1. Aspecte generale privind soluţionarea divorţului prin acordul soţilor.
Desfacerea căsătoriei constituie un drept strict personal al soţilor, care priveşte statutul
civil al persoanei. Soluţionarea acţiunii de divorţ este reglementată prin dispoziţii speciale,
atât de C. civ.1
cât şi de C. proc. civ.2
.
Divorţul prin acordul soţilor cunoaşte, în reglementarea Codului civil, cele mai largi
posibilităţi de realizare. Astfel, pentru prima dată în dreptul românesc, divorţul prin acordul
soţilor poate fi obţinut atât pe cale judiciară, cât şi pe cale administrativă şi prin procedura
notarială. Fiind vorba despre o acţiune cu implicaţii deosebite pentru întreaga familie, fiecare
dintre aceste modalităţi de realizare a divorţului soţilor cunoaşte reglementări exhaustive în
Codul civil, pentru divorţul înfăptuit pe cale judecătorească acestea fiind completate şi cu
prevederile Codului de procedură civilă.
Astfel, divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială
poate fi constatat doar în condiţiile prevăzute de art. 375-378 Cod civil.
Divorţul pe cale judiciară poate fi dispus de instanţă atât în cazul existenţei acordului
soţilor, prevăzut de art. 373 lit. a) C. civ., situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 374
C. civ. coroborate cu cele ale art. 914 şi urm. C. proc. civ., cât şi în cazurile de divorţ din
culpa soţilor şi pentru motive de sănătate, prevăzute de art. 373 lit. b), c) şi d) C. civ., când se
aplică dispoziţiile art. 379-381 C. civ., coroborate cu cele ale art. 914 şi urm. C. proc. civ., în

1
Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 511 din 24/07/2009 şi republicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 15/07/2011, reglementează desfacerea căsătoriei în art. 373 şi urm.
2
Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi republicat în Monitorul Oficial nr. 545 din 3 august 2012, în
temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 , dându-se textelor o nouă numerotare, modificat prin OUG 4/2013 – privind
modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial nr. 68 din 31/01/2013 şi prin
LEGEA nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru
pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din
12/02/2013, reglementează procedura divorţului în art. 914 şi urm..2
ambele situaţii fiind incidente şi dispoziţiile privind efectele divorţului cuprinse în art. 382 şi
urm. C. civ.
Deşi există reglementare specială, clară şi limitativ aplicabilă, în practica instanţelor
judecătoreşti au apărut o serie de probleme privind interpretarea dispoziţiilor care privesc
realizarea divorţului prin acord cu intervenţia medierii, referitoare atât la posibilitatea
consfinţirii de către instanţă a acordului de mediere având ca obiect divorţul soţilor, cât şi
la taxa de timbru datorată, forma cererii, soluţia dată şi calea de atac.
În acest sens, foarte multe instanţe au fost sesizate cu cereri de consfinţire a acordului
de mediere privind desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, în baza dispoziţiilor art. 59 alin.
(2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator3
, formulate
atât ulterior depunerii unei cereri de divorţ, cât şi în lipsa unei astfel de cereri.
În ceea ce priveşte consfinţirea înţelegerii părţilor cuprinsă într-un acord de mediere
având ca obiect divorţul prin acordul soţilor printr-o hotărâre judecătorească de expedient
întemeiată pe dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, apreciem că nu este
posibilă, întrucât divorţul este o acţiune personală care priveşte statutul persoanei, aceasta
neputând face obiectul medierii potrivit alin. (4) al art. 2 din aceeaşi Lege. În acest sens,
printre neînţelegerile dintre soţi care pot face obiectul medierii, menţionate în art. 64 alin. (1)
din Legea nr. 192/2006, se numără doar cele privind continuarea căsătoriei, nu şi divorţul. De
asemenea, divorţul nu figurează printre cauzele limitativ prevăzute de aceeaşi lege a medierii
în alin. (11
) al art. 64, în care acordurile de mediere pot îmbrăca forma unor hotărâri de
expedient.
