de Capitolul IV din Titlul referitor la obligaţia de întreţinere, operează cu două noţiuni fundamentale: obligaţia de întreţinere executabilă în natură şi obligaţia de întreţinere executabilă în bani. Suma de bani prin care se concretizează executarea în echivalent este denumită de legiuitor, prin art. 530, al. 2, C.civ., “pensie de întreţinere“. Prin urmare, în sistemul Codului civil actual, reglementarea pensiei de întreţinere nu se confundă nici de către legiuitor, şi nu trebuie confundată nici de către doctrinari şi practicieni, cu reglementarea obligaţiei de întreţinere executabile în natură. Articolele succesive 530, 531, 532 şi 533, C.civ., reglementează în mod distinct unele aspecte ale regimului juridic al pensiei de întreţinere, regim care nu se suprapune în totalitate cu regimul juridic al obligaţiei de întreţinere executabile în natură. Avem în vedere două aspecte. Întâi, trebuie observat că art. 530, al. 2, naşte un drept distinct la acţiune privind pretenţia înlocuirii obligaţiei de întreţinere în natură cu o obligaţie de întreţinere în echivalent bănesc. Acest drept la acţiune se poate concretiza, firesc, într-o cerere de chemare în judecată. Aceasta este “cererea de chemare în judecată” la care se referă art. 532, al. 1: “Pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în judecată“. În al doilea rând, din moment ce obligaţia de întreţinere se execută în mod imperativ în natură, conform art. 530, al. 1, iar executarea ei e posibilă în echivalent doar dacă în natură nu este respectată, conform alineatului 2, şi din moment ce înlocuirea obligaţiei în natură cu una în echivalent bănesc e posibilă numai pe calea unei cereri de chemare în judecată, nefiind de conceput sesizarea instanţei de tutelă în alt mod, este evidentă concluzia că legiuitorul face referire la această cerere de chemare în judecată, şi nu la alta (cea de divorţ, bunăoară), atunci când stabileşte prin art. 532, al. 1, că “Pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în judecată“. Prin urmare, pensia de întreţinere, şi nu întreţinerea executabilă în natură, este în mod imperativ exigibilă de la data cererii de chemare în judecată în cadrul acţiunii de înlocuire a măsurii întreţinerii în natură cu o pensie de întreţinere. Rezultă că această regulă nu se aplică în mod imperativ, nefiind prevăzută de lege, pentru data altor cereri, cum ar fi cererea de divorţ. Într-adevăr, prin hotărârea de divorţ instanţa este ţinută de art. 530, al. 1, să pronunţe o soluţie de executare a întreţinerii în natură. În aceste condiţii, instanţa nu este nicidecum ţinută de restricţia stabilită de art. 532, al. 1, ea putând stabili exigibilitatea ei atât de la data introducerii cererii de divorţ, cât şi de la o dată anterioară sau posterioară, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele aflate la dosar. În concluzie:

În ciuda acestor evidenţe, s-a scris [8], bunăoară, că “Data de la care se datorează întreţinerea este data cererii de chemare în judecată (art. 532, alin. 1 din noul Cod civil)“. Mai mult, se afirmă în continuare că “Data de la care se acordă pensia de întreţinere este data pronunţării hotărârii judecătoreşti“. După ce trebuie precizat din capul locului că nu la orice “întreţinere” face referire art. 532, al. 1, înainte amintit, ci în mod explicit la pensia de întreţinere, după cum nici “cererea de chemare în judecată” nu este orice fel de cerere, conform argumentelor prezentatesupra, urmează să observăm că între aserţiunea din ultimul citat şi conţinutul art. 532, al. 1, este dificil de stabilit o legătură. Redăm, cu titlu lămuritor, conţinutul art. 532, al. 1: “Pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în judecată“.