Redactarea nu foarte clară a alin. (2) a aceluiaşi art. 64 al Legii nr. 192/2006 ar putea
da loc unor interpretări divergente. Apreciem însă că „înţelegerea soţilor cu privire la
desfacerea căsătoriei” de care acesta face vorbire se referă la înţelegerea cu privire la
modalitatea desfacerii căsătoriei, nu la realizarea divorţului în forma acordului de mediere. O
dovadă certă în acest sens o constituie faptul că legea stabileşte că un astfel de acord de
mediere nu poate fi depus decât la instanţa competentă să pronunţe divorţul. Considerăm că
spiritul legii este în sensul de a se acorda posibilitatea instanţei care va pronunţa divorţul de a
avea în vedere înţelegerea soţilor cu privire atât la modalitatea în care vor divorţa, cât şi cu
privire la soluţionarea capetelor de cerere accesorii.
3
Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.
441 din 22 05. 2006 şi a suferit ulterior mai multe modificări şi completări. 3
În practică se pot întâlni mai multe situaţii privind divorţul cu acord de mediere:
1. Atunci când instanţa a fost deja sesizată cu acţiunea de divorţ (care poate fi formulată
din culpa unuia dintre soţi sau prin acordul acestora pe divorţ şi cu neînţelegeri
privind capetele de cerere accesorii), încheierea unui acord de mediere prin care
părţile îşi exprimă înţelegerea lor cu privire la modalitatea de a divorţa şi/sau cu
privire la cererile accesorii divorţului (cele care privesc efectele divorţului între soţi şi
cele cu privire la copiii minori ai acestora) poate fi depus la instanţă din iniţiativa
părţilor şi avut în vedere la soluţionarea cauzei. În astfel de cazuri, dacă instanţa
constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei,
iar acordul de mediere depus la dosar nu cuprinde prevederi nelegale şi respectă
interesul superior al copiilor (acolo unde este cazul), va dispune desfacerea căsătoriei
şi va putea lua act de înţelegerea părţilor pe capetele de cerere accesorii, concretizată
în acordul de mediere, pe care îl va insera în dispozitivul hotărârii.
2. Atunci când a fost sesizată cu acţiunea de divorţ, instanţa poate recomanda părţilor
medierea, în cursul procesului, în temeiul art. 227 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu
art. 61 şi urm. din Legea nr. 192/2006. Într-o astfel de ipoteză, apreciem că ar fi
recomandabil ca instanţa să precizeze limitele medierii, respectiv capetele de cerere
referitoare la drepturi cu privire la care părţile pot dispune, în vederea încheierii
acordului de mediere. Potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (1) din Legea medierii, în cazul
în care părţile convin să urmeze procedura medierii, instanţa poate suspenda cauza, la
cererea acestora, până la închiderea medierii. La închiderea procedurii de mediere, în
baza art. 61 alin. (2) din Legea medierii, mediatorul este obligat să transmită instanţei
acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format
electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere sau doar procesul-verbal de încheiere a
medierii în situaţiile în care nu s-a ajuns la o astfel de înţelegere.
3. Instanţa nu a fost sesizată cu o cerere de divorţ, iar părţile au încheiat un acord de
mediere privind divorţul şi soluţionarea capetelor de cerere accesorii acestuia şi
solicită consfinţirea acestei înţelegeri.
Dacă pentru primele două situaţii nu sunt dificultăţi de interpretare a textelor de lege,
pentru ultima ipoteză se pot pune mai multe întrebări: 4
a) Este admisibilă o cerere prin care se solicită instanţei să ia act de acordul de mediere
încheiat şi să consfinţească învoiala părţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi
aspectele accesorii acesteia, care privesc numele pe care soţii le vor purta ulterior
desfacerii căsătoriei şi situaţia copiilor minori rezultaţi din căsătorie sau asimilaţi
acestora, fără a se depune o cerere de divorţ care să îndeplinească cerinţele art. 915
coroborat cu art. 194 C. proc. civ. ?
Aşa cum am arătat mai sus, divorţul este o acţiune personală, care priveşte statutul
persoanei, aceasta neputând face obiectul medierii potrivit alin. (4) al art. 2 din Legea nr.
192/2006. În acest sens, constatăm că în cadrul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator se prevăd limitativ neînţelegerile dintre soţi
care pot fi soluţionate prin mediere, respectiv:
1) continuarea căsătoriei;
2) partajul de bunuri comune;
3) exerciţiul drepturilor părinteşti;
4) stabilirea domiciliului copiilor;
5) contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor;
6) orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de
care ei pot dispune potrivit legii. Printre acestea nu se numără, aşadar, divorţul, care poate fi
dispus doar de instanţă, în condiţiile legii.
Considerăm că dispoziţia cuprinsă în alin. (2) al art. 64 din Legea nr. 192/2006,
potrivit căreia înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor
accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul se
referă la modalitatea în care soţii se pot înţelege să solicite divorţul la instanţa competentă
(dacă aceştia vor solicita desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau din culpa comună sau
exclusivă a unuia dintre ei).
Această opinie este susţinută şi de faptul că dispoziţiile art. 64 alin (11
) din Legea nr.
192/2006, care prevăd limitativ situaţiile în care instanţa poate încuviinţa acordul de mediere
printr-o hotărâre de expedient nu cuprind şi divorţul, ci doar cauzele/conflictele ce au ca
obiect: exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi
stabilirea domiciliului copiilor.
Prin urmare, sesizarea instanţei nu poate fi făcută decât printr-o cerere de desfacere a
căsătoriei, iar nu printr-o cerere de omologare a acordului de mediere cu privire la divorţul
părţilor. Însă, instanţa va putea avea în vedere înţelegerea părţilor cuprinsă în acordul de
mediere încheiat, atât cu privire la forma divorţului, cât şi cu privire la soluţionarea cererilor 5
accesorii acestuia, în cadrul soluţionării procesului în care a fost legal sesizată cu desfacerea
căsătoriei.
În situaţia în care soţii formulează o cerere prin care nu solicită decât ca instanţa să ia
act de acordul de mediere încheiat la mediator în condiţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr.
192/2006, iar respectivul acord priveşte desfacerea căsătoriei şi aspectele accesorii acesteia,
suntem de acord cu opinia potrivit căreia instanţa o va respinge ca inadmisibilă.
Apreciem că în etapa de regularizare a cererii instanţa nu poate interveni, întrucât dacă
ar pune în vedere părţilor să îşi precizeze obiectul cererii, ar însemna, de fapt, o solicitare a
schimbării obiectului acesteia, ceea ce nu este posibil în această etapă procedurală (obiectul
cererii formulate de părţi fiind „consfinţire acord mediere”). Însă, la soluţionarea cauzei, dacă
acordul de mediere priveşte desfacerea căsătoriei, instanţa nu va putea să ia act de acesta, în
temeiul art. 438-411 Cod procedură civilă şi art. 59 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (4) din
Legea nr. 192/2006 şi să pronunţe o hotărâre de expedient, având în vedere caracterul
personal al cererii, care priveşte statutul civil al părţilor.
Nu suntem de acord cu opinia potrivit căreia cererile de a se lua act de acordul de
mediere şi cu privire la divorţ pot fi admise, astfel cum au considerat unele instanţe şi unii
autori4
.
Apreciem că instanţa nu poate dispune cu privire la desfacerea căsătoriei dacă nu este
sesizată printr-o cerere formulată în acest sens, în condiţiile legii, iar în lipsa menţiunii
exprese a pronunţării divorţului de către instanţă prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti,
căsătoria nu poate fi considerată desfăcută.
Un argument în plus în favoarea acestei interpretări a dispoziţiilor legale îl constituie
reglementarea publicităţii hotărârii de divorţ. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 927 alin. (4) C.
proc. civ., instanţa la care hotărârea de divorţ a rămas definitivă o va trimite din oficiu
serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului naţional al regimurilor
matrimoniale şi, dacă unul dintre soţi este profesionist, registrului comerţului. Or, pentru
hotărârile judecătoreşti prin care a fost omologat un acord de mediere fără ca instanţa să
dispună desfacerea căsătoriei, nu există bază legală pentru realizarea acestor comunicări.
b) Care va fi forma în care trebuie făcută cererea de divorţ prin acordul soţilor, în
situaţia în care aceştia au încheiat un acord de mediere anterior sesizării instanţei?