Cu alt prilej [9] s-a observat că “Articolul 532 alin. 1 prevede că întreţinerea se datorează de la data cererii de chemare în judecată […]“. Similar, s-a consemnat [10] că “data de la care se datorează întreţinerea este data cererii de chemare în judecată prin care debitorul a fost pus în întârziere“. În aceeaşi ordine de idei, s-a considerat şi că [11] “întreţinerea se acordă de la data cererii de chemare în judecată“. Desigur, în toate aceste luări de poziţie autorii lor au subînţeles prin “întreţinere” instituţia pensiei de întreţinere, însă această precizare trebuia în mod obligatoriu făcută, nu numai pentru că însuşi legiuitorul, prin art. 532, al. 1, o face, ci şi pentru că întreg subsistemul pensiei de întreţinere, reglementat de art. 530-533 C.civ., nu este nicidecum, obligatoriu şi automat, aplicabil şi întreţinerii în natură. “Data cererii de chemare în judecată” invocată în aceste texte, după cum am demonstrat, nu se referă la orice cerere de chemare în judecată, ci în mod strict la cea care are ca obiect înlocuirea întreţinerii în natură cu una în bani.

Conform unei opinii de doctrină [12], “Sub imperiul interesului, părinţii ce se doresc “rezidenţi” formulează cereri de obligare a părintelui “nerezident” la plata unei pensii de întreţinere în bani, neluând în seamă posibilitatea executării obligaţiei de întreţinere în natură. Din diverse motive, după cunoştinţa noastră, părinţii “nerezidenţi” nu reacţionează la o asemenea cerere prin încercarea de a o paraliza, invocând regula executării în natură, ci îşi concentrează eforturile pe a diminua cuantumul pensiei de întreţinere în bani. Trebuie arătat că, atâta timp cât părintele “nerezident” nu va invoca regula executării în natură, instanţa nu va putea sa o invoce din oficiu. Instanţa este sesizată numai cu o cerere de stabilire a pensiei de întreţinere în bani (din partea parintelui “rezident”) şi numai pe aceasta o va soluţiona, ca un reflex normal bazat pe principiul disponibilităţii, în baza căruia instanţa se poate pronunţa doar asupra aspectelor ridicate în atenţia sa de către părţi“.

Această opinie ignoră, în opinia noastră, limitele principiului disponibilităţii. Una dintre limitele aplicării acestui principiu este impusă de respectarea unui alt principiu fundamental al procesului civil: principiul legalităţii. Acest principiu, reglementat de art.

7 C.proc.civ. [13], obligă instanţa la respectarea şi aplicarea legii în cauzele pe care le soluţionează. În aplicarea principiului legalităţii prevăzut de art. 7, prin art. 22 C.proc.civ. se dispune după cum urmează: ” (1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile“. Preeminenţa principiului legalităţii faţă de cel al disponibilităţii în procesul civil reiese nu doar din aşezarea reglementării principiului legalităţii (art. 7) înaintea celei a principiului disponibilităţii (art. 9) în economia Codului de procedură civilă, ci şi, mai important, din prevederile art. 124 din Constituţie: “Justiţia se înfăptuieşte în numele legii“. Întorcându-ne la art. 7, al. 1, C.proc.civ., înainte citat, trebuie remarcat că regulile de drept care sunt aplicabile unui litigiu în care este implicată şi chestiunea executării obligaţiei de întreţinere sunt cele prevăzute de art. 530 C.civ. A aplica direct alineatul 2 al acestui articol, fără să fie respectată condiţia de aplicare prevăzută de acest alineat (“Dacăobligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură […]”), înseamnă a nesocoti întâi norma imperativă din alineatul 1 (“Obligaţia de întreţinere se execută în natură […]”) şi, consecutiv, a nesocoti condiţia de aplicare a alineatului 2. Nici un text legal nu justifică o asemenea consecinţă a aplicării principiului disponibilităţii. Cu alte cuvinte, o normă legală imperativă (în speţă, în principal, al. 1 din art. 530 C.civ.) nu poate fi eludată de instanţă doar ca efect al simplei neglijenţe a celui care ar fi interesat să o invoce şi nu o invocă. Simetric, aceeaşi normă legală imperativă nu poate fi eludată de instanţă nici ca efect al trucului procedural al invocării de către petent a unei norme subsidiare, care aranjează mai bine interesele petentului decât norma imperativă a cărei eludare se urmăreşte. Principiul disponibilităţii, aplicat în dispreţul principiului legalităţii, ar conduce, astfel, la soluţii de o frumoasă disponibilitate şi de o perfectă ilegalitate[14].

În altă ordine de idei, oare instanţa sesizată cu un petit de întreţinere direct în echivalent chiar este ţinută să îl şi admită, în absenţa opoziţiei părţii adverse, aşa cum se susţine în opinia anterior citată, în aplicarea principiului disponibilităţii? Este perfect adevărat că, aşa cum se menţionează în opinia amintită, “instanţa se poate pronunţa doar asupra aspectelor ridicate în atenţia sa de către părţi“. Însă pronunţarea instanţei nu trebuie să fie neapărat afirmativă. Ea poate admite cereri, după cum le şi poate respinge. Instanţa aplică perfect principiul disponibilităţii dacă, sesizată cu un petit de întreţinere în echivalent, îl respinge constatând nelegalitatea sa raportat la art. 530 al. 1 şi 2 C.civ., dispunând întreţinerea în natură, în temeiul reglementării imperative din alineatul 1 al aceluiaşi articol. Principiul disponibilităţii poate (şi trebuie) să facă bună casă cu principiul legalităţii.

Dacă poziţiile de doctrină nu produc direct şi imediat altceva decât efectul unor eventual interesante dezbateri în literatura de specialitate, cu totul altfel stau lucrurile cu poziţiile instanţelor de judecată, exprimate în hotărârile pe care le pronunţă. Efectul acestora se produce direct şi imediat în sfera de drepturi şi obligaţii ale unor oameni, în speţă justiţiabilii, şi orice eroare în interpretarea şi aplicarea legii se face cu un preţ patrimonial şi/sau sufletesc plătit pe nedrept de aceştia. Din păcate, art. 93 C.fam. continuă să ultraactiveze într-un mod inedit, nu prin voinţa legiuitorului, ci prin soluţiile unor complete de judecată. Avem în vedere câteva soluţii pronunţate de Judecătoria Timişoara, însă din analiza informaţiilor în materie apărute pe Internet rezultă că există în ţară şi alte instanţe de judecată care continuă să aplice, involuntar, art. 93 C. fam. Dintre soluţiile înainte amintite, mă voi opri succint la una dintre ele, cu titlu de exemplu.