4
Camelia Gagu, Dorin-Valeriu Bădulescu – Medierea în contextul noului Cod de Procedură civilă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p. 208. 6
În ceea ce priveşte divorţul, cererea nu va putea fi formulată potrivit dispoziţiilor art.
59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, ci ea va trebui să respecte dispoziţiile speciale de
procedură prevăzute de art. 915 coroborat art. 194 şi cu art. 929 C. proc. civ. la care poate fi
anexat acordul de mediere (conform art. 915 alin. (4) Cod proc. civ.). Argumente în acest
sens ar putea fi:
– în cazul divorţului, cererea trebuie să cuprindă o serie de menţiuni obligatorii, cum ar
fi: numele copiilor minori ai celor doi soţi ori adoptaţi de aceştia sau menţiunea că nu
există astfel de copii şi solicitarea păstrării numelui din căsătorie dacă este cazul [art.
915 alin. (1)-(2) C. proc. civ.];
– cererea de divorţ va fi însoţită, obligatoriu, de o copie a certificatului de căsătorie şi,
după caz, de câte o copie a certificatelor de naştere ale copiilor minori;
– potrivit alin. (4) al art. 915 C. proc. civ., acordul de mediere privind divorţul şi, după
caz, rezolvarea aspectelor accesorii acestuia poate fi alăturat cererii de divorţ;
– pentru a pronunţa divorţul, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege în acest sens (existenţa unei căsătorii valabil încheiate, existenţa
copiilor din căsătorie sau asimilaţi acestora, existenţa consimţământului liber şi
neviciat al soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei).
– indicarea motivelor de fapt şi de drept pentru care petenţii s-au înţeles cu privire la
situaţia copiilor din căsătorie sau asimilaţi acestora este necesară pentru a da
posibilitatea instanţei de a verifica acordul de mediere sub aspectul îndeplinirii
condiţiilor de fond, în concret, respectarea interesului superior al copilului (obligaţie
instituită de art. 506 C. civ. şi de art. 8 din Legea nr. 272/2004 republicată5
).
Observăm, aşadar, că alin. (4) al art. 915 C. proc. civ. prevede expres că, în cazul în
care a intervenit medierea, înţelegerea soţilor concretizată în acordul de mediere se alătură
cererii de divorţ formulate în condiţiile legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 373 lit. a) C. civ., instanţa poate pronunţa divorţul prin
acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt. Aşadar,
pentru a pronunţa divorţul prin acordul soţilor, instanţa va trebui să fie sesizată în una dintre
aceste două forme.
Cererea de divorţ prin acord formulată de ambii soţi împreună va trebui să îmbrace
forma prevăzută de art. 194 coroborat art. 915 şi cu art. 929 C. proc. civ., iar cea formulată

5
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a fost republicată în Monitorul Oficial Partea I,nr.
159 din 5 martie 2014. 7
de unul dintre soţi urmând să fie acceptată de celălalt va îmbrăca forma cererii de divorţ
prevăzută de art. 194 coroborat art. 915 C. proc. civ., ambele având ataşat şi acordul de
mediere încheiat anterior de soţi.
Apreciem că, atunci când sesizarea instanţei se face prin cererea semnată de ambele
părţi sau de mandatarul comun, cu procură specială autentică, în condiţiile art. 929 C. proc.
civ., acordul de mediere nu poate să cuprindă decât înţelegerea soţilor cu privire la efectele
divorţului, forma acestuia fiind convenită de ei ab initio.
În privinţa condiţiilor în care instanţa poate fi sesizată cu o astfel de cerere, faţă de
dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă, noul Cod de procedură civilă oferă în plus
soţilor doar posibilitatea să semneze şi să depună cererea prin mandatar comun cu procură
specială autentică. Atunci când mandatarul comun este avocat, acesta va putea certifica
semnătura soţilor, potrivit legii, fără a mai fi necesară autentificarea procurii speciale, însă el
nu va putea semna cererea în locul soţilor în lipsa unei astfel de procuri. Ulterior înregistrării
cererii, soţii pot fi reprezentaţi în instanţă de avocat sau mandatar, în condiţiile art. 920 alin.1
C.pr.civ.
În niciun caz mandatarul comun nu va putea semna acordul de mediere, acesta
reprezentând voinţa concordantă a soţilor, realizată de aceştia personal în faţa mediatorului.
Sesizarea instanţei nu poate fi făcută de mediator, chiar dacă soţii au urmat procedura
medierii anterior sesizării instanţei cu cererea de divorţ prin acord şi aceasta s-a finalizat prin
încheierea unui acord de mediere, decât dacă soţii l-au mandatat printr-o procură specială,
autentică, în acest sens. Mediatorul nu poate fi şi avocatul părţilor în cauza în care a încheiat
acordul de mediere, datorită incompatibilităţii stabilite prin art. 36 din Legea nr. 192/2006.
c) Cum va fi timbrată această cerere?
În ceea ce priveşte timbrarea cererii de divorţ, potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. a) din
O.U.G. nr. 80/2013, desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, conform art. 373 lit. a) Cod
civil, se timbrează cu 200 lei, iar cererile de divorţ pentru motive temeinice, întemeiate pe
dispoziţiile art. 373 lit. b) C. civ. se timbrează cu 100 lei. Spre deosebire de acestea, cererile
formulate în temeiul art. 59 alin. (1) din Legea medierii nr. 192/2006, prin care se solicită
încuviinţarea acordului de mediere, indiferent de conţinutul acestuia (dar care nu pot fi
formulate în locul cererii de divorţ) se timbrează cu 20 lei, potrivit dispoziţiilor art. 592
din
această lege coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 80/2013. 8
Renunţarea la divorţ prin împăcarea soţilor nu poate fi asimilată cu soluţionarea
divorţului sau a efectelor acestuia prin mediere, soluţiile fiind radical diferite (în primul caz
menţinerea căsătoriei, iar în al doilea caz desfacerea acesteia, indiferent dacă există sau nu
acord de mediere care să exprime învoiala părţilor într-un sens sau în celălalt).
Nu suntem de acord cu interpretarea potrivit căreia semnificaţia termenului
„împăcare” din art. 924 alin. (1) C. proc. civ. ar consta nu doar în instituţia propriu-zisă a
împăcării soţilor, ci şi în realizarea medierii, fapt care ar putea determina posibilitatea
instanţei de a lua act de acordul de mediere privind divorţul chiar dacă cererea nu s-a timbrat,
sau cu restituirea taxei de timbru, astfel cum s-a afirmat în doctrină6
.
În cazul divorţului, acordul de mediere poate fi consfinţit doar în privinţa modalităţii
de a divorţa şi a efectelor divorţului, cererea de divorţ fiind întotdeauna formulată în condiţiile
prevăzute de art. 915 coroborat art. 194 şi cu art. 929 C. proc. civ., iar timbrarea cererii este
cea prevăzută pentru divorţul prin acordul soţilor, indiferent dacă învoiala soţilor are loc în
faţa instanţei sau în cadrul procedurii medierii realizată de mediator.
Restituirea taxei judiciare de timbru în temeiul art. 63 alin. (2) din Legea nr. 192/2006
nu poate fi dispusă decât în cauzele în care se pronunţă o hotărâre de expedient, în baza art. 63
alin. (1) din aceeaşi lege (în cauzele de dreptul familiei aceste dispoziţii fiind aplicabile doar
celor prevăzute de art. 64 alin. (11
) din legea medierii).
Prin urmare, instanţa nu va dispune restituirea taxei de timbru decât în cazul împăcării
soţilor ce are ca efect închiderea dosarului şi continuarea căsătoriei, iar nu atunci când soţii
încheie un acord de mediere prin care se înţeleg cum să divorţeze.
În practică se întâlnesc unele cazuri în care părţile (personal sau prin avocat, mediator,
mandatar) depun o cerere prin care solicită a se lua act de acordul de mediere încheiat cu
privire la desfacerea căsătoriei şi achită taxa judiciară de timbru de 20 lei, conform art. 11
alin. (1) lit. a) din OUG nr. 80/2013, unele instanţe procedând, în mod greşit după părerea
noastră, la admiterea cererii şi consfinţirea voinţei părţilor inclusiv în privinţa divorţului.