Astfel, printr-o Sentinţă pronunţată în luna ianuarie 2013, într-o cauză de divorţ, Judecătoria Timişoara a decis, între altele, după cum urmează: “Obligă pârâtul … să plătească reclamantei …, pe seama minorei …, născută la data de …, o contribuţie lunară de întreţinere în cotă de 1/4 parte din venitul net realizat, începând cu data promovării acţiunii din dosar nr. … şi până la majoratul minorei sau alte dispoziţii legale“. Cum noţiunea de “contribuţie de întreţinere” nu există în economia art. 529-534 C.civ., şi cum instanţa nu a folosit nici noţiunea de întreţinere în natură, nici noţiunea de pensie de întreţinere instituite de art. 530 C.civ. [15], soluţia dată de Judecătorie a prilejuit introducerea unei cereri de lămurire a dispozitivului sentinţei privind acest aspect al cauzei, în speranţa unei raportări a instanţei la dispoziţiile art. 530, al. 1, C.civ., cu consecinţa stabilirii întreţinerii în natură. Cererea de lămurire a Sentinţei a fost respinsă, între altele şi în baza următoarei motivări: “Din actele şi lucrările dosarului se poate observa că nici prin cererile de chemare în judecată, nici pe parcursul administrării probatoriului şi nici cu ocazia dezbaterilor în fond, părţile nu au solicitat executarea contribuţiei de întreţinere în natură […]”. Instanţa a considerat astfel, în mod criticabil, că aplicarea unei dispoziţii legale imperative, în speţă a art. 530, al. 1, C.civ., este condiţionată de cererea părţii interesate în acest sens, opinie care nesocoteşte principiul legalităţii în procesul civil, principiu preeminent principiului disponibilităţii, pentru argumentele prezentate supra. O altă chestiune cu impact asupra justiţiabilului este data de la care Judecătoria a stabilit începerea executării întreţinerii. Părţile au continuat să convieţuiască circa 8 luni în aceeaşi locuinţă după introducerea acţiunii, după care s-au separat, situaţie de fapt dovedită prin probatoriu. Stabilind ca dată a începerii executării întreţinerii data introducerii acţiunii, instanţa a dovedit că a interpretat şi a aplicat greşit art. 532, al. 1, C.civ. Sub imperiul practicii generate de abrogatul Cod al familiei, instanţa a interpretat greşit conţinutul noţiunii de dată a cererii de chemare în judecată, prevăzută de acest text, neobservând că această reglementare vizează în mod expres şi strict cazul special al cererii de chemare în judecată privind înlocuirea întreţinerii în natură cu o pensie de întreţinere, pentru argumentele prezentate supra, la pct. 3.2. Chit că această soluţie face deja obiectul cenzurării în instanţele căilor de atac, ea a generat deja efecte juridice directe, imediate şi nefaste pentru justiţiabil, ca urmare a caracterului executoriu vremelnic al hotărârilor primei instanţe în materia obligaţiilor de întreţinere, în baza art. 278, pct. 3, C.proc.civ. Cuza, sub imperiul căruia a avut loc judecarea litigiului. Aceste efecte sunt următoarele:

Ne face plăcere să observăm că există autori de doctrină care au consemnat cu atenţie schimbarea radicală pe care art. 530 C.civ. o aduce în planul modalităţilor de executare a obligaţiei de întreţinere. Deschidem lista acestor autori, în ordine cronologică, cu Ioana Pădurariu [16], care remarcă: “[…] în raport de art. 93-94 C.fam., art. 529-534 NCC sunt inovatoare […]“. Într-o lucrare de referinţă [17], editată ulterior, Cristina Irimia precizează următoarele: “Spre deosebire de reglementarea Codului familiei […], Codul civil instituie executarea în natură ca principală modalitate de executare. […] Prin urmare, instanţa de judecată nu va putea să stabilească încă de la început plata unei pensii de întreţinere în bani, aceasta având doar caracter subsidiar […]“. Articolul lui Cătălin Oroviceanu, la care am făcut deja o referire supra, la pct. 3.3, nu se mulţumeşte să observe doar că “stabilirea unei pensii de întreţinere în bani reprezintă o situaţie de excepţie, care intervine numai atunci când nu se execută în natură, de bunăvoie, obligaţia de întreţinere“, concluzie evidentă care rezultă din analiza art. 530 C.civ. Suplimentar, autorul simte nevoia să sublinieze că “Această situaţie este fundamental diferită faţă de cea existentă sub imperiul fostului Cod al familiei“. În contextul erorilor pe care le-am semnalat supra în materia interpretării şi aplicării art. 530 C.civ., nu poate fi decât salutară opţiunea pentru sublinierea caracterului de schimbare fundamentală în materia modalităţilor de excutare a obligaţiei de întreţinere pe care îl poartă art. 530 C.civ. în raport cu reglementarea corespunzătoare abrogată din Codul familiei. În fine, încheiem prin a atrage atenţia şi asupra unui alt text de doctrină relevant în lămurirea interpretării corecte a art. 530 c.civ., semnat de Gabriela Cristina Frenţiu [18]: “Ca atare, executarea în natură este regula, executarea prin echivalent constituie excepţia […]. Problema se pune în legătură cu modalitatea de executare a întreţinerii de celălalt părinte, la care nu se află copilul. Faţă de dispoziţiile generale ale alin. 1 al normei analizate, credem că ambii părinţi execută obligaţia în natură şi numai în caz de refuz al acestei modalităţi de executare ori atunci când se dovedeşte că părintele obligat la prestarea  în natură a întreţinerii nu asigură minorului cele necesare traiului, nu contribuie la cheltuielile de educare, învăţătură, pregătire profesională […], întreţinerea se va presta sub forma plăţii unei sume de bani”.