Aceleaşi discuţii sunt şi în legătură cu desfacerea căsătoriei din culpa comună a soţilor, taxa
datorată fiind de 100 lei conform art. 15 lit, b) din OUG nr. 80/2013, părţile achitând doar 20
lei dacă se depune şi acordul de mediere privind desfacerea căsătoriei din culpa comună. Aşa
cum am aratat, considerăm că astfel de cereri sunt corect timbrate faţă de obiectul lor, însă
sunt inadmisibile pentru divorţ, acestea urmând a fi respinse.

6
Camelia Gagu, Dorin-Valeriu Bădulescu – Medierea în contextul noului Cod de Procedură civilă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p. 211. 9
Alte instanţe consideră că taxa judiciară de timbru pentru divorţul prin acord este de
200 lei, indiferent sub ce formă ar fi sesizată instanţa pentru soluţionarea unei astfel de cauze,
neplata taxei ducând la anularea cererii, întrucât doar instanţa judecătorească poate dispune
divorţul, acesta nefăcând parte dintre cauzele care pot fi soluţionate exclusiv prin mediere
(enumerate la art. 64 alin. (1) din Legea medierii nr. 192/2006). Considerăm că, dacă instanţa
este sesizată printr-o cerere formulată în temeiul art. 59 alin. (1) din Legea medierii nr.
192/2006, prin care se solicită încuviinţarea acordului de mediere cu privire la divorţ şi se
timbrează cu 20 lei, aceasta nu va putea fi anulată pentru insuficienţa timbrajului întrucât
obiectul ei este consfinţirea acordului de mediere, iar nu desfacerea căsătoriei, dar va fi
respinsă ca inadmisibilă.
Prin urmare, apreciem că în toate cazurile de divorţ, cererea se formulează potrivit
dispoziţiilor art. 915 coroborat art. 194 (în cazul formulării cererii de divorţ prin acord de
către ambii soţi, coroborat şi cu art. 929 C. proc. civ.) şi se timbrează potrivit dispoziţiilor art.
15 din OUG nr. 80/ 2013, instanţa având competenţa de a dispune desfacerea căsătoriei doar
după verificarea condiţiilor prevăzute de lege în acest sens.
d) Ce probatoriu va administra instanţa în soluţionarea unei astfel de cauze?
Soluţionarea cauzelor de divorţ, chiar dacă acesta se solicită prin acordul soţilor şi
aceştia s-au înţeles cu privire la toate aspectele, înţelegerea fiind concretizată într-un acord de
mediere, presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în acest sens. Astfel,
instanţa va trebui să verifice, în primul rând, existenţa unei căsătorii valabil încheiate, care nu
a fost desfăcută sau anulată anterior, precum şi existenţa consimţământului liber şi neviciat al
fiecărui soţ (art. 374 C. civ.). De asemenea, instanţa va trebui să verifice dacă vreunul dintre
soţi şi-a schimbat numele prin căsătorie, iar în caz afirmativ, dacă înţelegerea acestora cu
privire la numele pe care respectivul soţ îl va purta după desfacerea căsătoriei este legală.
Probatoriul utilizat pentru verificarea îndeplinirii acestor condiţii constă în certificatul de
căsătorie, pe care soţii au obligaţia să îl ataşeze în copie cererii de chemare în judecată,
potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (3) C. proc. civ..
În cazul existenţei copiilor minori din căsătorie sau asimilaţi acestora, instanţa de
divorţ are obligaţia de a se pronunţa chiar şi din oficiu, dacă nu s-a solicitat, cu privire la
situaţia acestora după divorţul părinţilor, potrivit art. 396 C. civ. coroborat cu alin. (2) al art.
918 C. proc. civ., în toate situaţiile. Atunci când părinţii s-au înţeles cu privire la exerciţiul
autorităţii părinteşti, locuinţa copiilor şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, 10
educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora, instanţa, în baza art. 263 C. civ., va
trebui să verifice respectarea interesului superior al copiilor. Prin urmare, şi în acest sens,
instanţa va trebui să administreze probatoriul necesar pentru a dispune.
Probatoriul administrat în acest sens va consta, în principal, din actele pe care legea le
prevede în mod obligatoriu, respectiv: certificatele de naştere ale copiilor, care sunt ataşate
cererii de divorţ potrivit art. 915, alin. (3) C. proc. civ. şi raportul de anchetă psihosocială,
prev. de art. 396 alin. (1) C. civ.. Fireşte, instanţa are şi obligaţia ascultării copiilor care au
împlinit vârsta de 10 ani şi îi poate asculta şi pe cei sub această vârstă (art. 264 C. civ.). În
cazul în care aceste dovezi generează unele îndoieli cu privire la respectarea interesului
superior al copilului, instanţa poate suplimenta probatoriul pentru a-şi forma convingerea că
înţelegerea părinţilor poate fi avută în vedere la pronunţarea hotărârii, putând administra orice
mijloace de probă.
e) În ce măsură va putea instanţa să modifice acordul de mediere încheiat de părţi, în
situaţia în care acesta nu respectă legea sau interesul superior al copilului?
Deşi potrivit dispoziţiilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, „înţelegerea părţilor
nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice”, legea nu prevede
soluţia la care instanţa ar trebui să recurgă în cazul în care se constată o astfel de încălcare.
Pe de altă parte, art. 4 alin. (2) din aceeaşi Lege prevede că: „mediatorul nu are putere
de decizie în privinţa conţinutului înţelegerii la care vor ajunge părţile, dar le poate îndruma
să verifice legalitatea acesteia, potrivit art. 59”. Art. 59 din Lege, la care se face trimitere,
prevede posibilitatea părţilor de a solicita notarului public autentificarea acordului de mediere
încheiat de mediator, sau instanţei de judecată să dea o hotărâre care să consfinţească
înţelegerea lor, cu respectarea procedurilor legale. Prin urmare, competenţa de a verifica
legalitatea acordului de mediere ar reveni notarului public sau judecătorului căruia i se solicită
autentificarea acordului de mediere.
Totodată, în alin. (4) al art. 58 din Legea nr. 192/2006, se prevede sub sancţiunea
nulităţii absolute, obligaţia instanţei de a verifica acordurile de mediere sub aspectul
îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă, precum şi posibilitatea instanţei de a le aduce
modificările şi completările necesare, cu acordul părţilor, pentru situaţiile în care acordul de
mediere vizează transferul dreptului de proprietate privind bunurile imobile, precum şi al altor
drepturi reale, partaje şi cauze succesorale. Aceleaşi obligaţii se aplică, în baza alin. (5) al
aceluiaşi articol, în toate situaţiile în care legea impune, sub sancţiunea nulităţii, îndeplinirea 11
unor condiţii de fond şi de formă. Apreciem că şi respectarea legalităţii constituie o astfel de
condiţie, care generează obligaţia instanţei de a verifica acordul de mediere.
Potrivit art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, hotărârii prin care instanţa
încuviinţează înţelegerea părţilor îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 438 – 441 C. proc. civ., iar
în baza art. 64 alin. (11
) din Legea nr. 192/2006, acordurile de mediere ce au ca obiect
exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea
domiciliului copiilor îmbracă forma unei hotărâri de expedient. Aceasta înseamnă că, sub
aspectul nulităţilor care îl pot afecta, acordului de mediere îi sunt aplicabile dispoziţiile care
privesc tranzacţia.
Astfel, potrivit art. 2273 alin. (1) C. civ., orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se
prevede o altă sancţiune. Prin urmare, apreciem că obligaţia instanţei de a verifica respectarea
îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de alin. (4) al art. 58 din Legea nr.
192/2006 există şi în cazul acestor acorduri de mediere, pe care le poate modifica sau
completa cu acordul părţilor în cazul constatării unor lipsuri.
În situaţia în care instanţa este sesizată cu pronunţarea divorţului prin acordul soţilor şi
soluţionarea cererilor accesorii privind situaţia copiilor din căsătorie sau asimilaţi acestora
potrivit înţelegerii soţilor materializată într-un acord de mediere, aceasta va trebui să verifice
dacă acordul de mediere încheiat în cauză respectă condiţiile privind legalitatea şi interesul
superior al copiilor.