Nu doar doctrina cunoaşte poziţionări corecte în raport cu acest text legal, ci şi jurisprudenţa. De un timp este prezentă pe Internet o Sentinţă a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, cu numărul 1594/21.02.2012, care, probabil, va face carieră în materie, pentru “îndrăzneala” de a fi dovedit că instanţa emitentă a înţeles perfect nu doar că art. 530 C.civ. este radical diferit de art. 93 C.fam., ci şi că el trebuie în mod imperativ aplicat. Astfel, la mai puţin de 5 luni de la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti decidea în privinţa obligaţiei de întreţinere astfel: “Stabileşte în sarcina reclamantului şi în favoarea copilului minor o obligaţie de întreţinere lunară în natură, echivalent a 219,00 lei lunar de la data introducerii prezentei cereri. Stabileşte în sarcina pârâtei şi în favoarea copilului minor o obligaţie de întreţinere lunară în natură, echivalent a 219,00 lei lunar de la data introducerii prezentei cereri“. O soluţie în perfect acord cu schimbările legislative aduse de noul Cod civil. Cu privire la chestiunea obligaţiei de întreţinere, sentinţa a fost menţinută atât în apel, cât şi în recurs, conform soluţiilor publicate pe portalul instanţelor. Această soluţie a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti ne prilejuieşte şi câteva observaţii cu privire la cuantificarea obligaţiei de întreţinere în natură.

Sentinţa înainte citată oferă o soluţie cât se poate de corectă şi de întemeiată legal nu doar cu privire la modalitatea de executare a întreţinerii, cât şi cu privire la cuantumul acesteia. Într-adevăr, a stabili executarea lunară în natură în “echivalent a X lei” este soluţia care respectă în spirit şi literă atât art. 529, referitor la cuantumul întreţinerii, cât şi art. 530, referitor la modalitatea de executare. Se mai pune doar problema controlului pe care creditorul obligaţiei, în speţă minorul prin părintele său rezident, îl poate exercita asupra respectării obligaţiei stabilite de instanţă. Corelativ, problema se pune şi din punctul de vedere al debitorului, care poate fi ţinut, într-un litigiu deschis în baza art. 530, al. 2, C.civ., să probeze că şi-a respectat această obligaţie. S-a observat deja că “este recomandabil ca fiecare părinte să-şi asigure suficiente mijloace de probă, pentru a-şi demonstra buna-credinţă, chiar dacă asemenea mijloace de probă ar friza uneori ridicolul şi nu ar fi compatibile cu o bună cooperare între părinţi” [19]. Considerăm că mai degrabă neobişnuită decât ridicolă poate fi pentru părintele debitor formarea reflexului de a păstra bonurile de casă (care oricum se emit şi se înmânează cumpărătorului) primite cu ocazia achiziţionării bunurilor pentru minor. În acelaşi context, este de observat o scăpare a legiuitorului, deja remarcată în literatura de specialitate [20]: “Potrivit art. 531 alin. 2, pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei. În temeiul acestui text, interpretat per a contrario, nu poate fi indexată obligaţia de întreţinere care se execută în natură, conform art. 530 alin 1 din actualul Cod civil, şi nici cea stabilită anticipat sub forma unei sume globale, în condiţiile art. 533 din acelaşi Cod“. Autorul are dreptate şi când constată că nu doar inflaţia, ci şi deflaţia [21] ar fi trebuit să constituie un motiv de modificare de drept a cuantumului pensiei de întreţinere. Nu putem, însă, să fim de acord cu ideea potrivit căreia “în cazul în care întreţinerea este prestată în natură, faptic este imposibilă indexarea ei” [22]. Soluţia Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, anterior prezentată, stabileşte o modalitate ingenioasă şi necesară de raportare a întreţinerii în natură la o sumă concretă de bani [23]. În aceste condiţii, întreţinerea în natură devine perfect indexabilă, însă cu rezerva pe care scăparea legiuitorului, înainte menţionată, o creează. La soluţia înainte citată a Judecătoriei Sectorului 6, menţinută aşa cum am arătat atât în apel cât şi în recurs, sunt în mod imperativ de adăugat consideraţiile Gabrielei Cristina Frenţiu [24], care întăresc opţiunea Judecătoriei Sectorului 6: “6. În situaţia în care întreţinerea, care, evident, se va stabili la o anumită sumă de bani, se va executa în natură, copilul va beneficia, în limita sumei alocate, de cele necesare traiului […], de plata cheltuielilor cu educaţia, învăţătura, pregătirea sa profesională. 7. Întreţinerea, ca obligaţie concretă, se va stabili întotdeauna în limita unei anumite sume de bani, însă executarea acesteia, ca modalitate de îndeplinire a obligaţiei, va avea loc în natură sau prin plata unei sume de bani, după distincţiile prevăzute de alin 1 şi 2 ale normei analizate [25]”. Calitatea de magistrat a distinsei autoare ne dă speranţa că art. 530 C.civ. va ajunge (în cele din urmă) să fie corect interpretat şi aplicat, în mod generalizat, exact unde este nevoie mai mult: în instanţele de judecată.

V-ar mai putea interesa si:

–Mediere divort cu copil minor

–Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

–Cat costa un divort la notar?

–Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

–Oficiere logodna Bucuresti

Noul Cod civil a schimbat semnificativ sistemul instituţiilor juridice pe care le-am învăţat în facultăţile noastre de drept, pe care ne-am bazat în demersurile noastre profesionale de-a lungul anilor de până în 2011 şi pe care le credeam instaurate ca atare pe veci. Avem în vedere, cu titlu de exemplu, instituţia nulităţii relative şi absolute, a prescripţiei extinctive, a drepturilor tabulare, a dreptului comercial. Dacă recunoaştem acestor instituţii schimbările radicale de regim juridic faţă de vechile reglementări, nu există absolut niciun motiv să nu observăm aceleaşi răsturnări de regim juridic şi la reglementările din Dreptul familiei. A trata toate aceste reglementări cu gândul întârziat în abrogatul Cod al familiei şi în doctrina şi practica judiciară subsumate acestuia [26] este cumva similar cu ce se întâmplă încă la aproape 10 ani de la publicarea Legii denominării monedei naţionale. Există încă persoane care văd scris pe o bancnotă 10 lei şi citesc 100.000. O sută de mii de amintiri.

---

[1] N.Popa – Teoria generală a dreptului, All Beck, 2002, pag. 156

[2] ibidem, pag. 157

[3] M. Banciu, A.A. Banciu – Dreptul familiei conform noului Cod civil, Hamangiu, 2012, pag. 190

[4] C.C. Hageanu – Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Hamangiu, 2012

[5] B. Ionescu – Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ, UJ, pag. 114 – un volum, de altfel, admirabil din punctul de vedere al argumentelor prezentate în sprijinul găzduirii egalitare a minorilor după divorţul părinţilor

[6] cum ar fi cuantumul întreţinerii, prevăzut de art. 529 C.civ.