În acest sens, la primul termen de judecată instanţa va dispune intocmirea raportului
de anchetă psihosocială şi va dispune audierea copiilor minori, pentru a verifica respectarea
interesului superior al acestora. Dacă din aceste verificări reies neconcordanţe cu înţelegerea
părinţilor cuprinsă în acordul de mediere, instanţa poate pune în discuţia părţilor administrarea
unor noi probe, în măsura în care consideră necesar. Dacă în urma administrării probatoriilor
rezultă că acordul de mediere nu respectă condiţiile privind legalitatea sa ori interesul superior
al copiilor, instanţa, potrivit dispoziţiilor art. 920 alin. (2) Cod proc. civ., pune în discuţie
modificarea înţelegerii părţilor în vederea îndeplinirii acestor condiţii. În cazul în care părţile
nu sunt de acord cu modificarea sau completarea acordului de mediere, instanţa îl va înlătura
şi va dispune şi cu privire la capetele de cerere accesorii.
Dacă părţile sunt de acord cu modificarea şi completarea acordului de mediere,
instanţa are două modalităţi procedurale: 12
– să facă modificarea în scris, pe marginea acordului de mediere depus la dosar, sub
semnătura ambelor părţi şi a judecătorului, după care să insereze acordul în
dispozitivul hotărârii, astfel cum a fost modificat;
– să ia acordul părţilor şi să consemneze în încheierea de şedinţă modificările sau
completările convenite cu părţile, după care să insereze în dispozitivul hotărârii
acordul de mediere rezultat.
Apreciem că poate fi folosită oricare dintre aceste modalităţi, prima fiind însă mai
eficientă, întrucât părţile au posibilitatea să vizualizeze modificările convenite în textul
acordului de mediere şi să îşi exprime acordul în mod indubitabil, prin semnătură.
f) Care este calea de atac într-o astfel de acţiune?
În privinţa căilor de atac aplicabile hotărârilor de divorţ prin acord cu acord de
mediere, considerăm că sunt perfect aplicabile dispoziţiile art. 930 alin. (1) şi (4) C. proc. civ.,
instanţa pronunţând divorţul prin acordul soţilor şi luând act de înţelegerea lor cu privire la
cererile accesorii printr-o hotărâre definitivă. În această situaţie, considerăm că nu sunt
aplicabile dispoziţiile art. 440 şi 441 C. proc. civ., având în vedere principiul unicităţii căii de
atac, prevăzut de dispoziţiile speciale ale art. 930 alin. (1) şi (4) C. proc. civ. pentru această
situaţie, derogarea de la acest principiu fiind reglementată doar pentru situaţiile în care părţile
nu se înţeleg cu privire la toate cererile accesorii.
În cazul unei hotărâri de divorţ prin acord în care a fost consfinţit un acord de mediere
care priveşte doar o parte dintre capetele de cerere accesorii, cu privire la restul acestora
dispunând instanţa, vor deveni aplicabile dispoziţiile art. 930 alin. (3) şi (4), în condiţiile legii.
Prin urmare, acordul de mediere nu poate ţine locul unei hotărâri de divorţ
pronunţate de instanţa judecătorească în condiţiile legii, după cum nu poate ţine loc nici de
certificat de divorţ eliberat de notarul public, în cadrul procedurii notariale reglementate în art.
375-378 Cod civil, constituind doar o înţelegere cu privire la modul de soluţionare a
cererii de divorţ.

NOTĂ
Opiniile cuprinse în prezentul material au fost însuşite şi de ceilalţi formatori ai catedrei de
dreptul familiei.

V-ar mai putea interesa si:

Mediere divort cu copil minor

Autoritatea parinteasca asupra copilului cu parinti necasatoriti

Cat costa un divort la notar?

Divort cetateni romani cu domiciliul in strainatate

Oficiere logodna Bucuresti

Sursa:Judecător Cristiana-Mihaela CRĂCIUNESCU
Judecător Tania BĂDIN

http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_175/Consideratii%20privind%20actiunea%20de%20divort%20prin%20acord%20cu%20acord%20de%20mediere.pdf

(Acest articol a fost citit de 41 persoane, 1 vizite astăzi)