[7] Într-un exemplu, într-o acţiune de divorţ, dacă întreţinerea în natură, obligatorie conform art. 530, al. 1, s-ar supune regimului juridic al pensiei de întreţinere, atunci data de la care s-ar datora ar fi data introducerii cererii de divorţ. În situaţiile în care părţile continuă şi după introducerea acţiunii să convieţuiască un timp în aceeaşi locuinţă alături de minor/minori, după care unul dintre soţi părăseşte locuinţa comună, ar fi injust ca obligaţia de întreţinere faţă de minor/minori a soţului nerezidenţial să fie datorată de la introducerea acţiunii, şi nu, într-o soluţie mai firească, de la data părăsirii locuinţei comune.  Prin urmare, trebuie subliniat încă o dată că “cererea de chemare în judecată” prevăzută de art. 532, al. 1, C.civ., nu este orice cerere de chemare în judecată, ci doar cererea întemeiată pe art. 530, al. 2, C.civ., prin care se solicită înlocuirea întreţinerii în natură cu întreţinerea în echivalent.

[8] Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice – Noul Cod Civil, studii şi comentarii, UJ, pag. 895

[9] C.C. Hageanu – Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Hamangiu, 2012, pag. 311

[10] L. C. Voiculescu – Dreptul familiei, note de curs şi manual de seminar, Hamangiu, 2012, pag. 234

[11] M. Banciu, A.A. Banciu – Dreptul familiei conform noului Cod civil, Hamangiu, 2012, pag. 186

[12] C.Oroviceanu – Executarea în natură a obligaţiei de întreţinere, http://www.blog.decalex.ro/avocat-civil-executarea-in-natura-a-obligatiei-de-intretinere/

[13] dar şi de art. 124, al. 1 şi 3 din Constituţie

[14] Nu sunt greu de imaginat ravagiile pe care principiul disponibilităţii le-ar face în absenţa cenzurii principiului legalităţii. Să ne imaginăm cum ar fi ca instanţa de judecată să nu respecte o dispoziţie din Constituţie numai pentru că partea nu a înţeles să o invoce. Sau cum ar fi ca o cerere de divorţ a unui primar să fie judecată de instanţa de contencios administrativ, numai pentru că soţia pârâtă nu a angajat un avocat şi nu s-a opus unei învestiri de instanţă atât de trăsnite.

[15] Practic, instanţa a decis numai cu privire la cuantumul întreţinerii, prevăzut de art. 529 C.civ., nu şi cu privire la modalitatea de executare a acesteia, prevăzută de art. 530 C.civ.

[16] în Noul Cod Civil – Note, corelaţii, explicaţii, C.H.Beck, 2011, pag. 169

[17] F.A.Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori) – Noul Cod civil, comentariu pe articole, C.H.Beck, 2012, pag. 573

[18] în Noul Cod civil – comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Hamangiu, 2012, pag. 776

[19] C.Oroviceanu, ibidem

[20] Teodor Bodoaşcă – Aspecte critice privind obligaţia legală de întreţinere în reglementarea Codului Civil, revista Dreptul, nr. 4/2012, pag. 17

[21] ibidem, pag. 18

[22] ibidem, pag. 17

[23] Am adăuga că această raportare este şi singura soluţie legală posibilă, pentru că numai aşa se poate da eficienţă art. 529 C.civ., referitor la cuantumul întreţinerii, în materia întreţinerii în natură. Dacă instanţa nu ar lega întreţinerea în natură de o sumă concretă de bani, atunci art. 529, care reglementează ORICE obligaţie de întreţinere, şi nu doar pensia de întreţinere, ar fi nesocotit.

[24] în Noul Cod civil – comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Hamangiu, 2012, pag. 776

[25] este vorba despre art. 530 C.civ.

[26] perfect aplicabile, de altfel, unora dintre reglementările actualului Cod civil

---